|
 Interviu
cu scriitoarea
Lucia Dărămuş
Īmi inventam lumile ...
Petre Flueraşu
Petre Flueraşu: Ce īnseamnă să fii scriitor astăzi īn Romānia,
care sīnt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?
Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi
scriitor astăzi īn Romānia īnseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de
ceilalţi, in special de medici, a ţi se spune că nu faci nimic.
Scriitorii sīnt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cīnd sīnt
īntrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sīnt privită
cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i articulez, din punct de
vedere intelectual, sīnt luată īn serios. După ceilalţi, dacă nu produci
nimic pentru a fi consumat, īnseamnă că nu faci nimic. Īn societatea de
astăzi, ca să fii luat īn seamă, să fii cineva, ar trebui să
funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai
cīte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte
limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea
cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare
rapid...le ai degeaba īn Romānia, nu are nevoie nimeni de ele, un post
acceptabil īl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui
trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi
urmăresc fenomenul. Obstacolele sīnt multe, extrem de multe şi vin īn
special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care
au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se
flatează reciproc şi īncearcă să se impună, nu au făcut decīt să cīnte
prost pe scena vieţii, lăsīndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, īmbrăcīnd
haine noi, crezīnd că lasă īn urmă doar ce fac de acum īnainte,
ascunzīnd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi
nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră
şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămīnă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sīnt şi ele multe şi se manifestă īn
special īn raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea
că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu
au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii:
scrisul.
P.F.: Cum ai īnceput să scrii?
L.D:Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea
peste faţă la şase-şapte ani, cīnd am scris prima poezie, spunīndu-mi tu
vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă
fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am īmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au
complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas īn spital
(preventoriu) cīţiva ani buni. Sau am fost uitată...nu ştiu. Īntotdeauna
mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat īn profesori sau īn cei
apropiaţi...dacă erau adīnci la minte. Acum mi-am găsit un tată, tata
Hermann; e medic, profesor la UMF Cluj. Numele lui, de fapt, este Petru
Mircea. Īl respect şi ţin foarte mult la el. Insa el dispretuieste ...
Nu comunicam cu nimeni, īn schimb īmi inventam poveşti, vorbeam īn
mintea mea cu oamenii pe care-i īndrăgeam, īmi coloram lumea (tot īn
minte) īn culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi
comunicativă, dar īn interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi
mă deranja din globul meu, deveneam violentă; īi muşcam. Aşa am ajuns la
psihiatrie, crezīndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul
care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi smulgă aceste lumi inventate
şi īn care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la
desen, adică nu inventam desenele aşa cum īmi inventam lumile din minte,
poveştile, versurile, cum coloram īn alte culori tot ce exista, ci, cīnd
medicul īmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar
n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras īntotdeauna cuvīntul,
m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cīnd mă
ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am īnceput să-mi
rostesc numele, mai īntīi şoptit şi silabisit, apoi din ce īn ce mai
tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pīnă cīnd nu m-am mai
perceput īn el, pīnă cīnd n-am mai ştiut ce e cu el, īl descărcasem de
semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, īl simţeam că a plecat,
că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele
meu...nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am īnceput să plīng.
Ceilalţi credeau că plīng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit
cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit
īntotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute īntregi
īnainte de a le citi, să le mīngīi. Stau cu ele īn braţe.
Īn astfel de conjuncturi, īmi amintesc doar de cīteva versuri dintr-o
poezie a mea din copilărie. Mie īmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că
lumina pentru mine era verde...şi cam tot era verde. Versurile sunau cam
aşa:
Lumina, iarba pămīntului
Se zbenguie pe ramuri
Īn pletele-mi verzi
Şi-n verdele vīntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănīncă iarba, o vacă mīnca o
oaie şi devenise şi ea verde, că un om mīnca vaca şi era tot verde. Toţi
se mīncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, īmi amintesc, mi
se făcuse frică...doar lumina verde rămīnea īn jocul ei cuminte. Cam aşa
am īnceput să scriu.
P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul
pentru a-şi cīştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze
pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?
L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că
televiziunea īşi are rostul ei, că internetul īşi are rostul lui, că
cititul din cărţi īşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cīţiva ani,
dar acum sălile de lectură din biblioteci sīnt pline ochi. Cel puţin īn
bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate.
Pentru a scrie un material, dezvoltīnd o anumită temă, pentru o lucrare
de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate,
desigur, stai īn bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Īnsă, pentru a
afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai īntīmplă īn
Irak...etc. īţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN.
Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se
completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să
poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la
şcoală, īn bibliotecă, nu la internet sau īn faţa televizorului.
Scriitorul romān trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu
mai aibă impresia că e o sfīntă monadă, intangibilă, persoana īn faţa
căreia trebuie să se īnchine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă
toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede
buricul pămīntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, īţi dai seama
din modul īn care se adresează celuilalt: măi, tataie. Pentru el
domnule e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt īntr-o pijama şi
are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi īntīlneşti dispreţul
acesta medical. Īn Belgia, Austria, Germania, Anglia ...pacienţii sīnt
consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu
tine, cum īţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, īţi
zīmbeşte ... etc.
Īn societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul romān trebuie mai īntīi să īnveţe să respecte, să-l respecte
pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul romān are o
gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau
proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la
autor. E de ajuns să ne īntrebăm doar retoric măcar de ce nu sīntem
competitivi īn afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie,
interese pecuniare şi politice...Desigur, sīnt excepţiile care s-au
impuns, dar nu pentru că au rămas īn ţară, ci pentru că au plecat:
Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei
Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller, Mircea Nedelciu etc...
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună īn afară, dar nu
rămīnīnd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar
merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.
P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se īmpacă
toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar
emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, īi apreciez pe jurnaliştii de
război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am
fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3
licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au
tot restrīns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a
īnceput) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe
Cicero īn latineşte, nici pe Platon īn greceşte. Să nu mai vorbim de
Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la
editura Paralela 45, īn rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva
de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc
cīteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu,
n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor īn Cluj l-am ţinut tot pro bono.
Un recital de poezie tot aşa...traduceri pentru diferiţi lingvisti sau
explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono...colegi de-ai mei,
foarte mulţi, au plecat īn lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea
largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut
seminarii la facultate, am fost şi redactor īn presa culturală (la o
revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni
culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de
specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am
făcut-o īn special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit
cīnd le-am dat cīte ceva, cei de la Tomis, cīnd au avut bani, revista
Vatra, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare,
scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Īntotdeauna i-am apreciat
gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. Īn televiziune nu am
lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii,
profesori, critici, actori...realizam cronică de carte, film, teatru,
operă....prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar
şi universală.
P.F: Crezi că īn literatura romānă este nevoie de un sistem de
reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la
punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din
Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de
transparenţă.
P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural
din Romānia. Crezi că există astăzi un scriitor romān care să merite
acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest
premiu Hertei Muller, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.
P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural,
crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi
ea e bună, nu īnsă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură.
Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi
īntīlnită şi īn manifestările de tip tradiţional, dar şi īn cele
moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii,
istoricităţii culturii. Oricīt de genial ai fi, oricītă avangardă ai
face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai īntīi să
cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, īn necunoştinţa celor
cīte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de
acord. Necunoaşterea īnseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de
cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu
īntrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea,
pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi
puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la
şcoală, cultură etc....nu īnveţi nimic. Accept orice, orice tip de
creativitate, oricīt de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia
şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer
pīnă la noi, cei mai proaspeţi īn cultură, dar argumentat. Iar pentru a
argumenta, trebuie să cunoşti.
P.F: Se poate trăi īn Romānia din scris?
L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cīteva acrobaţii după
revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti
Cărtărescu să fii atīt de mediatizat, īncīt să fie dispusă editura
Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de
carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.
P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni
care au īncercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi
acum?
L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred
că sīntem īncă civilizaţi şi că o carte, oricīt adevăr trăit există īn
ea, rămīne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, īntr-o manieră de glumă, că
maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc. Au
mai fost şi altele...īncercări de a mă compromite, īnsă au fost ratate.
Īn carte am fragmente care redau perioada - (scurtă, e drept, că m-au
dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată,
nu linguşeam, nu īmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era
condus acest post care-şi zice cultural; oricum īn cultură nu poate fi
vorba de supunere monahală) - īn care am fost redactor la Radio
Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest
aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, ai de
grijă, securiştii bisericii sīnt mai răi ca ceilalţi de la usr.
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale,
religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el
ce se petrece īn jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atīt de mult,
pentru că am făcut īntr-aşa fel, īncīt, printr-o nebunie asumată,
plecīnd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate
īntīmplările.
Īntr-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, īnsă ţi se
spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu....slabe şanse. Am trimis-o
totuşi prin e-mail, rugīndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis
că cititul pe calculator īi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport
de hīrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz....aşa că
nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii Cartea Romānească. Redactorii de acolo au
apreciat-o, plăcīndu-le mult (am e-mailul şi acum), īnsă s-a opus
Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv
povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul
meu sīnt reale...scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu
perioada lui americană şi instructor de ideologie īn penitenciar, apoi
episodul Anania - Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă,
ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din
personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc....
Īi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu
cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii
motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi
seama că nu prea sīnt iubită īn Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de
vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu
medici, am cercetat, am scris scrisori īn ţară şi străinătate, am pus
īntrebări, am īnregistrat, īnregistrările nu le ţin īn casă, sīnt date
spre păstrare...cuiva.
P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Īmi place să citesc mai multe cărţi īn aceeaşi perioadă. Una
dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri īntre
lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere,
descoperind la Henri Wald latura umoristică. Īi citisem studiile
lingvistice īn studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din
nefericire, umorul vine din tragediile personale...fiind dat afară de
patru ori din diferite locuri de muncă etc. Altă carte este Talmudul, A.
Cohen. E o carte grea, dar mie īmi plac astfel de cărţi, pentru că mă
provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul,
cuprinzīnd Mişna şi Ghemara, se referă la gīndirea religioasă evreiască,
dar se suprapune pīnă la un punct şi cu istoria evreilor. O carte de
istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am
citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of
Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, īn 1988. Aşa am aflat despre
simpatia lui Pound faţă de fascism, īn timpul războiului făcīnd
propagandă radio īn favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a
fost acuzat de trădare, īnsă cercurile literare americane influente
reuşesc să-l absolve, dar este internat īntr-o clinică de psihiatrie,
apoi pleacă īn Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound
este indiscutabilă. Tot īn această perioadă am citit (īncă n-am
terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a
plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret
Atwood, īn traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil
Stanciu. E o carte care atacă feminismul, īn special mişcarea care se
revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext
pentru a introduce īn prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică,
ochiul care vede uneori cu răutate, fiind īntr-o stare aproape latentă
īn femeie (femeie īn sens generic), īncă din perioada copilăriei. E o
carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este
dominat, despre stările psihologice şi īntregul traseu al vieţii care
decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de
istorie, ci şi din alte domenii.
P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi īn viitorul
apropiat, există vreo surpriză plănuită?
L.D: Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin
momentan pentru mine.
 Petre Flueraşu
|
Comentarii de la cititori |
|
