Beatrice Cioba

Cuvintele pot fi uneori prea puţine sau prea sărace ca să poată exprima, pe deplin meritoriu, valenţele medicale şi umane ce se situează pe treptele cele mai de sus ale succesului şi care fac dintr-o persoană, o personalitate, dintr-un medic, un dăruitor de viaţă pentru semenii lui, dintr-un om ca toţi oamenii, un om peste oameni. Cei care îl cunosc pe Prof.dr.Irinel Popescu ştiu ca descrierea de mai sus i se potriveşte perfect, ea fiind o limpede reflectare a ceea ce numele dânsului înseamnă pentru medicina din România şi pentru iniţierea şi perfecţionarea în transplantul hepatic...

Domnule profesor viaţă vi se identifică în bună parte cu ştiinţa...cu medicina.Sunteţi un învingător dar şi în acelşi timp şi un pionier în specialitatea dvs.Care a fost acel moment în care s-a produs declick-ul şi aţi dorit să faceţi mai mult decât se făcuse până atunci?

Nu a fost un moment anume. Am avut şansa să mă formez într-o clinica de elită (Clinica de Chirurgie Generală Fundeni), pe lângă un mare profesor (Dan Setlacec). A fost, mai degrabă, maniera în care m-am format şi apartenenţa la ceea ce mulţi au numit "nava amiral a medicinei româneşti"- Spitalul Fundeni. În acest spital a dezvoltat profesorul Setlacec chirurgia extremă a tumorilor cu interesare pluriviscerală, în acest spital a efectuat profesorul Eugen Proca primul transplant renal, în acest spital a fost implantat primul cord artificial etc., fără ca cei care au realizat aceste performanţe să urmărească "excepţionalul" cu orice preţ, ci doar pentru că a fost întotdeauna de datoria acestui spital să introduca noul şi să rezolve ceea ce nu se putea rezolva în alte unităţi medicale.

Să enumerăm, vă rog, câteva din izbânzile dvs. în luptă cu viaţa plapândă a unora dintre pacienţii dvs.

Reuşitele cele mai importante sunt legate de organizarea programului  naţional de transplant, la care am contribuit atât cu experienţa medicală câştigată în Statele Unite, cât şi cu cea legislativă şi organizatorică, dobândită la Consiliul Europei şi care s-au finalizat odată cu înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Transplant, în anul 2005 şi cu stabilirea mecanismelor actuale de funcţionare a transplantului în România. Evident, în al doilea rând trebuie să menţionez programul de transplant hepatic din cadrul Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, care a ajuns în prezent, atât ca număr de operaţii, cât şi ca rezultate, la nivelul programelor de transplant din Europa de Vest.

Între premierele la care vă referiţi, aş menţiona, pe lângă transplantul devenit, deja, "obişnuit", cu ficat de la donator aflat în "moarte cerebrală"- transplantul cu fragment de ficat, atât la adult, cât şi la copil, transplantul cu ficat redus, transplantul cu ficat împărţit, transplantul domino şi transplantul dual (cu două fragmente de ficat, de la doi donatori, transplantate unui singur primitor).

În 2000 aţi fost decorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în gradul de Mare Ofiţer, pentru merite deosebite în chirurgia hepatică şi în transplantul de organe, în 2006 aţi fost declarat cel mai bun chirurg al anului, în 2011 aţi primit ordinul de merit în grad de ofiţer pentru performanţele înregistrate de-a lungul carierei profesionale,  din partea statului francez.Cum aţi rezonat la primirea atâtor distincţii?

Distincţiile m-au bucurat pentru că ele înseamnă recunoaşteri la nivelul cel mai înalt a rezultatelor noastre şi asta constituie o validare de care aveam nevoie.

Chirurgia robotică este chirurgia secolului în care trăim.În Centrului de Chirurgie şi Transplant Hepatic, centru coordonat de dvs. se practică acest tip de chirurgie, cu toate acestea acest tip de protocol terapeutic nu este unul aplicat în mod curent…Există şanse de îmbunătăţire a acestei situaţii?

În chirurgia robotică am depăşit în prezent 600 de operaţii, fiind unul dintre centrele europene importante. Programul este finanţat în continuare de către Ministerul Sănătăţii şi sincer vorbind, cred că, deocamdată, trebuie să fim mulţumiţi cu această situaţie. Cred că momentul la care operaţiile robotice vor putea să fie finanţate din fondul de asigurări de sănătate nu este foarte apropiat, în România.

Pentru cercetare mai aveţi timp, dle. Profesor?

Cercetarea este o componentă obligatorie a activităţii oricărui medic aflat în sistemul academic. Dacă preocuparea pentru chirurgia avansată şi pentru pionierat o datorez Spitalului Fundeni, cea pentru cercetare o datorez, în cea mai mare parte, celor trei ani petrecuţi în Statele Unite, unde promovarea in ierarhia universitară este legată aproape exclusiv de rezultatele obţinute în cercetare.

Şi ca o firească recunoaştere a meritelor dvs., iată că anul trecut aţi fost ales  presedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, pentru un mandat de patru ani.O provocare, nu-i aşa?

Alegerea ca preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale reprezintă o mare onoare pentru mine, dar, asa cum spuneţi şi o provocare. Mă consider mai degrabă un coordonator al unei activităţi de o importanţă crucială pentru medicina românească, dar care trebuie desfăşurată de toţi cei 231 de membri ai Instituţiei şi chiar de către unii medici care nu sunt încă membri, dar care au fost cooptaţi în comisiile de specialitate ale ASM. Societatea românească trebuie să aibă percepţia clară a utilităţii Academiei, prin ceea ce această veche (a fost înfiinţată în 1935 prin eforturile lui Daniel Danielopolu) şi prestigioasa instituţie, va produce.

Ce obiective imediate, din ceea ce reprezintă urgenţe în sistemul medical românesc, aveţi în vedere?

Probabil ca urgenţa majoră în sistemul medical românesc o reprezintă noua lege a sănătăţii. Întotdeauna am fost convins că o bună organizare va produce în mod sigur şi rezultate. Totuşi, nu pot să nu menţionez şi eu ceea ce s-a spus de nenumărate ori până acum, că fără o finanţare adecvată e greu să vorbim de rezultate, oricât de mult progres organizatoric ar aduce noua lege. La nivelul centrului pe care îl conduc suntem preocupaţi de creşterea în continuare a numărului de operaţii de transplant hepatic (cu speranţa că numărul donatorilor în Romania va creşte şi el), de continuarea programului de chirurgie robotică si de noul program de implant de pancreas artificial la care lucrăm împreună cu colegi din Israel şi din Germania (este vorba de un aparat în care sunt introduse insule pancreatice de la donatori aflaţi în moarte cerebrală şi care se implantează subcutanat la pacienţii cu diabet).

Aveţi atâtea reuşite… pe lângă ele aveţi şi anumite tristeţi sau neîmpliniri…?

Cea mai mare neîmplinire şi tristeţe a mea este legată de eşecul (cel puţin deocamdată) în incercarea de a schimba mentalităţile din România. Modul în care se fac promovările, mai ales pe linie universitară, este de-a dreptul deprimant (rezultatele în cercetare, de care vorbeam anterior, fiind lăsate pe ultimul plan) şi el denotă o serie de adevăruri generale pentru societatea românească. Adica reflectă atât mentalităţile, cât şi potenţialul locului în care ne aflâm, este o expresie a faptului că România atât poate în prezent. Şi ceea ce este mult mai grav, dacă putem accepta locul codaş pe care suntem găsind anumite justificări, nimeni şi nimic nu poate justifica direcţia greşită în care mergem.