|
 INTERVIU
CU IOAN EVU,
POET ŞI
CANTAUTOR
Maria Diana POPESCU
Prezentarea grafică de
Roca
„IMAGINEA
EROULUI CARE IA SINGUR VALUL ÎN PIEPT A DEVENIT DE MULT ANACRONICĂ”
Maria Diana POPESCU:
Domnule Ioan
Evu, arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi cu poezia. Am dat de curînd
peste „canonul” sonor al „cenuşii vorbitoare”. Sînteţi vocea care se
aude din ce în ce...
Ioan EVU:
Să
înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor?
Tare mi-e teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu
exactitate unde „am ajuns” cu aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai
degrabă, ele m-au purtat cu generozitate pe nebănuite căi, revelându-mi,
uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc,
mor şi renasc în mine, după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi
bat capul să le pricep… Ceea ce pot afirma cu siguranţă este că n-am
ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus, muzica şi
poezia sunt chipuri complementare ale unei singure iubiri, niciodată
infidele, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlite pe taraba acestei
lumi a cererii şi ofertei. Încă din antichitate, grecii au „împăcat”
cele două frumuseţi, (Erato, şi Polimnia) întruchipându-le într-o zeiţă
unică – Euterpe, muză a poeziei lirice, dar şi a muzicii… Aşadar, nimic
nou sub soarele acesta, vechi de când… lumina! Mai mulţi recenzenţi ai
cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de
alta parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul
cântecelor mele. N-am ce face: sunt un incorigibil aed. Doar atât.
Maria Diana POPESCU:
Mai avem azi
scriitori dispuşi să
rişte pentru o idee, să schimbe cu adevărat ceva sau se complac în
postura de victimă, cu senzaţia că înoată împotriva curentului?
Ioan EVU:
Depinde la ce fel
de risc vă referiţi. Există în istorie nenumărate exemple de inşi care
au sacrificat TOTUL, inclusiv propria lor viaţă, pe altarul unei singure
idei, mai mult sau mai puţin nobile. Dacă jertfa lor a fost/este sau nu
de bun augur, doar timpul poate decide… Luând în calcul pragmatismul
exacerbat al vremurilor pe care le trăim, pentru artistul pur-sânge,
riscul intră la capitolul „Riscurile meseriei”… Scriitorii de reală
vocaţie ştiu asta pe propria lor piele. Bineînţeles că nu se vor mulţumi
să se complacă într-o atare ipostază masochistă! Însă pot deveni,
„fără-a prinde chiar de veste”, nişte biete „victime colaterale”
ale şubredului nostru sistem social. Imaginea eroului care ia singur
valul în piept a devenit de mult anacronică. Scriitorii sunt prin
structura lor nişte perdanţi. Pare-mi-se şi Octavian Paler se
autodefinea ca făcând parte din stirpea „melancolicilor păguboşi”. Însă
nimic nu se poate clădi fără sacrificiu. Poezia e chin solitar. Şi
iluminare.
„NUMEROASE
CAZURI DE POEŢI CU VELEITĂŢI GENIALOIDE, AUTOPROCLAMAŢI „MESIANICI” – O
JALNICĂ OSMOZĂ ÎNTRE PARIA ŞI IUTE-IRITABILI DICTATORI „DE BUZUNAR”…
Maria Diana POPESCU:
Eu simt un mare
dezgust pentru lumea literară de azi, pentru viclenia, mizeria şi tot
show-ul. Mă puteţi contrazice, domnule Ioan Evu. Şi visez, în termeni
realişti, fără să-mi fac iluzii, la un val de scriitori care să adopte o
poziţie radicală faţă de ceea ce se întîmplă în societatea literară a
prezentului.
Ioan EVU:
Întrebarea dumneavoastră e de fapt un enunţ la care subscriu, încercând
puţin să-l nuanţez, bineînţeles, cu un x coeficient de subiectivism…
Dezgustul despre care vorbiţi este explicabil până la un anumit punct, e
un gest reflex normal, într-o societate anormală, lipsită de repere
axiologice. Atmosfera viciată a vieţii noastre literare, nu-i decât
reflectarea fidelă a distorsiunilor societăţii actuale. Personal, îmi
repugnă orice formă de radicalism. S-a bătut multă monedă pe ideea de
unitate între scriitorii „revoluţionari de meserie” sau simplii
„reformişti”, atât în societatea predecembristă, cât şi în cea actuală.
Înainte vreme exista o solidaritate – e-adevărat, mai mult tacită – a
urii faţă de regimul ceauşist. După căderea „odiosului şi sinistrei”,
ura nu a dispărut, doar şi-a modificat subiectele, ramificându-şi
energiile negative. Inamicul public numărul unu este astăzi, în opinia
mea, egocentrismul, această maladie existenţială, care, netratată la
timp, se acutizează, până la stadiul cronic de egolatrie. E o boală grea
asta, cu efect de bumerang… Vezi numeroasele cazuri de poeţi cu
veleităţi genialoide, autoproclamaţi „mesianici”, o jalnică osmoză între
paria şi iute-iritabili dictatori „de buzunar”… Când solidaritatea
scriitorimii române se va baza pe criterii morale/estetice, într-o
deplină unitate a diversităţii de opinii, show-ul dezagreabil despre
care vorbiţi, cu tot arsenalul său de cancanuri, jocuri de culise,
coterii, va dispărea de la sine. Dar, deocamdată, aceasta „solidaritate”
e doar o frumoasă-şugubeaţă utopie.
Maria Diana POPESCU:
O poziţie
specială în sfera noţiunii de modă este ocupată de moda literară. Putem
vorbi despre ea ca despre cea vestimentară, de exemplu?
Ioan EVU:
Moda
vestimentară ţine seamă de cele patru anotimpuri ale cutărui an
calendaristic, pe când, în literatura ultimilor ani, moda e impusă de
aşa-zisele generaţii, împărţite în speţă pe decenii… Fie că e vorba de
moda vestimentară sau literară, ambele stau sub semnul arbitrariului.
Orice modă este în fapt o doctrină, caracterizată prin accentuarea
unilaterală, subiectivă, a anumitor valori temporare, aşadar, supuse
rigorilor perisabilităţii. Cunosc cazurile unor poeţi talentaţi care
s-au lăsat seduşi de modă... Ceea ce astăzi este modern, mâine poate
cădea în desuetitudine. Arta autentică e atemporală. Exemplu:
eminesciana Odă în metru antic răspunde oricărei grile
estetice, fie ea premodernă, modernă sau postmodernă.
Maria Diana POPESCU:
Cui i se supune poetul Ioan
Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?
Ioan EVU:
Lumea în care
trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de acord
cu ele în totalitate – le respect, ca… simplu cetăţean, aşa cum,
probabil, sunt perceput de alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat
decât mine. Însă, ca orice călător, ca orice creştin, mă supun legii
implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i
se subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi…
Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de
ferment spiritual, semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord
creator”, după cum releva Ion Caraion într-unul din jurnalele sale
poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea, o
face întrucâtva mai suportabilă…
„DEFULAREA VULGARITĂŢII SE POARTĂ, EA CHIAR POATE PRODUCE CÎŞTIG
MATERIAL”
Maria Diana POPESCU:
Orice campanie de dezinhibare
literară mi se pare vetustă din start. Ce părere aveţi despre aerele de
vitejie licenţioasă ale unor scriitori?
Ioan EVU:
Aerele de vitejie
literară aparţin nonconformismului, spiritelor avangardiste, şi îşi au,
desigur, şarmul lor. Ele chiar pot reprezenta un factor de progres
manifest în planul invenţiei artistice, prin spontaneitatea şi
originalitatea imprimate formei specifice de exprimare. Când însă aceste
„aere” devin licenţioase, nu denotă dezinhibare, ci prost gust, ca să nu
zic lipsă de bun simţ elementar. Mă oripilează invazia limbajului de
gang al unor „tineri furioşi”, care se amăgesc cu gândul că ei au dat
gaură la… covrigul poeziei. Uneori, obscenitatea limbajului lor e
asemănătoare textelor scrise pe pereţii haznalelor, cu degetul înmuiat
în excremente. În realitate, astfel de autori sunt la vârsta primară în
care îşi sug tetina pixului, fabulând că fac sex oral cu poezia…
Hedonismul exagerat, practicat sub formă de exhibiţionism
sexual-scatologic, cu tot cortegiul de vulgarităţi aferent, şi, culmea!,
încurajat de unii critici literari cu ştaif – vezi „cazul”, celebru
de-acum, lui Marius Ianuş (poet, de altfel, talentat!) – îşi are
originea în dorinţa de a epata… Nu-i exclus însă ca acest fenomen de
manelizare a culturii să fie o reacţie deliberată, o tentativă de
alimentare a foamei de senzaţional, pe care mijloacele mass-media n-o
pot satisface deplin. Defularea vulgarităţii se poartă, e la modă, ea
chiar poate produce câştig material. În ultimii ani, când absenţa unei
minime cenzuri estetice se face simţită tot mai acut, au apărut multe
cărţi în care limbajul obscen e împins până dincolo de limitele
scabrozităţii. În originala-ne democraţie, libertatea de expresie poate
fi lesne confundată cu libertinajul… O autoare, pe numele ei Ioana
Bradea, şi-a intitulat romanul de debut „Băgău”, o carte cu succes „de
librărie”… Iată un succint autoportret al prozatoarei care-şi
începe în forţă fluxul orgasmic al romanului cu memorabila sintagmă:
„Sunt o doamnă, ce pula mea!…”. E un preambul care pune
serioase dileme, nu neapărat despre virtuala preschimbare de sex a
romancierei, cât, mai ales despre până unde poate regresa dictatura mult
invocatului trend impus – vezi Drace! – de trebuinţele pieţei, conform
principiului că scopul scuză… mijloacele. De menţionat faptul că
autorlâcul „doamnei” şi-a atins… scopul, obţinând, în 2005, Premiul de
debut al Uniunii Scriitorilor şi al revistei „România literară”. La
astfel de învestituri nu poţi decât să exclami consternat, ca ardeleanul
când a văzut prima oară girafa la grădina zoologică: „Aşa ceva nu să
există!” ori, ca tot românul verde, globalizat peste noapte: „No
comments, bade”!
Maria Diana POPESCU:
Vechile societăţi confereau
scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum st
au lucrurile în
timpul nostru?
Ioan EVU:
Sintagma „o
poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate
scriitorii aveau un cuvânt important de spus în cetate… De altfel,
Platon îşi imagina statul ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să
nu uităm că marea lor majoritate era formată din aristocraţi. O excepţie
a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică –
care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean
liber, tocmai datorită măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau,
se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E suficient să amintim
exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca
cel Bătrân de către Nero… Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e
perceput artistul în „agora” postmodernă? Pe
neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un
fel de maţe-goale, un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie
toata ziua frunze la câini, în timp ce sărmanul popor trudeşte pe
brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”…
Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să
priceapă eforturile „supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin
de hârtoape al Integrării. De cele mai multe ori atitudinea „auguştilor”
noştri politicieni faţă de artist este una de ignorare… diplomatică.
Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…
„SINGURĂTATEA
NU M-A DEZAMĂGIT NICIODATĂ”
Maria Diana POPESCU:
Artiştii Renaşterii făceau
artă pentru bani, fără vreo legătură cu valoarea intrinsecă a
creaţiilor. Ceea ce pentru artistul de azi pare o minune, atunci era o
sursă de cîştig. E ceva ruşinos în arta percepută ca o meserie?
Ioan EVU:
În opinia mea,
înainte de a fi o profesie, arta trebuie să fie profesiune de credinţă.
Principiul moral-estetic „artă pentru artă” nu a fost respectat ca atare
de nici o societate istorică… Cu atât mai puţin în vremea de trist
festival „Cântarea României”, când liota de condeieri, zeloşi
cosmeticieni ai puterii – care una gândeau şi alta fumau – ne flutura cu
obstinaţie în auz cuvinte sfinte, înzorzonate în staniolul
patriotismului de paradă… Ei bine, pentru acei scribi de serviciu,
lozincile rimate – fără valoare intrinsecă, cum bine formulaţi – erau o
sursă considerabilă de câştig…
Jenant e că unii
lăutarii cu leafă grasă ai regimului comunist, cei care în epoca
alimentaţiei raţionale se înghesuiau pe sticlă ca muştele pe rahat,
spoind cu fard neaoşul termen, au schimbat mintenaş macazul, şi se dau
azi drept zugravi ai distroficei noastre democraţii… Vorba aia: „la
vremuri noi… tot ei”… Ca în Povestea Porcului ce-şi leapădă în fiece
noapte şoriciul, preschimbându-se în imaculat Făt-frumos, care nici
usturoi n-a hăpăit şi căruia nici râtul nu îi duhneşte…
Revenind la întrebarea
dumneavoastră – în principiu, nici o meserie nu e ruşinoasă, cu atât mai
puţin aceea de scriitor. În zilele noastre sunt prea puţini cei care
trăiesc numai din scris. Realitatea asta e valabilă şi în Occident, nu
doar la noi. Pentru a-şi asigura subzistenţa, cei mai mulţi scriitori
practică alte meserii, scrisul fiind o preocupare adiacentă, un fel de
hobby.
Maria Diana POPESCU:
Literatura română stagnează
de vreme lungă, incapabilă să dea opere de impact? Cum aşa?
Ioan EVU:
Aici nu sunt
întrutotul de acord cu dumneavoastră. Stagnarea literaturii române e
doar aparentă. Se tipăresc în continuare cărţi valoroase. Problema reală
o constituie deficitara lor mediatizare, tirajele confidenţiale, precum
şi insidioasele interese ale unor grupuri organizate după criterii
fripturiste, cu profunde rădăcini în genomul nostru balcanic.
Maria
Diana POPESCU: Paul
Virilio înfăţişa omul viitorului ca pe un cocon tehnologic, un fel de
freak,
îmbrăcat într-un costum de date, un fel de polihandicapat, intrat într-o
formă tehnică de comă. Ar putea intra şi scriitorul, artistul, în
această „trupă”?
Ioan EVU:
Imaginea aceasta
virtuală a entităţii umane, şochează prin alăturarea unor termeni
antonimici, şi este, mai degrabă, una escatologică. În ce mă priveşte,
mă mulţumesc să reţin doar insolitul ei… Şi chiar dacă aş lua-o ca
atare, la ce mi-ar putea folosi? Arta trebuie să dea sens
existenţei, să se opună procesului de mitridatizare a umanului provocat
de noxele tehnicizării excesive, ale cibernetizării creierului. Actul
creator este unul deliberat, nu robotiza(n)t. Eu scriu dintr-o
stringentă nevoie de comunicare şi cred, cu toată alcătuirea mea, în
virtuţile expiatoare/taumaturge ale poeziei. Scriu din teama de
înstrăinare şi singurătate. Deşi, în treacăt fie zis, singurătatea nu
m-a dezamăgit niciodată.
„TRĂIM
ÎNTR-O LUME A ETICHETELOR ŞI EMBLEMELOR CE MASCHEAZĂ MULTE GOLURI, FIE
CĂ SE NUMESC
GOLURI DIN CONSERVĂ SAU VIDURI EXISTENŢIALE”
Maria Diana POPESCU:
Despre ce fel de societate
vorbim astăzi, domnule Ioan Evu? Cumva despre una utopică, a
spectacolului, o societate de consum, a plăcerii, a teatralizării, a
circului vicios, a evaluării perverse, despre o societate cu o mie de
feţe?
Ioan EVU:
În parte am
răspuns acestei întrebări – altfel formulată – mai la deal… Diacronic
vorbind, polimorfismul evocat de Dvs. e valabil oricărei comunităţi
umane. Doar că la noi cameleonismul a atins cote cronice de manifestare.
Nenumăraţi cabotini, proaspăt ieşiţi de la naftalină, autoerijaţi în
directori de opinie şi conştiinţă, în călăuze ale neamului, se bulucesc
la rampă, cu obstinaţie demnă de o cauză mai nobilă. Asta-mi aduce
aminte memorabila zicere emisă de Luca Piţu: „Pleacă ai noştri vin ai
noştri, vin ai noştri/ dizidenţii mor ca proştii…”. E
suficient să dau doar câteva exemple: Mihai Tatulici, cândva
redactor de emisiuni educativ-patriotice, vajnic realizator de
spectacole triumfaliste, revine mereu în forţă ca moderator de
emisiuni-maraton… Cu facies de ins mereu constipat, acest guru
trist al naţiunii, meseriaş în datul cu gura, îşi tot dă cu
părerea, neîntrebat de nimeni, despre oricine şi orice… Dar, mai ales
despre – vezi, Doamne! – stringentele dileme ale realităţii
post-decembriste. Creierul său e un mic Vezuviu în plină erupţie. Pare
că sub rotundul cheliei sale zace încă nedescoperita piatră filozofală…
Alt guru, ce-i drept, mai mic la stat, pe numele
său Ion Cristoiu, fost lucrător cu pixul la organul de presă al Uniunii
Tineretului Comunist, face astăzi zig-zag-uri interminabile pe trasee
televizate, ca un adevărat român „rupt în fund” – conform propriului
autoportret –, ieşit la autostrada ce duce taman spre UE! Este şi el un
specialist în datul cu presupusul… Sau profetul de Dămăroaia,
Silviu Brucan… (Despre morţi numai de bine! Dumnezeu să-l ierte!). El se
vroia un fel de cioclu al comunismului… Cu un rânjet pe măsură,
îi tot urechea pe politicieni, dându-le note de bună/rea
purtare… Şi se mai vroia a fi un imparţial arbitru, împărţind la stânga
şi la dreapta – funcţie de orientarea politică a „jucătorilor” –
cartonaşe roşii ca însuşi sângele, inutil vărsat în decembrie `89… Ştia
Somnitatea Sa ce ştia, când poliglotul din el ne definea ca o gloată de
stupid people! În fine, astfel de stafii ale vremurilor „de tristă
amintire mai veselă” – vorba tomnaticilor flăcăi de la
„Divertis” – ar trebui să se ceară la pensie… Unii la pensie de vârstă.
Alţii la pensie de boală. Psihică. Dar nu! Ei muncesc. Ei continuă să
facă ceea ce ştiu dintotdeauna. Să bată din gură… Pardon! Din...gur! Ne
convine sau nu, trăim/supravieţuim într-o
lume a emblemelor şi etichetelor ce maschează numeroase goluri, fie că
se numesc goluri din conservă sau viduri existenţiale… În fine, în
această lume, mai mult virtuală decât palpabilă, eu însumi pot fi o
simplă imagine ce reprezintă un ceva indefinit, o entitate
în ceaţă, ca un chip răsfrânt într-o oglindă aburită, din cauza
efectului artificial de seră…
Maria Diana POPESCU:
Şi viitorul cum se
vede, viitorul dumneavoastră literar?
Ioan EVU:
Sincer, nu ştiu.
N-am abilităţi previzionare. Dar pentru că tot vorbim despre realităţi…
potenţiale, acum mă simt ca un adolescent care – bărbierindu-se pentru
întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor depuşi
pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că
înfăţişarea chipului său e mai matură, ca să nu zic, mai îmbătrânită…
Maria
Diana POPESCU
mai 2008
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
