Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

IOAN NICOARĂ –

UN CĂLĂTOR PRIN VOCAŢIE

În ţara fierbinte a scorpionilor şi şerpilor cu clopoţei

Interviu de Anca GOJA

Grafica de Roca (Agero)

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

L-am întîlnit pe Ioan NICOARĂ nu cu multă vreme în urmă, la Petrova, unde aveau loc Manifestările Eminescu. Sosise acolo fără să cunoască pe nimeni, numai pentru că citise în ziarul „Graiul Maramureşului” că într-un sat va fi omagiat poetul naţional. Apoi, venind cu aceeaşi maşină de la Petrova spre Baia Mare, am avut timp să-i aflu povestea. A plecat din ţară în anul 1981, din pricină că regimul comunist nu-l lăsase să-şi împlinească visul: acela de a călători.

A ales una dintre cele trei variante de a căpăta azil politic – Statele Unite (celelalte două fiind Australia şi Canada), găsindu-i-se un sponsor tocmai în fierbintea Arizonă. De atunci, trăieşte acolo, în Phoenix, în mijlocul deşertului, împreună cu cea de-a doua soţie, Anica, în preajma copiilor şi nepoţilor săi. Deşi nu a urmat şcoli înalte, iar intenţia sa de a învăţa arta plastică într-un cadru instituţionalizat i-a fost curmată de acelaşi regim comunist, Ioan Nicoară a găsit două paliere pe care sufletul său se manifestă în voie: pictura şi poezia.

Portofoliul său conţine o ciudată combinaţie de reprezentări ale ciobănaşilor din Carpaţi sau ale ţărăncilor torcând, cu peisaje dominate de cactuşi şi stînci golaşe, adesea întîlnite în Arizona. În ceea ce priveşte poezia, nu îi place doar să o scrie, ci şi să o memoreze, fiind capabil să susţină lungi recitaluri din lirica populară şi din cea cultă. Scrie şi jurnale de călătorie; după ce a părăsit România, a profitat din plin de libertatea de a călători, vizitînd nu mai puţin de 19 ţări. Actualmente pensionar, Ioan Nicoară petrece cîteva luni în Baia Mare, oraşul natal al soţiei sale, bucuros că aici se află în preajma munţilor pe care îi îndrăgeşte atât.

În ţara fierbinte a scorpionilor şi şerpilor cu clopoţei

Reporter: Care a fost prima impresie pe care aţi avut-o când aţi călcat pe pământul uscat al Arizonei? Era totul foarte diferit de ceea ce ştiaţi…

Ioan NICOARĂ: Am crezut că arde ceva. Era în primele zile ale lui septembrie 1981. Cînd am coborît din avion, am ajuns în zona aeroportului, unde e aer condiţionat, e plăcut. Dar cum am ieşit afară, am crezut că arde aerul. E cel mai fierbinte stat din SUA. Eu nu mă împăcam cu căldura, dar n-am avut de ales. Vara, timp de 6 luni, atmosfera e foarte fierbinte. E incredibil: cad picăturile de apă pe asfalt şi dispar imediat, ca de pe plita sobei. Dar iarna, cele 6 luni sunt plăcute, ca toamna aici.

R.: Aţi reuşit să vă adaptaţi, pînă la urmă?

Ioan NICOARĂ: Aş zice… semiadaptat. Copiii mei s-au adaptat, pentru că acolo au trăit de tineri, de la 10-12-13 ani. Acum, că sunt în pensie, îmi place să stau aici, în Baia Mare, fiindcă sînt iubitor de excursii şi am prieteni cu care fac drumeţii montane.

R.: Cu scorpionii v-aţi obişnuit?

Ioan NICOARĂ: Scorpioni sunt. E ţara lor. Phoenix-ul e în mijloc de deşert, a fost terenul lor, al scorpionilor…

R.: Deci omul este, de fapt, invadatorul…

Ioan NICOARĂ: Exact. Scria în „Arizona Republic”, principalul ziar din Arizona, că scorpionii şi şerpii cu clopoţei luptă pentru teritoriul lor. Căci se găsesc şi şerpi cu clopoţei prin grădinile oraşului. Sunt mai puţini în oraş, dar în deşert e lumea lor.

Impresionat de omenia ţăranilor maramureşeni

R.: Din picturile dvs., toate datate în albumul pe care mi l-aţi arătat, mi-am dat seama că eraţi îndrăgostit de Maramureş încă dinainte de a vă recăsători. Cînd aţi ajuns prima oară în această zonă?

Ioan NICOARĂ: Nu aveam pe nimeni în Maramureş… Ca iubitor de excursii, am venit de la Arad, unde lucram la uzina de strunguri - ultimul meu serviciu în România -, pînă la Baia Mare, cu trenul. De aici am luat un autobuz pînă în Baia Sprie. De acolo - pe jos. N-am vrut să fac cu mâna niciunui şofer, am trecut Gutinul, am coborît pe Mara şi am ajuns în Sighet, iar apoi pe Vişeu în sus. Astfel am ajuns şi în Petrova două zile. Am făcut aproape trei săptămîni cu rucsacul în spate, departe de aşezări, veneam doar seara într-o comună sau alta. Am făcut excursii, am făcut fotografii, iar după ele mai fac şi picturi; în albumul acesta cred că am vreo două cu Petrova, apoi cu Strîmtura, Glod, am trecut şi prin staţiunea Ocna Şugatag... Am rămas foarte impresionat de frumuseţea locurilor şi de frumuseţea oamenilor.

R.: Ce v-a plăcut cel mai mult din ce aţi văzut aici?

Ioan NICOARĂ: Buna primire, onestitatea oamenilor. Cu o altă ocazie, am ajuns într-o familie din Maramureş, şi, străin fiind, am vrut să mă legitimez. Au zis: „Nu, nu-i nevoie. Domnule, dacă dumneata spui că te cheamă Nicoară şi că locuieşti în Arizona, noi te credem pe cuvînt, n-avem nevoie să ne arăţi nici un act!”. Am fost primit foarte bine, mi-au dat camera cea mai bună, lucruri pe care eu nu le pot uita.

R.: Îmi povesteaţi că în Statele Unite nu s-ar întîmpla niciodată aşa ceva…

Ioan NICOARĂ: Nu s-ar întîmpla. Eu, unul, în Statele Unite n-am curajul să primesc pe cineva străin în casă, peste noapte. Acolo, n-am curajul acesta. Nici aici, în România, nu te primeşte nimeni la oraş. Dar omul simplu de la ţară e cu inima mai deschisă, e mai optimist, nu se gîndeşte la rău, vrea doar să facă un bine.

A renunţat la şcoală din motive financiare

R.: Cum s-a produs apropierea dvs. de arta plastică, de poezie?

Ioan NICOARĂ: După şapte clase din comuna mea natală - Sohodol (judeţul Alba), m-am dus la Cluj şi am fost acceptat, în urma unui examen, la Şcoala medie de arte plastice, specializarea Pictură. Am urmat doi ani la Cluj, după care a trebuit să abandonez din cauza motivelor financiare. În '54, s-au „tăiat” bursele tuturor elevilor de la ţară ai căror părinţi aveau pămînt, considerîndu-se că, vezi Doamne, aceştia pot să-şi întreţină copiii. Şi atunci am renunţat, pentru că era foarte greu pe timpul acela. Tata avea două hectare de pămînt, dar nu prea productiv, fiindcă era o zonă deluroasă. Apoi am mai urmat, un an, o şcoală profesională la Ocna Mureş, la specializarea zugrav-vopsitor. Şi am început să lucrez ca vopsitor. Dar culoarea mi-a rămas în sînge şi în timpul liber întotdeauna am încercat să pictez.

Poezia mi-a plăcut foarte mult şi am memorat zeci de poeme. Eu aveam jurnale, consemnări, mai mult sau mai puţin aduse la zi. Acolo am mai trecut şi cîte o poezie. Un văr de-al meu care e poet, Nicolae Nicoară (acum e în zona Aradului, la Şagu), mi-a sugerat să le strîng şi să le public. Eu nu mă gîndisem la asta. Mi-am revăzut, atunci, jurnalele scrise de-a lungul anilor, am selectat poeziile răspîndite prin ele şi, sub îngrijirea vărului meu, mi-a apărut volumul acela mic de poezii. Am scris şi o carte de proză – „Zăpezile copilăriei”, tipărită la Editura Lumina la Oradea; acolo sînt mai multe povestiri, care redau întîmplări din satul meu, cu părinţii mei, vecinii, felul de viaţă al sătenilor.

R.: Spuneaţi că aveţi şi jurnale de călătorie…

I Ioan NICOARĂ: Am sute de pagini de jurnale de călătorie. Destinul mi-a dăruit multe călătorii, mai multe decît puteam visa. Am ajuns în 19 ţări. Iar săptămîna viitoare cred că voi marca a 20-a ţară: vreau să merg pînă în Ucraina, aici, dincolo de Tisa, pentru o zi, cu nevastă-mea, fiindcă n-am fost niciodată. De obicei, cînd călătoresc, îmi notez. Am sute de pagini şi am multe fotografii din fiecare călătorie, dar n-am reuşit să mi le pun la punct.

R.: Au şi o valoare literară? Vă gîndiţi să le publicaţi?

Ioan NICOARĂ: Da, mă gîndesc, ar fi foarte interesant. Unele dintre ele au şi fost publicate. Ziarul „Crişana” de la Oradea mi-a publicat în serial jurnale de călătorii din Spania, Portugalia şi America Latină. Mi-au mai publicat şi alte ziare fragmente din jurnale de călătorii. Aş vrea să le public în volum, dar necesită bani, şi asta e o problemă. Eu am o pensie modestă.

„M-am săturat de oraşe”

R.: Am văzut că majoritatea picturilor dvs. sînt realizate în perioada de după emigrarea în Statele Unite. Multe dintre ele au ca subiect peisaje şi oameni din România. Este pictura o alinare pentru dvs.?

Ioan NICOARĂ: Exact. E plăcerea mea. Parcă asta îmi dă sănătate. Nu mă mai gîndesc nici la boală, nici la nimic, iar cînd văd o pictură realizată sînt satisfăcut sufleteşte. Am avut o expoziţie în Statele Unite, la biblioteca Şcolii Catolice „Saints Simon & Jude Cathedral”, unde lucram ca om de întreţinere. Am expus acolo, cred, vreo 30 de pînze; pe vremea aceea nu aveam atît de multe. În România am avut expoziţii la Deva şi în comuna mea natală, iar luna viitoare sunt solicitat la Brad (judeţul Hunedoara) şi la Cîmpeni (judeţul Alba). Căci noi avem o căsuţă în zona Hunedoarei.

R.: Aţi venit de multe luni în România. Nu vă gîndiţi să rămîneţi aici?

Ioan NICOARĂ: Am adus cu mine doi nepoţi din Phoenix, care au petrecut aici vacanţa de vară; ulterior, au sosit nevastă-mea şi fiică-mea, mama copiilor. Fiind în pensie, mie îmi place. M-am săturat de oraşe. Nu doar de oraşele americane, ci de oraş, în general. Eu mă simt mai bine la iarbă verde, pentru că am fost născut la ţară. Dar asta e situaţia. De luna viitoare plecăm din Baia Mare, căci avem o căsuţă în mijloc de natură, pe o vale uitată de Dumnezeu, aproape de Deva, la distanţă de o jumătate de oră de mers cu maşina. Vreau să mă ocup puţin de grădinărit şi am prieteni cu care fac excursii. Cînd e vreme rea, stau în casă şi pictez, tot nu mă plictisesc. Dar nu voi rămîne în România, pentru că toţi ai mei sînt acum în Statele Unite.

********************************************************************************************

CĂSUŢA NOASTRĂ

Să te prăvăli aştepţi acum

Căsuţă albă de demult

Pereţii ţi-s deschişi la drum

Şi coperişul nu-i mai scut.

Se cerne apa prin şindrilă

Şi talpa de tîrnaţ s-a dus

Şi-mi vine să te plîng de milă

Şi tu nimic nu ai de spus?

Stai singură, tăcută-n ploaie

Şi te topeşti pe zi ce trece

Pe frunte-acum îţi curg şiroaie

E ploaia toamnei, ploaie rece.

Ţi-aştepţi sfîrşitul în tăcere

Locaş al mărturiei mute

De bucurie şi durere

Şi-al amintirilor pierdute.

ÎN CIMITIR

Tăcut şi trist stă cimitirul

Pe deal, sub cerul toamnei reci

Aici la locul cel de veci

Se lasă seara, că-i tîrziu

Şi-s între morţi eu singur viu

E-atîta lume adunată

Şi-i pustiu.

Lîng-olaltă sub movilă

Zac doi soţi, ciudat mai este

Sunt finite contraziceri

Sunt fiinţe manifeste

Ea cu cruce el cu stea

Ironia celor zile

Demult s-a sfîrşit şi ea

Lîng-olaltă stea şi cruce

Dup-atîta frămîntare

Somnu-i dulce.

**********************************

A consemnat,

Anca GOJA

Petrova-Baia Mare

Ianuarie 2009

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)