|
|
|
|
            |
|
INTERVIU CU CINEASTUL VASILE BOGDAN
Ben Todică, Australia
Ben Todică:
Vă rog să începem prin a vă
prezenta, să ne spuneţi câteva lucruri despre dumneavoastră.
Vasile Bogdan:
Mă numesc Vasile Bogdan, lucrez aici, la Studioul de televiziune din
Timişoara al Televiziunii Române de 11 ani, sunt membru fondator aş
putea spune pentru că un grup de entuziaşti de la Radio Timişoara,
desprins la un moment dat, am decis să facem o trupă de televiziune,
care să se-nscrie în programul mare al Televiziunii Române cu vocea
noastră, cu vocea Banatului, cu vocea celor 4 judeţe din sud-vestul
ţării, e vorba de Timiş, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara. Avem foarte
mult de lucru pentru că, deşi emitem 2 ore pe zi, în fiecare zi inclusiv
duminica, plus colaborările la Televiziunea Română
central, avem foarte multe
lucruri interesante care se petrec aici în Banat.
În
ceea ce mă priveşte răspund de o emisiune care se numeşte
Universul culturii, deci fac
cultură şi urmăresc fenomenul cultural, dar dezvolt şi un program
“personal”, este de fapt un program al Studioului şi al Televiziunii
Române şi anume, de a reflecta spiritualitatea bănăţeană, tradiţiile
vechi şi deosebit de bogate ale acestei zone. O zonă mai puţin
străbătută, o zona mai puţin bătută şi mai puţin cunoscută, evident, în
ţară şi în străinătate. Aceasta fac. Eu am deformat puţintel în ceea ce
priveşte filmul documentar, am realizat foarte multe, zeci, poate chiar
sute de documentare, filme care dincolo de faptul că sunt deosebit de
interesante zic eu, unele au şi confirmat acest lucru prin faptul că au
primit numeroase premii din partea Asociaţiei Profesioniştilor de
Televiziune din România, un fel de Oscar al Televiziunii Române, sunt
vreo 6 sau 7 filme de-ale mele care au câştigat acest premiu (un singur
premiu te consacră pe o viaţă), aici în România cel puţin, şi plus de
asta am câştigat şi alte premii la tot felul de festivaluri din ţară şi
din străinătate.
B.T.:
Da, vă felicităm din suflet pentru toate premiile obţinute ca
recunoaştere a valorii artistice a producţiilor dumneavoastră
filmografice. Cu modestie doar aţi precizat că aţi primit şi premii, aşa
că voi prezenta eu o listă a premiilor cu care aţi fost onorat, un
adevărat palmares.: 1996,
Premiul pentru film documentar al Asociaţiei Profesioniştilor de
Televiziune din România (A.P.T.R.) pentru filmul „Şvabii din Banat”,
regia şi imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Zsuzsanna
Cseresnyes ; 1996, Premiul
A.P.T.R. pentru cel mai bun film – portret pentru filmul „Traian
Grosăvescu”, regia şi imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Corina
Vârjan; 1997, Premiul A.P.T.R.
pentru cel mai bun film – portret pentru filmul „Traian Vuia”, regia şi
imaginea Gheorghe Şfaiţer, editor imagine Zsuzsanna Cseresnyes ;
1998, Premiul pentru scenariu la
cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Etnologic de
la Belgrad (Iugoslavia) pentru filmul „Biserica răstignită”, imaginea
Marius Danci, editor imagine Zsuzsanna Cseresnyes ;
1998, Premiul pentru cel mai bun
film documentar la Festivalul „TeleVest” pentru filmul „Biserica
răstignită”; 1999, Premiul
„Permanenţe spirituale” al A.P.T.R. pentru filmul „Biserica răstignită”,
menţiune specială A.P.T.R. pentru imagine, Marius Danci ;
1999, Premiul pentru cel mai bun
film documentar la Festivalul „TeleVest” pentru filmul „Un destin
zbuciumat, Sever Bocu”, imaginea Alfred Schupler, editor imagine
B.T. :
Cum vă căutaţi subiectele?
V.B.:
A porni spre un subiect este extraordinar de dificil, de pildă, un film,
Pavel chinezu, pe care l-am
realizat anul trecut, a fost greu de pătruns pentru că am citit mai
multe cărţi, am apelat la spiritul istoricilor, am bătut meleagurile pe
unde Pavel chinezu el însuşi a fost, am filmat pe câmpul de bătălie unde
a curs sânge din oastea lui, am străbătut spaţii care chiar dacă nu au
fost străbătute de el aveau ceva din spiritul acestuia şi am încercat să
redau personalitatea acestui general, deosebit de isteţ şi formidabil
care a reuşit să dea turcilor lovituri decisive în timpul respectiv. Sau
filmul despre Traian Vuia. Filmul despre Traian Vuia este un film care,
împreună cu Gheorghe Şvaiţer ne-a obligat, cel puţin pe mine ca
realizator m-a obligat la foarte multă lectură, practic am citit tot ce
era publicat până la ora respectivă, inclusiv misterele sale politice
pentru că, un lucru mai puţin ştiut, pe lângă faptul că este un pioner
al aviaţiei mondiale, că acum 100 de ani la Montesson a fost primul om
care s-a ridicat cu mijloace proprii tehnice de bord în văzduh, el a
fost şi un om politic, a fost un mare militant pentru unirea cea mare a
românilor. De asemenea, iată, un alt subiect care a produs un moment de
plăcută surpriză a fost acela al prezentării istoriei celui mai vechi
teatru din ţară, cel de la Oraviţa, care este un teatru de o deosebită
valoare, o bijuterie arhitectonică şi totodată marchează un început de
spiritualitate. Acum, în aceste luni, chiar se reface o istorie a
aşezămintelor artistice din Viena, cei de la Burk Theatre au stabilit că
de fapt clădirea lor şi mai cu seamă instituţii lor s-a înfiinţat cam
odată cu Teatrul de la Oraviţa, şi acum va veni o echipă a televiziunii
din Austria pentru a filma şi acestă bijuterie numită Teatrul vechi din
Oraviţa.
B.T.:
Văd că aţi călcat pe urmele a doi mari români, în cazul Franţei şi în
cazul Oraviţei, au fost aceleaşi
sentimente când aţi păşit prin locurile pe unde au fost?
V.B.:
Deci, orice film al meu este şi o contribuţie adusă
mai bunei cunoaşteri, deci eu nu
fac ca să redau doar o bibliografie, ci mă implic pentru a aduce, a
contribui şi eu cât pot, aşa, un simplu realizator de filme, care sigur
că ar trebui să mă doară undeva, în cot
eventual pentru că nu sunt eu cel care să aşeze lucrurile, dar
mărturisesc că şi noi ca echipă acum 10 ani când am realizat acel film,
am mers la Aeroclubul Franţei şi acolo am militat pentru recunoaşterea
valorii lui Traian Vuia. După aceea, filmul nostru a fost comandat în
copie şi a fost difuzat de sute de ori în Franţa tocmai pentru a fi
cunoscut mai bine, şi dacă Vuia era privit acum 10 ani ca o curiozitate,
iar tânărul pe atunci preşedinte al Aeroclubului Franţei a întrebat
înainte de înregistrare “spune-ţi-mi şi mie cine este Traian Vuia ca să
vorbesc cât de cât competent despre el. Aeroclubul Franţei este de fapt
autoritatea supremă în materie de zbor, iar acest deosebit de simpatic
om este, era cel puţin, pilotul avionului prezidenţial. Acum l-am
reîntâlnit la Paris, când am fost în urmă cu câteva zile la aniversarea
a 100 de ani de la zborul de la Montesson, l-am reântâlnit, de curând nu
mai este preşedinte al Aeroclubului Franţei, este directorul Muzeului
aerului şi spaţiului de la Le Bourget şi care a vorbit cu o deosebită
căldură şi competenţă de această dată despre Traian Vuia. Francezii acum
şi l-au asimilat şi îl iubesc pe Traian Vuia, deci cu atât am contribuit
şi noi la aceasta.
B.T.: Am
observat cu câtă mândrie povestiţi aceste lucruri extrem de interesante
despre Traian Vuia. Permite-ţi acum, o întrebare dintr-un alt registru.
V-ar interesa subiectul
emigrantului român?
V.B.:
Subiectul emigrantului mă interesează, este acea tragedie cumplită pe
care am trăit-o alături de ei, am foarte mulţi prieteni care au plecat
şi cu fiecare prieten care a plecat, ceva…, nu, n-a murit, dar a
îngheţat în sufletul meu. Apropos de emigraţie, am prieteni în Canada,
am prieteni în Israel, n-am prieteni în Australia, acolo încă n-au ajuns
prietenii mei, unii au rupt
orice contact, au vrut să-şi schimbe cu totul viaţa, alţii m-au căutat
şi insistă la telefon şi insistă pe mail-uri să povestim în continuare.
E o psihologie cu totul aparte, e o psihologie dureroasă, dar părerea
mea este că atunci te dovedeşti cu adevărat un om de-o ţinută morală
impecabilă, dacă nu-ţi uiţi totuşi rădăcinile şi dacă printr-o mică
contribuţie cât de cât totuşi duci mai departe spiritul acesta românesc,
spiritul de acasă, fiindcă acasă va rămâne întotdeauna în tine, nu poţi
să fugi de acest acasă din sufletul tău.
B.T.:
Un emigrant e ca un copil care fuge de-acasă şi-şi părăseşte părinţii.
Este de datoria părinţilor să-şi caute copilul sau cineva trebuie să
înţeleagă mecanismul acesta, de ce se întâmplă şi pe urmă să vindece?
V.B.:
Da, fenomenul emigraţiei este un dat, deci aici nu putem discuta, am
plecat, am decis să părăsesc ţara dintr-un motiv oarecare, şi au fost
destule motive la început, majoritatea economice, dar părerea mea
personală este aceea că trebuie să-i privim cu înţelegere pe cei care au
plecat, pentru că ei, ei de fapt, nu ştiu, poate spun nişte lucruri care
nu se cuvin să le spun, dar ei pe undeva s-au autopedepsit, deci ei
plecând, cu foarte mulţi am stat de vorbă şi
împărtăşind durerea asta a
plecării, de rupere de un anumit spaţiu şi nevoia de al acoperi, slavă
Domnului că a venit revoluţia română, slava Domnului că nu mai există
acea interdicţie de a veni în ţară şi care iată vin din ce în ce mai
mulţi, Şi e foarte bine că
foarte mulţi vin şi investesc în România, deci îşi aduc banii, ca să nu
mai vorbesc de fenomenul acesta al muncitorului, care nici măcar
emigrant nu este la această oră, ci este muncitor temporar în
străinătate care a adus ataţia bani încât întreaga economie românească
nu pridideşte să primească aceşti bani pentru că România nu e capabilă
să-i producă, prin economia de stare de tranziţie în care suntem acum.
B.T.:
Am înţeles că aveţi o colecţie mare de filme, au fost prezentate în
concursuri, festivaluri, unele din ele au fost premiate, aveţi un film
preferat?
V.B.:
Am câteva filme la care ţin foarte mult, e vorba de acel film
Biserica Răstignită, despre o
biserică distrusă de comunişti de pe malul Dunării, care avea zile, dar
în loc să-i facă un zid împrejmuitor, nivelul lacului de acumulare a
urcat şi au preferat să o arunce în aer, şi la acea biserică i-au
aruncat în aer numai turla şi acoperişul, zidurile cu nişte picturi
superbe în interior au rămas astfel în bătaia valurilor, şi eu am aflat
de la un prieten foarte bun, Petre Cojocaru, un pictor din Reşiţa, am
aflat de tragedie, şi m-am dus acolo, bineînţeles după 30 de ani de când
s-a petrecut asta şi am mai avut şansa să mai surprind într-o
după-amiază şi o dimineaţă, să surprind acest lăcaş în starea lui. Ceea
ce este foarte interesant este istoria acestui film, pentru că deşi am
filmat doar o după-amiază şi o dimineaţă, într-un final de noiembrie
când erau 21 de grade afară, deci a fost chiar un dar a lui Dumnezeu,
după care am venit acasă. Satul este un sat sârbesc, însă pe malul
românesc al Dunării, şi acolo, dat fiind faptul că muriseră în scurt
timp câteva persoane, au hotărât tot la biserica cea veche să facă, deci
a fost la ruinele acestei biserici, să facă un parastas, numit de ei
Maica cu calea. Ei, acest
parastas, acest film, aceste obiceiuri, m-au dus într-o lume cu totul
nebănuită, şi am devenit pe undeva un fel de răsfăţat al televiziunilor
şi al specialiştilor de film din Serbia, pentru că în primul rând i-a
atras subiectul filmului, după aceea vecinătatea şi pe urmă, culmea,
aceste obiceiuri nu ne despart, câţi pot fi, câteva sute de metri, nu
erau cunoscute în Serbia, şi am fost pe la televiziuni purtat, am fost
purtat pe la tot felul de festivaluri, filme, am obţinut premii
importante în Serbia. Un alt film, un alt om deosebit de interesant, mie
îmi plac oamenii deosebit de interesanţi, noi avem aici un om, Ion
Pătraşcu Stan Muzeu, care şi-a făcut un muzeu al lui, ţăran obişnuit,
şi-a făcut un muzeu al lui, care mai este şi pictor, dar mai este şi
sculptor, dar mai este şi scriitor, un om hâtru, şi-a făcut nişte aripi,
doreşte să zboare, şi aşa am făcut filmul ăsta, se numeşte
Iartă-mă, Pământule, în ideea
asta a dorinţei lui permanente de a zbura. Am mai realizat un film care
mie mi-a plăcut foarte mult, Tata
Oancea, care a rămas o legendă a palatului, şi cei care ne privesc,
care sunt bănăţeni şi care-şi aduc aminte, în perioada interbelică, el a
scos un ziar la Bocşa numit Vasiova şi în care, era ziarul lui personal,
îşi scria operele literare, şi poezie, şi scrisori, şi reportaje
deosebit de interesante, deci sunt o seamă de locuri şi de oameni despre
care merită să se vorbească.
B.T.:
Când consideraţi că un film este terminat? Când spuneţi este gata?
V.B.:
Atunci când…
B.T.:
Asta e, simt, să mă explic un pic… Lucraţi sub o presiune din afară sau
aveţi o libertate şi dumneavoastră sufleteşte vă împliniţi şi spuneţi
“gata, acest copil este născut”?
V.B.:
E momentul cel mai dureros acesta pentru că mie, dacă îmi place ceva,
este să mă documentez, deci să mă încarc, e foarte important momentul în
care filmezi, momentul acela extrem de obositor, care nu prea depinde de
mine, dar eu, ca deformare profesională şi îmbătrânind, zic eu “urât”,
în sensul că devin din ce în ce mai meticulous, eu unul stau întotdeauna
lângă cameraman şi-i arăt ce trebuie să facă după ce el deja cunoaşte
povestea, cunoaşte foarte bine story-ul, eu îi spun unde să filmeze, iar
în timp ce el filmează dintr-un anumit unghi eu mai studiez vreo 4 sau 5
unghiuri pentru a găsi alte şi alte variante. Aceasta este în momentul
filmărilor, dar momentul suprem, de mare satisfacţie, este momentul
montajului, când acolo, ca o cocă, începe să prindă aluatul contur. Când
zic gata, zic gata, aici practic
n-am ce face pentru că aici lucrurile, pentru că eu nu scriu scenarii,
ceea ce îi cam supără pe şefii mei, eu nu scriu scenariile dinainte,
pentru că datorită producţiei şi datorită faptului că am emisiuni
săptămânal de o jumătate de oră şi pentru că filmele acestea sunt “pe
de-a flecea”, cum zice bănăţeanul, deci sunt în plus, eu nu sunt obligat
să alerg încontinuu, şi atunci filmez intempestiv, filmez enorm de mult,
montez între ele, deci e o întreagă nebunie, şi n-am timp să scriu
scenarii, şi atunci scenariul se scrie în mintea mea, se scrie în
intuiţiile mele, în ceea ce simt eu, şi mie îmi place puţin să lucrez
tensionat, deci în ultima clipă şi atunci iese, şi iese de obicei
filmul, modalitate care n-o recomand, evident.
B.T.:
Cred că sunteţi pe drumul cel bun pentru că un film, un documentar, se
naşte din dialogul pe care-l aveţi cu imaginile, nu se poate scrie un
scenariu la un film documentar care va deveni piesă de artă, rezultată
din produsul dansului dintre realizator şi materialul filmat.
V.B:
Vizionând măcar secvenţe din filmele mele veţi constata un lucru, filmul
meu documentar nu este ceea ce am numi aici pe Discovery de pildă, un
canal care este mult vizionat în ţară şi în Europa, un film documentar
clasic. Filmele mele dacă n-au cât de cât un sentiment, de pildă, eu am
văzut o revistă cu totul şi cu totul senzaţională, deci am difuzat
filmul Iarta-mă, Pământule,
era într-o după-amiază de 28 decembrie, acum câţiva ani şi am primit un
telefon în care o prietenă de-a mea foarte revoltată mi-a spus “Vasi,
eşti obligat să-mi zugrăveşti bucătăria”, la care eu am rămas absolut
stupefiat, am întrebat de ce? Pentru că aşa a prins-o filmul încât a
uitat varza călită pe foc, şi vă daţi seama ce-a ieşit, că a trebuit
să-şi văruiască din nou bucătăria.
B.T. Pe lângă preocupările artistice de excepţie din domeniul filmului,
sunteti cunoscut ca scriitor, prozator,
publicist.
V-aş ruga să precizaţi de când datează debut
literar, titlurile cărţilor dumneavoastră şi câteva cuvinte
despre recunoaşterea meritelor în ceea ce priveşte activitatea literară?
V.B.: Debutul literar se află prin anul
1965, cu un reportaj literar în revista „Orizont” din Timişoara.
Aş enumera mai multe volume publicate, printre care:
Reşiţa dincolo de cuvinte (Publicistică), Editura Facla,
Timişoara, 1979; Lungul
drum al Dunării spre soare (Publicistică), Editura Sport-Turism,
Bucureşti,1982; Evenimentul
(roman), Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;
Ei l-au cunoscut pe Enescu (mărturii), Editura Albatros,
Bucureşti,1986; Dorana
(roman), Editura Eminescu, Bucureşti,1986;
Sever Bocu, un destin zbuciumat (roman - publicistică), Ed.
Augusta, Timişoara 1999;
Miracolul Timişoara (publicistică), Editura Timpul, Reşiţa, 2000;
Constantin Gruescu, L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik, volum
îngrijit şi postfaţat de Vasile Bogdan, Editura Augusta, Timişoara,
2004.
B.T. :
Ce planuri de viitor aveţi?
V.B.:
Planuri de viitor înseamnă sigur tot filme, şi unele cărţi, dar ceea ce
pe mine mă interesează acum este să termin un film despre Ioan
Hollander, directorul Operei de stat din Viena, un bănăţean, un
timişorean de excepţie şi care acum, la anii maturităţii se întoarce din
ce în ce mai mult spre Timişoara deşi dumnealui este într-un rang
uluitor, acolo este mai mult decât un ministru în ţara lui. După aceea
fac un film despre Achim Nica, apropos, iată de unde până unde, după
aceea acum mă atrage şi voi începe să filmez un nou film despre
Constantin Bruiescu, care este la 82 de ani şi
este un miracol,
colecţionar de minerologie
estetică şi un savant în felul lui de la Ocna de Fier. Apoi, proiecte
sunt enorm de multe. A !! De curând am făcut un
film despre Alecu Barbu, care
iarăşi a făcut un rating foarte bun, despre prima directoare Operei
române din Timişoară, Traian Grozăvescu a murit, marele tenor, şi atunci
a rămas ea să ducă această cruce. A făcut o operă şi, numai după 8 ani,
a fost dată afară de către comunişti pentru că nu era membră de partid.
B.T.:
Noi abia aşteptăm să vă vedem filmele şi aşteptăm să vă vedem pe urmele
unui emigrant, ajungând şi la noi în Australia, a unui alt badea Cârţan,
care a plecat.
V.B.:
Iată, de pildă, putem să ne aruncăm reciproc mănuşa şi poate să realizăm
chiar în colaborare, m-ar interesa un story, deci o poveste, fiindcă
asta este interesant, să gasim o poveste, un om acolo, realizat sau în
căutari sau în ce ipostaze este, eu aştept asemenea propuneri din partea
telespectatorilor dumneavoastră pentru că e important ca aceste poveşti
care sunt “minore” care sunt “uitate” care sunt în disoluţie, undeva
departe, e important să trăim din ele şi să-nvăţăm. Noi avem foarte
multe de învăţat de la dumneavoastră pentru că dumneavoastră sunteţi
acea existenţă trudită, noi aici, de bine de rău ne-am descurcat, a
gândi şi a vorbi româneşte liber, astăzi aici, este un lucru uluitor,
dar pentru noi foarte simplu, pe când pentru dumneavoastră fiecare
cuvânt rostit în graiul de acasă are un anumit preţ, şi acest preţ
trebuie să-l simţim şi noi, deci aştept propunerile dumneavoastră şi
chiar îmi doresc să vin în Australia pentru a putea să-l aducem acasă,
să-l aducem spre sufletul dumneavoastră.
B.T.:
Unde se pot viziona filmele dumneavoastră, unde se pot găsi?
V.T.:
Ele nu se pot găsi, nu sunt în comerţ, nu se află într-o videotecă, dar
ele pot fi comandate însă studioului nostru şi punctului de copii, deci
din acest punct de vedere preţurile sunt absolute derizorii, deci la
nivelul câtorva sute de mii de lei vechi, evident copia. După aceea, e
vorba de faptul că uneori ele sunt difuzate şi pe televiziunea centrală,
deci pe TVR Internaţional, un canal pe care îl puteţi urmări şi
dumneavoastră.
B.T.:
Vă mulţumim foarte mult pentru interviu şi vă aşteptăm cu cea mai mare
plăcere pe undele de satelit şi pe ecranele televiziunii comunitare din
Melbourne.
V.B.:
Eu am să vă rog să nu fie ultimul dumneavoastră cuvânt, ultima
dumneavoastră urare pentru că eu
trebuie în final, să spun că, printre aventurile unei vieţi de
aventurier este şi faptul că v-am întâlnit domnule Todică, pentru că a
fost cu adevărat miraculoasă această întâlnire, a fost o întâlnire
neaşteptată şi dumneavoastră aţi
fost cel care ne-aţi deschis un orizont şi mi-aţi deschis nişte
perspective cu totul şi cu totul uluitoare şi vizavi de viaţa trăită
aici, într-o viaţă de cineast şi drumul dumneavoastră spre Australia,
spre lumină, ziceaţi “domnule, magazinele pline de lumină, magazine
pline de culoare”, şi înspre faptul că, iată,
v-aţi reîntâlnit cu propria
meserie, eu vă mulţumesc în acest caz şi vă mulţumesc că mi-aţi lăsat
aici în ţară povestea vieţii dumneavoastră şi pe care vreau să sper că o
veţi revedea într-o anumită formulă pe TVR Internaţional sau poate cine
ştie, vom găsi o altă soluţie.
B.T.:
Vă mulţumim şi vă vom urmări cu drag pe ecranele noastre. La revedere!
V.B.:
Toate cele bune!
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
