Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Dialog cu poeta Lelia Mossora

Gust de “Cireşe amare” şi parfum de roşu şi de singurătate

Octavian Curpaș, Phoenix, Arizona

Grafica de Roca (Agero)

Există printre noi, semeni ce au fost parcă predestinaţi să îmbrăţişeze în viaţă, o anumită profesie. Este şi cazul poetei Lelia Mossora, care afirmă despre sine că s-a născut pentru a fi dascăl. Pentru că ştia de la tatăl ei că oricărui om trebuie să-i descoperi mai întâi, coarda sensibilă, dacă vrei să îl modelezi şi să ai o comunicare perfectă cu el, ea a aplicat acest principiu încă din primul moment când s-a urcat la catedră.

Lelia Mossora s-a născut pe 26 iunie 1951 la Hîrlău, în judeţul Iaşi. Devine cadru didactic imediat după absolvirea Facultăţii de Litere, la Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi predă limba şi literatura română în diferite şcoli din judeţ, inclusiv la o casă de copii. Nimic nu se compară pentru ea, cu recunoştinţa foştilor discipoli, care îi mulţumesc şi azi doamnei profesoare pentru că i-a învăţat NU doar limbă română, ci şi o conduită de viaţă ireproşabilă. Nu demult, Lelia Mossora a avut bucuria să descopere că unii din micuţii pe care îi formează în prezent, sunt chiar copiii foştilor ei şcolari, ajunşi la rândul lor, părinţi. De altfel, anii lucraţi în învăţământ au ajutat-o pe Lelia Mossora să îşi menţină intactă tinereţea morală şi într-o oarecare măsură, şi pe cea fizică. De aceea, poeta are şi acum acelaşi suflet înfometat de frumos, ca în copilărie, în care dăinuie cele mai de preţ momente trăite de-a lungul timpului. Vacanţele patriarhale, petrecute la ţară, în casa bunicilor, într-un sat de lângă Cotnari, dar şi icoana părinţilor, amândoi plecaţi de ani buni, din lumea noastră, sunt tot atâtea amintiri de neuitat pentru poetă. De la cea care a adus-o pe lume, o moldoveancă foarte frumoasă şi harnică, Lelia Mossora a moştenit perseverenţa, hotărârea şi rapiditatea de a trece la fapte. În schimb, de la tatăl ei, marinar de cursă lungă şi ardelean din Săliştea Sibiului, aceasta a dobândit dorul şi dragostea de necunoscut, de mare, dar şi de cuvinte alese şi îmbinate cu măiestrie. Lelia Mossora locuieşte şi munceşte în prezent, la Iaşi. Are două fete, în vârstă de 26 şi 24 de ani şi este deja, bunică.

“Alergăm…/ Alergăm…/ Să ne descoperim pe noi/ în noi înşine…” (“Alergătorul de cursă lungă”). Când şi cum şi-a început în mod serios, Lelia Mossora alergarea în lumea poeziei? Ce a urmat?

Alergarea ( inconştientă poate ) a început încă de când eram mică şi mă plimbam cu tatăl meu care îmi povestea ( cum numai el ştia ) ce văzuse prin lumea largă. Îmi amintesc că îl ascultam uimită cât de frumos reuşea o îmbinare ciudată a cuvintelor, fără să ştiu că într-o zi voi putea face la fel şi eu. Mai târziu, prin clasă a X-a, am început să scriu timid, dar destul de frumos, în revista licelui unde eram elevă. De acolo, am ajuns la un interviu la revista „Cronica” de pe atunci , apoi la „Iaşul literar” - actualmente „Convorbiri literare”, unde am şi debutat în 1968, sub îndrumarea atentă a maestrului Horia Zilieru, mult timp mentorul meu artistic. Au mai urmat alte publicaţii în revistele timpului din ţară... şi apoi ... linişte totală. N-am mai scris mult timp, decât rar. Am adunat totul scris la o maşină veche pe care mi-am dorit-o enorm, dar care a devenit inutilă când am putut să-mi cumpăr un PC. Oricum maşina aceea mai există, ca amintire a orelor de veghe târzie. Redescoperirea mea de către mine însămi s-a produs abia în 2003-2004, când am început să scriu foarte mult , inspiraţia curgând în valuri.

Apoi, iar o pauză, între 2005 - 2008. Din toamna lui 2008, am început să scriu din nou. Se pare că este esenţa poeziei mele. Mi-au apărut în foarte scurt timp, poezii în două antologii trilingve, în vara şi toamna lui 2008: „Doamnele poeziei” - Editura Anamarol - Bucureşti, „Şansele poeziei” - Editura Anamarol - Bucureşti si in antologia de versuri “Toamna” - Editura AS’S - Iaşi.

Câte poezii ai compus până acum?
Cine mai ţine minte ? Foarte multe. Unele nu sunt încă în calculator. Doar în manuscris.

Ai o poezie preferată?
Nu cred. Dacă scriu ceva , înseamnă că îmi place, dar... să dau totuşi câteva titluri : „Fluture de noapte”, ciclul de poezii „De ce ?”, ”Toamnele de altă dată”, ”Timp”, „Dacă”, „Cireşe amare”, „Zodia fecioarei”, „Dor”, „Vrăjitorul cuvintelor”...

Ce fel de poezie scrii?
Poezie cu tentă retorică , existenţială, de dragoste născută din suferinţă. Îmi pare rău, dar când sunt fericită, nu pot să scriu. De unde şi pauza de aproape patru ani, din ultimul timp.

Cum se reflectă propria ta experienţă de viaţă în ceea ce scrii?
Tot ce scriu e simţit, trăit, pipăit, gustat, respirat. Nimic nu e scris doar ca să fie... scris. Poate de accea şi cititorii, femei şi bărbaţi deopotrivă, se regăsesc în versurile mele. Cei care mă apreciază nu sunt critici literari, dar mie îmi este suficient să mi se spună : ” mă regăsesc în tot ce scrii aici”. Nu pot să-mi doresc mai mult. Înseamnă că poezia mea a ajuns unde mi-am dorit.

Cine sunt "Doamnele poeziei" alături de care ai apărut?
Cristina Andrei, Anne Marie Bejliu, Loredana Cristea, Evelyne Maria Croitoru, Elena Glodean, Mariana Eftimie Kabout, Rodica Elena Lupu, editorul volumului, Georgeta Oana Muscă, Dona Tudor.

Care din stihurile Leliei Mossora au sporit "Şansele poeziei" ?

Cred că ” Vrăjitorul cuvintelor”, poezie ale cărei versuri mă caracterizează. Sunt convinsă, şi ...convingerea, pe lângă că exista deja, mi-a fost întărită de către cititori.

“Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,/ cel care framânta silabele cu sângele lui” afirmi în poemul “Vrăjitorul cuvintelor”. Te rugăm să ne vorbeşti despre alchimia versurilor tale.

Alchimie ? Sigur că da. O combinaţie destul de ciudată a cuvintelor, aşa încât să obţin finalitatea căutată: cititorul să înţeleagă, să se regăsească în ce scriu, să devină mai sensibil şi... mai bun.

De ce pentru Lelia Mossora fericirea rămâne “un veşnic semn de întrebare.../ fără răspuns... (“Trec zilele”)? Nu crezi în fericire?

Nu prea. Zău, NU! Câţi poeţi fericiţi ai văzut sau ai descoperit tu ? Nefericirea, neînţelegerea multor lcruri care altora le par normale, pun multe întrebări unui suflet bântuit de muze.

“Vine «mâine».../ De s-ar întoarce/ca un câine/ la uşa care e închisă/ cerând din nou/ un colţ de...pâine.../ De-ar fi un MÂINE.../ chiar de-i câine ...(“Cerul meu”). Aceste versuri mă trimit cu gândul la poemul lui Tudor Arghezi “O zi” – “Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând,/ Ca un câine flămând,/ Că e legată cu ceva, cu vre o curea,/ Cu vreo frânghie de viaţa mea.” Care este după părerea ta, diferenţa dintre ieri al lui Tudor Arghezi şi mâine al Leliei Mossora?

Întrebare de baraj ! Niciodată nu m-am gândit să semăn cu cineva sau să reiau ceva ce l-a preocupat pe un alt scriitor. Este pură întâmplare. Până la urmă, şi poezia este o combinaţie de N luate câte N (deşi n-am fost prea bună la mate), la fel şi muzica. Se pot regăsi pe glob doi autori , compozitori care... la un moment dat , au simţit la fel. Dar... recitind azi, poezia mă gândesc că sunt mai mult decât oricând de acord cu versurile argheziene : ” Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă / S-o caute repede. Se înnoptează.Se lasă ceaţa”. Se face târziu şi vreau să recuperez timpul pierdut în zadar.

Tudor Arghezi, “Arheologie” – “Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune”. Dacă ziua de ieri a lui Arghezi la Lelia Mossora devine mâine, tăcerea mută a acestuia se transformă la tine într-o acalmie cu rezonanţă - “Universul s-a închis în jurul tău/ într-un cerc concentric/ în care tăcerea devine sonoră...” (“Tăcere sonoră”). Cum este să auzi vocile tăcerii?

Mai bine nu afli cum este. Dureros de trist şi de neînţeles pentru mulţi. Poate doar cei ce au « auzit » sau « au simţit » tăcerea să înţeleagă.

Într-unul dintre poemele tale, “Fluture de noapte”, afirmi că eşti “femeia/ care aduce întrebări eterne în suflete ». Îţi cerem prea mult dacă te rugăm să le dezvălui cititorilor noştri măcar câteva din aceste întrebări eterne ce te preocupă?

Nu! Ar fi :” De ce te ard toţi pomii / Pe lângă care treci ? “, “De ce răstorni pe-apus / Tot cerul gol şi rece ? “, “De ce avem nevoie de cuvinte / când exista gândurile ? « , « De ce avem nevoie de lumină / când ochii noştri / luminează în noapte ? », « De ce avem nevoie / de şoapte de iubire / când / ştim şi fără cuvinte / cât de înalt este cerul sufletului nostru ? », «De ce / nu poţi avea mereu / tot ? « , « De ce trebuie să doară / fiecare clipă / care a trecut /fără noi ? « …

« Tu eşti zorii/ şi amurgul meu!/ Tu eşti tot/ ce-aş vrea să fiu,/ ce gândesc,/ ce spun,/ ce simt,/ ce cred… » (« Trandafir nins – puritatea »). Dacă nu ai fi poetă, ce altceva ai vrea să fii, să gândeşti, să spui, să simţi, să crezi ?

Medic veterinar. Aceasta a fost prima mea dorinţă din copilărie, dar… n-a fost să fie. Patrupedele au ceva ce n-au oamenii : privirea care te face să simţi că vrei să fii mereu lângă ele, o durere ascunsă că nu pot vorbi, dorinţa să faci mereu bine , să fii aproape de cel care suferă şi să dai mai mult decât poţi da. Aş vrea să cred că oamenii pot şi, asemenea câinilor, că nu te vor dezamăgi niciodată, că nu te vor părăsi. « Orice în lumea asta poate fi cumpărat cu bani, în afară de mişcarea cozii unui câine » (« Doamna si vagabondul »).
 

“Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”, afirmă Nichita Stănescu, în timp ce Lelia Mossora se întreabă “Sunt.../ Eşti..../ Oare mai suntem ?” (“Sunt... Eşti”). De ce o asemenea nesiguranţă? De ce ?

Pare că dintr-o experienţă nefastă de viaţă, dintr-un timp nu prea îndepărtat. « Mă mai întreb de ce se trec/ culorile de toamnă azi/ că doar parfumuri mai petrec/ când te ridici şi când iar cazi...” (“Călător”) .

Ce culori şi ce parfumuri are toamna în poezia cu acelaşi titlu?

 Culori de must negustat, de frunze răvăşite de paşi vinovaţi, de amurguri petrecute fără sens, parfum de roşu şi de singurătate.
 

În “ Fluture de noapte”, spui : « Sunt un fluture de noapte/ care îşi arde mereu aripile de cântec… » Care a fost cea mai mare provocare de până acum, ca autor de cântec?

A fost şi...n-a fost. Mi s-au cerut versuri de către unii compozitori, dar.., se pare că poezia mea e foarte dificil să fie pusă pe note. Are... propria ei muzică şi versuri destul de lungi.

Cum arată prezentul Leliei Mossora, la ce lucrezi?

Eu nu ”lucrez”. Nu-mi propun nimic în acest sens. Dacă e să fie..., va fi un nou volum, care se va chema : ” Cireşe amare”. Când va fi complet, îl veţi cunoaşte. El conţine deja câteva poezii. Şi... ceva ce n-am spus şi pentru care mulţi dintre cititorii - critici literari mă vor blama desigur, e că eu nu corectez nimic, niciodată, din ceea ce scriu. Scriu pur şi simplu, ce simt într-un anumit moment al vieţii. Nimic “lucrat” să sune mai bine . Poate greşesc, poate.... nu. Rămâne de văzut ce va spune posteritatea, pe care sper să n-o supăr intrând în vreun manual de liceu, în aşa fel încât elevii să fie obligaţi să simtă altceva decât am vrut să exprim eu. (Glumesc desigur).

Dar viitorul cum arată, ce planuri ai?

Să scriu şi iar să scriu, să fac oamenii să simtă ce redau în versuri , să râdă sau să plângă de fericire, măcar câteva clipe. Este suficient. Mă hrănesc cu bucuria lor.

Ce hobby-uri ai?
Deşi ar părea ciudat, pe primul loc stă muzica de bună calitate şi... apoi poezia, pictura ( am şi pictat cândva ).

Cum îţi petreci timpul liber?

Scriind, visând că într-o zi va fi mai bine, că îmi voi răspunde la multele întrebări, ascultând muzică..., sperând că oamenii vor deveni mai... oameni.

Aş vrea să încheiem acest interviu tot cu versurile tale. “Îţi dau mâna,/ liniştea/ şi puritatea sufletului meu…” (“Visul”). Ce ai dori să le transmiţi cititorilor, împreună cu liniştea şi puritatea sufletului tău?

Fiţi mai buni, cu fiecare secundă! Nu irosiţi viaţa pe ceea ce nu merită! Preţuiţi clipa! Ea nu se va întoarce nicicând. Învăţaţi să visaţi! Visul poate deveni realitate!

 Dialog cu poeta Lelia Mossora - Octavian Curpaș, Phoenix, Arizona

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com