Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

"Nu a fost o dragoste la prima vedere"

Interviu realizat cu jurnalista germană Ute Dumitrescu

Gabriel Argeşeanu

Redactor şef la săptămânalul " 7 Zile"

Foto: Foto Ion Parfene, Ute  Dumitrescu, Victor Frunza (din arhiva autorului )

Doamnă Ute Dumitrescu, vă aflaţi azi la lansarea cărţii “Pamfil Şeicaru – Destinul unui condamnat la moarte” (Ed. Evf ) scrisă de cunoscutul prozator, publicist şi editor Victor Frunză,  în care regăsim succinte relatări despre cum Vasile C. Dumitrescu şi d-voastră l-aţi susţinut pe Pamfil Şeicaru în anii ’70 ai secolului trecut. Pentru că din  volumul « Vasile C. Dumitrescu. O istorie a exilului românesc – 1944 – 1989 » (Ed. Evf, 1997,  scrisă şi îngrijită de Victor Frunză) nu transpare momentul în care l-aţi cunoscut pe cel ce avea să vă devină soţ, dublându-vă identitatea prin asimilarea celei germane cu cea române, aş fi interesant să aflu în ce împrejurări  l-aţi cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, despre care se spunea că este : « Omul cu caracter de boier (conu Vasile, îi spuneau unii), român până-n ultima fibră a fiinţei lui şi statornic în judecăţi şi sentimente, până la Dumnezeu ! »?

L-am cunoscut în 1966 când era referent la Europa Häusen, instituţie de calibru ce prefigura unitatea politică şi economică a Europei. În acea perioadă, eram redactor la revista Stern şi doream să particip la discuţiile de la secţia politică. Cunoşteam într-o oarecare măsură activitatea lui Vasile C. Dumitrescu, a căror idei mă fascinau, dar doream să surprind în ansamblu structura ideilor ce intuiam că se vor valoriza într-un mod fericit pentru Germania şi Europa. După cum ştiţi, Vasile C. Dumitrescu este absolvent de drept (n.a. Facultatea de Drept Bucureşti, promoţia 1939 – înscriindu-se în 1941 în Baroul Ilfov), el venind din Basarabia unde ajunsese să facă liceul, şcoala primară  urmând-o în Bucureşti. Toate aceste strămutări de domiciliu din copilăria sa - un român cu  domiciliul itinerant dacă ne uităm că s-a născut la Galaţi şi a murit la München - se datorează tatălui său, care era procuror militar şi trebuia să-şi aducă familia în locurile unde era detaşat. În Germania ajunge în mai 1945 şi în mai este internat de autorităţile americane de ocupaţie, ca fost ofiţer de informaţii al unui stat inamic. Totul durează foarte puţin deoarece în 1948 acţiona în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei. De altfel, din acelaşi an este redactor timp de un an la publicaţia« Rezistenţa », după care trece redactor la noul ziar « Patria », înfiinţat de fostul ambasador al României în Germania, Ion Gheorghe, Vasile C. Dumitrescu devenind chiar redactorul şef. Este de notorietate vigoarea condeiului său, având o percepţie politică valabilă şi azi. Simultan, este ales prim vice preşedinte al Asociaţiei Presei Libere (Association of Free Press of Central and East- Europe, the Baltics and the Balcans, din Germania, 1950), apoi devine preşedintele ei, funcţie pe care a ocupat-o cu rezultate nominalizate frecvent în presa epocii, începând cu septembrie 1951 până în noiembrie 1953. În 1951 se afla şi în conducerea Asociaţiei românilor Liberi din Germania. După septembrie 1950 devine membru în Comitetul consultativ al refugiaţilor străini de pe lângă Subsecretariatul de stat pentru refugiaţi, al guvernului bavarez.
În 1951, Vasile C. Dumitrescu devine membru în Consiliul Ligii Românilor Liberi, iar în 1953 este selectat în Comitetul executiv al celei mai importante organizaţii a exilului, cu sediul la New York, al cărui preşedinte a devenit generalul Nicolae Rădescu, fost aghiotant al regelui Ferdinand, ultimul prim-ministru al unui guvern democrat înainte de 6 martie 1945. Pentru conformitate, trebuie să adaug că Vasile C. Dumitrescu se mai afla şi în conducerea altor două organizaţii: Asociaţia Europeană pentru Studiul Problemelor Refugiaţilor (1 oct. 1953) şi (din 7 iulie 1953) membru fondator al Mişcării Est-Europene pentru o Europă Unită :
M-am simţit obligată să fac aceste precizări, deoarece am impresia  că pentru români Vasile C. Dumitrescu este o mare necunoscută, comunismul punându-şi în aplicare foarte bine pârghiile de discreditare şi ştergere din memoria colectivă a unor oameni pentru care ţara era mai presus de orice. Soţul meu nu a dorit să renunţe la cetăţenia română, indiferent cât a avut de pierdut.

Şi cu toate acestea, nu am citit pe undeva că ar fi existat un feedback de recunoaştere din partea românilor.

Poate că românii din afară au înţeles eforturile, în ţara sa lucrurile au stat altfel. Cu toate acestea el a rămas  credincios propriei sale conştiinţe româneşti. La începutul anilor ’50,  Vasile C. Dumitrescu dedică cea mai mare parte din timpul său politicului, dar , de această dată, colaborând aproape exclusiv cu instituţiile germane. Începând din 1956, devine prin numire referent pentru problemele de formare a cadrelor politice în organizaţia Kampfgruppe gegen Unmenensclichkeit (grupul de luptă împotriva inumanului). După aceasta, a funcţionat tot ca referent în cadrul organizaţiei Europa Häuser, perioadă, cum spuneam la început, când l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu. Între 1969 – 1979, soţul meu a fondat împreună cu oameni politici, bancheri, avocaţi, editori, toţi germani uniţi prin aceleaşi convingeri, organizaţia Seminarii de Studii Politice. Un program elaborat de el, finanţat de la bugetul federal, cu participarea mai multor ministere, program t pus în practică pentru tinerii care urmau să-şi satisfacă serviciul militar. Vasile C. Dumitrescu a exercitat o fascinaţie permanentă asupra unor generaţii întregi de viitori ofiţeri, unii din ei fiind astăzi personalităţi în Bundeswehr. Astfel, a căpătat o notorietate de gânditor politic la care s-a adăugat aceea de publicist, prezent cu idei noi în presa germană, fără termen de comparaţie cu vreun al originar din România.
Şi astăzi primesc scrisori de admiraţie şi ataşament, din partea unor foşti elevi, chiar dacă Vasile C. Dumitrescu s-a stins în decembrie 1992. Şi sunt convins că toate manuscrisele şi datele din arhiva soţului meu trebuie tratate ca şanse ale sorţii, iar moştenirea sa postumă să revină atât culturii române, cât şi culturii germană, iar prin cea din urmă unei Europe Unite.

Înţeleg că va fascinat omul Vasile C. Dumitrescu şi calitatea sa excepţională de a percepe fenomenul politic şi de a înţelege de atunci rolul şi importanţa Uniunii Europene. Ascultându-vă cu câtă admiraţie vorbiţi despre Vasile C. Dumitrescu, cred că i-aţi intrat în viaţa altfel decât printr-o dragoste la prima vedere?

(Râde). Nu a fost o dragoste la prima vedere. M-a fascinat puterea lui, modul deosebit de a judeca şi cunoaşterea totală a politicii Germaniei. Dacă vrei, a fost iubire la a doua vedere. Nu am regretat niciodată, am trăit alături de el 26 de ani admirabili.

Aţi  studiat într-un Paris la care românii veneau ca într-o Mecca a libertăţii.  Va influenţat în vreun fel  modul de  a fi al bărbatului clădit în spaţiul carpat-danubiano-pontic?

Nu. Mi-am făcut studiile la Paris, dar până la Vasile C. Dumitrescu nu am mai cunoscut nici un alt român. Când am făcut cunoştinţă cu el număram  26 de ani şi aveam suficientă experienţă de viaţă ca să-l pot aprecia la justa sa valoare. Chiar dacă nu există « declicul sălbatic » al dragostei care cu timpul se şterge, la noi a fost un « declic intelectual » al dragostei care s-a întărit cu fiecare clipă, aducându-ne la un nivel al fericirii pe care cu greu un cuplu îl atinge.

Prin Vasile C. Dumitrescu, v-aţi apropiat de  spiritualitatea poporului român?

Este greu de definit spiritualitatea unui popor prin prisma unei singure persoane, indiferent de calitatea sa intelectuală. Vasile C. Dumitrescu mi-a povestit foarte mult despre ţara lui, despre spiritualitatea poporului român, dar foarte multe am aflat şi din traduceri din literatura român sau de la clientela de la « Klein Bukarest ». Astfel m-am apropiat de poporul român, chiar dacă o anumită conjunctură mi-a impietat dorinţa de a vizita România înainte de 1990. Cred că există o diferenţă esenţială între spiritul poporului român şi potenţialul poporului. Istoria din estul Europei şi opresiunile la care a fost supus poporul român de regimul comunist a făcut să existe această diferenţă. În timp, cred că această barieră  va fi depăşite.

Există o interacţiune fericită între destinele a doi importanţi români: Pamfil Şeicaru şi Vasile C. Dumitrescu. Se ştie că Pamfil Şeicaru a traversat o perioadă nu tocmai fastă după plecarea din ţară. Revin la ideea de început întrebându-vă cum l-aţi sprijinit Pamfil Şeicaru?

Când Vasile C. Dumitrescu l-a întâlnit pe Pamfil Şeicaru, în anul 1974, a realizat imediat  situaţia dificilă în care era acesta. Nu era vorba doar de situaţia materială ci şi de dificultatea spirituală în care se afla. Eram căsătoriţi de câţiva ani, iar soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului « Curentul », explicându-mi ce a însemnat acesta pentru România. După evaluarea unui astfel de act,  mi-am dat acordul asupra susţinerea reeditării sale, fapt de altfel cunoscut în perioada aceea şi evidenţiat de domnul Victor Frunză în “Pamfil Şeicaru – Destinul unui condamnat la moarte”.

Acest demers nu a forţat Securitatea să urmărească mai atent activitatea familiei dumneavoatră?

Oricum, Pamfil Şeicaru avea o condamnare la moarte în ţară şi era urmărit de Securitate. Cu siguranţă a existat şi o supraveghere continuă a lui Vasile C. Dumitrescu, cu atât mai mult după reapariţia « Curentul »-ui. Soţul meu era protejat prin importanta funcţie pe care o avea în politica internă a Germania, iar eu aveam o oarecare protecţie prin statutul de jurnalist. În orice caz, după ce l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu eu care proveneam din Germania de Est nu am mai avut voie să-mi vizitez mama care trăia acolo şi nici să pătrund pe teritoriul vreunei ţări din blocul comunist. Noi eram la curent cu tot ce se întâmpla în România, prin informaţiile care ne soseau prin diferite surse, urmărind cu groază şi revoltă înrăutăţirea continuă a situaţiei românilor. Acesta era  unul din motivele pentru care trebuia să apară « Curentul » în diasporă.
 

Interviu realizat la lansarea volumului „Pamfil Şeicaru – Destinul unui condamnat la moarte”.

Gabriel Argeşeanu

publicist şi scriitor

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)