|
|
|
|
            |
|
O fiică a Sebeşului de Sus, doctor în ştiinţe medicale pe meridianele lumii:
LUCIANA STĂNILĂ
„Mulţi
sebeşeni
poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te
străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi
mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este
Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui
Dumitru Stănilă.
Lucica
este un
om
de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!”
Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi
Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de
excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este
imaginea fidelă a
femeii de carieră:
inteligentă, ambiţioasă, riguroasă,
pentru care
necunoscutul
constituie întotdeauna o provocare. Predă timp de şapte ani la două
universităţi din Algeria, vizitează o mulţime de ţări din întreaga lume
şi nu se lasă copleşită de temeri atunci când stă faţă în faţă cu
aventura: e curajoasă şi participă la un
safari
în Namibia!
Am vorbit de curând câteva zeci de minute cu doamna profesor la telefon
şi am avut privilegiul de a afla o mulţime de lucruri despre Domnia Sa.
Cooperantă, deschisă, foarte simpatică şi cu un real simţ al umorului,
Luciana Stănilă a rememorat câteva momente semnificative din viaţa şi
cariera sa, dezvăluindu-mi, printre altele, principiile care i-au
folosit drept
jaloane
în plan personal şi profesional.
„În viaţă, sunt două lucruri importante: familia şi cariera!”
Iată filosofia de viaţă a doamnei profesor Luciana Stănilă! Am povestit
minute în şir despre nea Mitică şi Sebeşul de Sus, despre viaţa şi
experienţa Domniei Sale. Este un om împlinit, trăieşte la Cluj,
împărţindu-şi timpul liber între Cluj, oraşul care a adoptat-o cu mulţi
ani în urmă, Sibiu şi Sebeşul de Sus, pe care nu uită să-l viziteze
atunci când timpul îi permite. Casa pe care a moştenit-o de la familie
în satul natal a vândut-o acum câţiva ani, unei familii sărmane… Acum,
doamna Luciana este pensionară şi se bucură de fiecare moment, încercând
sentimentul împlinirii la porţile senectuţii.
S-a născut în Sebeşul de Sus la 27 decembrie 1941, într-o familie de
oameni cumsecade. Dumitru Stănilă, tatăl său, era din Sebeşul de Sus iar
mama, care moare foarte tânără, când Luciana de-abia împlinise doi
anişori, era din Sebeşul de Jos…
Ce coincidenţă stranie, mama lui Mitică Sinu murise când acesta avea
trei ani! Iată doi copii rămaşi orfani de mamă care nu-şi vor aminti
vreodată nici chipul şi nici mângâierile celor ce le-au dat viaţă, doi
copii care, în ciuda lipsei dragostei materne, primesc o educaţie
sănătoasă şi îşi urmează fiecare calea, reuşind să-şi împlinească visele
şi să-şi facă un rost în viaţă. Luciana era mică, avea doar şapte ani
când Dumitru Sinu a plecat din România. Nea Mitică îşi aminteşte însă de
Lucica
de-atunci, pentru că mama vitregă a lui era bună prietenă cu bunica
Lucicăi
şi între cele două familii relaţiile erau foarte apropiate. Este
crescută de bunica din partea tatălui până la vârsta de şase ani, când
tatăl său se recăsătoreşte cu o femeie inimoasă şi descurcăreaţă. Ea va
avea grijă de Luciana, ca de copilul ei. Se mută la Cluj, şi Dumitru
Stănilă ajunge secretarul Facultăţii de Medicină.
După absolvirea şcolii primare, Luciana Stănilă urmează cursurile
Liceului „George Coşbuc” (Liceul nr. 2) din Cluj. Anul 1959 aduce mare
bucurie în familia Stănilă, pentru că Luciana devine studentă la
medicină (absolvind, apoi, facultatea cu rezultate deosebite).
Stagiatura o face în oraşul de pe malul Someşului Mic, în perioada
1965-1966, după care se înscrie imediat la doctorat, urmând cursurile la
zi (1966-1969).
În trei ani de muncă asiduă, de studiu intens şi cercetare, publică mai
multe referate şi articole de specialitate. Rezultatele cercetărilor
efectuate îi aduc satisfacţie, culminând cu finalizarea şi susţinerea
tezei de doctorat.
O carieră de succes
După ce-şi susţine teza de doctorat, în 1970, performanţele obţinute o
impulsionează să pătrundă tot mai adânc tainele domeniului în care se
specializase şi pleacă pentru trei luni în Germania (1 septembrie - 1
decembrie), unde lucrează alături de specialiştii germani într-un
laborator de biologie celulară. Este primul contact cu străinătatea,
care se pare că-i va deschide tinerei doctor în microbiologie, apetitul
pentru munca în afara graniţelor. În timpul şederii în Germania face o
scurtă călătorie în Franţa. Cum securitatea comunistă era foarte
vigilentă,
Luciana Stănilă este chestionată imediat asupra motivului deplasării
sale în Franţa. Societatea românească a acelor timpuri era în plină
efervescenţă comunistă,
iar deplasările în străinătate se puteau face numai după îndelungi
verificări ale solicitanţilor. Absolut totul trebuia raportat sub forma
acelor vestite
informări
scrise,
care, după evenimentele din decembrie 1989,
pre mulţi au să popească…
Pe parcursul următorilor aproape patru ani, până în 1974, Luciana
Stănilă este asistent universitar în cadrul UMF Cluj, făcând parte din
corpul profesoral al catedrei de microbiologie.
Prin anii ’70, graţie protocoalelor încheiate între guvernele României
şi cele ale ţărilor mai puţin dezvoltate din Africa de Nord, cu
precădere Algeria şi Maroc, pe fondul unei crize acute de cadre
didactice în instituţiile de învăţământ din aceste ţări, un mare număr
de profesori români, din toate domeniile, vor preda în şcolile africane.
Luciana Stănilă pleacă în baza unui contract de cinci ani în Algeria,
unde ocupă funcţia de şef de lucrări la Facultatea de Medicină din
capitala ţării, Alger (1974-1979).
Revine la Cluj în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF)
„Iuliu Haţieganu”, unde urcă o treaptă profesională, ajungând
conferenţiar universitar. Rămâne la universitatea clujeană până în 1983,
când se întoarce în Algeria. În intervalul acesta, îi pierde, unul după
altul, pe cei dragi din familie: în 1980, mama sa vitregă se stinge din
viaţă. Tatăl său, Dumitru Stănilă îşi urmează soţia la scurt timp, în
1981, ca apoi, în 1982, să plece la cele veşnice şi bunica ce i-a fost
atât de dragă – mama tatălui său, astfel că, doamna Stănilă se va dedica
în exclusivitate profesiei.
Pe parcursul derulării celui de-al doilea contract cu Algeria,
activitatea Lucianei Stănilă se desfăşoară la Constantine (al treilea
oraş algerian, ca mărime), în calitate de conferenţiar la facultatea de
medicină din localitate. În anul 1984, în timpul şederii sale în
Algeria, reuşeşte să viziteze Egiptul.
Revine în România în anul 1985 şi va lucra, până la vârsta de
pensionare, la UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj, urcând, treaptă cu
treaptă, în ierarhia profesională, după cum urmează:
1985 - 1990 – asistent universitar;
1990 - 1993 – şef de lucrări;
1993 - 2004 – conferenţiar universitar;
2004 - 1 octombrie 2007 – profesor universitar.
În toată această perioadă, Luciana Stănilă continuă cercetările în
domeniul în care se specializase şi predă cursuri universitare multor
generaţii de tineri. În acelaşi timp, publică o sumedenie de articole şi
lucrări de specialitate. Editează astfel mai multe cărţi, unele traduse
şi în limbile franceză şi engleză, ce vor deveni materiale de studiu
pentru viitorii medici şi mijloace de informare pentru cei care deja
lucrează în domeniu. Amintesc aici câteva titluri:
Microbiologia bolii parodontale,
1993,
Microbiologia cavităţii orale,
1994,
General bacteriology and virology,
2001 (editată şi în limba franceză în anul 2003) şi altele.
În 2007, doamna profesor Stănilă se pensionează, însă continuă să
colaboreze cu UMF Cluj, în sistem
plata cu ora.
Ar fi avut posibilitatea să lucreze oriunde în lume în profesia în care
era
senator de drept,
însă a iubit dintotdeauna universitatea clujeană, a iubit Clujul, oraşul
în care s-a format ca om şi profesionist; în plus, şcoala medicală
clujeană este renumită în Europa şi în întreaga lume, medicii putându-se
remarca şi aici la fel de bine ca în orice ţară din lume.
UMF
„Iuliu Haţieganu” – Pepiniera
valorilor medicinei româneşti şi internaţionale
Ştiinţa medicală este cea mai apropiată de suflet, fiind cea mai
apropiată de om
– spunea Iuliu Haţieganu (1885-1959), eminentul clinician, organizatorul
serviciului medical transilvănean după al Doilea Război Mondial, al
cărui nume îl poartă astăzi universitatea de medicină clujeană. Autor a
numeroase lucrări ştiinţifice şi articole de specialitate, Iuliu
Haţieganu este fondatorul şcolii medicale clujene şi simbolul
universităţii din oraşul de pe malul Someşului Mic.
Tradiţia educaţiei medicale clujene este cunoscută pe toate meridianele
lumii. Avându-şi începuturile încă din Evul Mediu, a cunoscut o
dezvoltare de amploare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX. Victor Babeş, renumit specialist în domeniul
microbiologiei, Emil Racoviţă, explorator polar şi fondator al
biospeologiei, Iuliu Moldovan,
pionier al politicilor de sănătate publică, Iuliu Haţieganu,
clinicianul strălucit al Transilvaniei, Octavian Fodor, întemeietorul
gastroenterologiei în România, Valeriu Bologa, unul dintre cei mai
importanţi istorici ai medicinei din Europa şi alţi iluştri profesori şi
cercetători s-au numărat printre specialiştii universităţii medicale
clujene care i-au ridicat cota şi prestigiul, punându-şi în slujba
ştiinţelor medicale, şi în speţă a omului, toată inteligenţa şi munca
lor.
Studenţii absolvenţi ai universităţii medicale clujene au demonstrat de
asemenea calitatea studiilor efectuate aici prin profesionalismul ce i-a
făcut cunoscuţi pretutindeni în lume. Corpul profesoral de excepţie a
avut ocazia să se perfecţioneze, mai ales după 1989, în unităţi similare
din Europa Occidentală sau Statele Unite.
Condiţiile de studiu create, spaţiile de învăţământ modernizate şi
dotările laboratoarelor cu tehnică modernă, alături de institutorii de
marcă, au atras tot mai mulţi studenţi străini, UMF Cluj devenind o
instituţie internaţională, în care studenţii pot desluşi tainele
medicinei în limbile engleză şi franceză.
Luciana Stănilă a avut o contribuţie esenţială la înfiinţarea secţiilor
universităţii cu predare în limbi străine:
linia engleză,
în 1998, ea însăşi predând în limba lui Shakespeare până în 2004, şi
linia franceză,
în anul 2000. Îmi spunea distinsa doamnă profesor că la întoarcerea din
Africa, avea o grupă formată aproape în exclusivitate din tunisieni, aşa
că este lesne de înţeles faptul că înfiinţarea secţiilor cu predare în
limbi străine devenise o necesitate.
Iată cum prezintă astăzi Profesor
Doctor Constantin Ciuce,
Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din
Cluj, instituţia în fruntea căreia se află:
Studenţii noştri au posibilitatea să studieze în condiţii foarte moderne
şi să participe la cursuri în amfiteatre bine dotate. La dispoziţia
studenţilor se află o bibliotecă bogată, cu un serviciu personalizat.
Timpul liber poate fi petrecut la baza sportivă a universităţii noastre,
sau prin participarea la activităţile culturale, atât de variate în
oraşul nostru, dar şi prin vizitarea punctelor turistice ale zonei.
Taxele de şcolarizare sunt foarte accesibile, iar costul vieţii nu este
ridicat.
Oraşul Cluj Napoca este situat în inima Transilvaniei, este un oraş
frumos, cu o bună infrastructură, cu o bogată viaţă culturală, cu foarte
mulţi tineri ce studiază în cele şase universităţi. Amprenta
multiculturală datează de peste 1.000 de ani, iar locuitorii clujeni
sunt toleranţi şi prietenoşi. Mulţi dintre foştii studenţi la medicină
s-au îndrăgostit de acest oraş şi s-au stabilit aici, întemeind o
familie. În glumă, se poate spune că acesta este singurul pericol care
îl pândeşte pe cel/cea care ar vrea să studieze aici.
Suntem mândri să vă invităm să citiţi aceste rânduri şi, ca urmare, să
veniţi să ne vedeţi lucrând.”
Îmi vorbise doamna profesor despre UMF Cluj cu un respect deosebit. S-a
simţit legată de tot ce însemna acestă
a doua sa casă
şi, chiar dacă a profesat şapte ani pe alte meridiane, nu s-a gândit
vreodată să se stabilească în altă parte. Experienţa anilor petrecuţi în
Algeria n-a făcut altceva decât să-i deschidă căile cunoaşterii spre o
altfel de lume, dar, prin revenirea la Cluj, a simţit împlinirea.
O experienţă palpitantă – şapte ani în Algeria!
După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, odată cu plecarea în
masă a francezilor, forţa intelectuală a ţării a scăzut considerabil.
Primii ani ce au urmat au fost marcaţi de frământări sociale şi politice
care au imprimat ţării o stare de instabilitate. Începând cu 1965, timp
de aproape 25 de ani, Algeria cunoaşte o stabilitate relativă, sub
socialismul unipartid al preşedintelui Houari
Boumédičnne.
Cum evoluţia economică şi socială a unui stat este în strânsă legătură
cu nivelul de pregătire al populaţiei, în Algeria este iniţiată o
reformă a învăţământului, care impune comasarea unui număr însemnat de
cadre didactice aduse din străinătate, în şcolile algeriene. În vederea
materializării acestei reforme, Algeria a încheiat protocoale de
colaborare cu ţările lagărului socialist, printre care Polonia, Bulgaria
şi, mai ales, România, de unde sute de cadre didactice aparţinând
tuturor formelor de învăţământ au venit să predea în Algeria. În baza
unui astfel de protocol a ajuns aici şi Luciana Stănilă.
Făcând o trecere în revistă a perioadei petrecute în Algeria, Luciana
Stănilă mi-a povestit câteva lucruri interesante:
Algeria este o ţară frumoasă, are
o coastă asemănătoare Coastei de Azur, deosebindu-se însă prin faptul că
nu este amenajată la fel de frumos. Au munţii Atlas, care o traversează
în nord, iar în partea de sud, deşertul algerian, o poartă deschisă spre
Sahara. Oraşele cele mai importante sunt Alger, Oran şi Constantine, dar
cel mai frumos, nu numai din Algeria, ci din toate ţările maghrebiene,
este Algerul. Însă Algeria de
astăzi nu mai este ca cea de-atunci. Fundamentaliştii au câştigat teren,
şi se pare că ţara aceasta nu mai este atât de sigură...
Într-adevăr, evenimentele recente din Algeria şi ţările vecine, ca de
altfel frământările politice şi sociale din toată lumea arabă, vin să
confirme spusele doamnei profesor.
Algeria se întinde pe o suprafaţă de 2.378.907 kilometri pătraţi.
Statisticile consultate mi-au furnizat informaţia conform căreia, la 1
ianuarie 2011, populaţia Algeriei era de 36.300.000 de locuitori.
Algeria este una dintre cele trei ţări ale Africii de Nord cunoscute sub
denumirea de
ţările maghrebiene,
însă, prin istoria lor, şi Egiptul, parţial şi Libia şi Mauritania, au
multe trăsături comune cu primele trei (în limba arabă
Maghrib
înseamnă
Vest).
O zicală arabă spune că
Magreb este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă,
Tunisia, iar cea stângă, Marocul
(Wikipedia).
Doamna Luciana îi cataloga într-un mod original, spunându-mi că
marocanii
sunt consideraţi a fi
artizanii Maghrebului,
algerienii
sunt
ţăranii
acestuia, iar
tunisienii,
intelectualii.
În Algeria, Luciana Stănilă lucrează în două etape: 1974-1979, în
capitala Alger, iar între 1983 şi 1985, în oraşul Constantine, în cadrul
facultăţilor de medicină din cele două oraşe. Salariul n-a fost cine
ştie ce: cel aferent primului contract era foarte mic, deoarece statul
român îşi lua întotdeauna partea. Al doilea contract a fost ceva mai
avantajos, retribuţia fiind ceva mai mare, în jur de 1.500 de dolari,
din care impozitul pe care-l lăsa statului român era de 1.000 de dolari,
iar restul de 500 erau ai ei. Statul român a făcut multă valută prin
aceste reţineri, nestipulate în nicio lege internaţională. Dar, totuşi,
câştigul era superior celui din ţară.
Perioada petrecută în Algeria a fost una palpitantă
– mărturiseşte doamna Luciana –,
în primul rând pentru că am luat contact cu o lume diferită de cea în
care trăisem, cu alte obiceiuri şi altă cultură şi în al doilea rând,
pentru că toţi trăiam sub impactul fricii de a nu cădea în dizgraţia
celor de la ambasadă. Dacă cineva sufla ceva despre tine la ambasadă,
aveai toate şansele să te trimită acasă şi să nu mai părăseşti România
niciodată.
Când a plecat prima oară în Algeria, avionul cu care călătorea
transporta 180 de persoane, cei mai mulţi, profesori, restul, membri ai
familiilor lor. Foarte mulţi români au avut atunci astfel de contracte.
În schimb, în 1983, când Luciana Stănilă a plecat din nou, doar 12
dintre pasagerii avionului călătoreau în acelaşi scop cu ea, în Algeria.
Deja algerienii îşi formaseră cadre didactice indigene şi numărul
străinilor care predau în şcolile lor scăzuse considerabil.
Nu mi-am făcut nici măcar un prieten algerian,
deşi păreau prietenoşi.
Nu-ţi inspirau nicio încredere
– mi-a spus Luciana Stănilă, şi apoi mi-a povestit despre atitudinea şi
condiţia femeii în societatea algeriană, care au uluit-o. Era interesată
de aspectele legate de viaţa celor în mijlocul cărora trăia, de cultura
şi tradiţiile algeriene, dar mai cu seamă de felul în care este tratată
femeia în familie şi societate.
Are ocazia să participe la o nuntă algeriană şi o face fără ezitare.
Bineînţeles că surprizele n-au contenit să apară. A fost uimită să vadă
că la nuntă, mireasa era izolată de restul nuntaşilor, stătea singură
într-o cameră. Femeile petreceau într-o încăpere, iar bărbaţii, separat,
în alta. Au servit masa întâi bărbaţii, şi de-abia când au terminat, au
fost servite femeile. Un vas mare, cu un fel de ciorbă, era aşezat în
mijlocul încăperii, şi din el au mâncat cele şapte femei prezente. Felul
doi era o combinaţie ciudată: un soi de pilaf cu dulceaţă.
Asta n-a fost chiar aşa de rău, că putea să servească fiecare din acel
vas, cu o furculiţă
– îmi spunea râzând doamna Stănilă. Probabil, în timpul mesei şi-o fi
amintit cum sunt nunţile în România, cu aperitivele acelea bogate,
depăşind marginile farfuriei, şi supa cu tăieţei de casă, cu friptura
bine rumenită în cuptor şi inegalabilele sarmale!
Ei, dar acum vine momentul
forte
al evenimentului: mirele şi mireasa au dispărut… toată lumea aştepta
nerăbdătoare să vadă cearceaful! S-a consumat şi acest moment… şi
mireasa a scăpat cu obrazul curat! Dar cu cearceaful… pătat!
În cei
şapte ani
algerieni,
au existat multe momente inedite în viaţa doamnei Stănilă – a avut
ocazia să cunoască îndeaproape oamenii şi tradiţiile lor, să le pătrundă
tainele şi să le
guste
valorile culturale tradiţionale. Însă nici de tensiuni nu a dus lipsă,
pentru că toţi cei veniţi din ţară să lucreze aici erau suspectaţi în
permanenţă de către securiştii ambasadei române din Alger de posibila
rătăcire
şi
rămânere
prin vreo ţară occidentală. Au fost multe cazuri de acest gen: de
exemplu, îmi spunea Luciana Stănilă că la prima descindere în Algeria,
avionul cu care a călătorit a făcut escală la Zurich, în Elveţia. Deşi
aeroportul era bine securizat, două dintre familiile din grupul lor au
reuşit să
dezerteze,
creând un precedent şi motivând într-o oarecare măsură atitudinea
angajaţilor de la ambasadă. Din prima tranşă de profesori care au plecat
în Algeria odată cu ea, cu puţin peste jumătate s-au întors în România,
restul au reuşit să se
strecoare
şi să emigreze, cei mai mulţi dintre ei ajungând în Canada, la Quebec,
via Paris. Prin 1985, şi Luciana Stănilă fusese tentată să facă un
astfel de gest, pentru că toţi trăgeau de ea să rămână, dar n-a făcut-o.
Îşi aminteşte cum unul dintre lucrătorii ambasadei române, un tip
arogant şi foarte răutăcios, parcă
adulmecându-i
intenţia, i-a spus că
drumul de întoarcere spre România trece prin… Occident!
După cum îmi precizase încă de la începutul convorbirii noastre, familia
şi profesia constituiau două lucruri esenţiale în viaţa sa. Avea două
persoane dragi, la care ţinea foarte mult: bunica din partea tatălui, pe
care o vizita ori de câte ori ajungea în ţară, la Sebeşul de Sus, şi pe
tatăl ei. În timpul primului contract cu Algeria, doamna Stănilă îşi
duce tatăl în vizită, pentru o perioadă de trei săptămâni. Când au
plecat spre Algeria, au făcut un popas la Roma. Asftel a văzut şi
Dumitru Stănilă Italia. Apoi, la întoarcerea în ţară, au luat vaporul
până la Marsilia şi de-acolo s-au îndreptat spre Paris: i-a arătat şi
Franţa! Era împăcată că îi făcuse o mare bucurie tatălui său.
Cei şapte ani de Algeria au sporit setea de cunoaştere a doamnei
profesor şi plăcerea de a călători şi a vizita cât mai multe ţări şi
continente, ceea ce a şi făcut în anii ce au urmat.
Călătoare prin lumea-ntreagă
Fiind la Constantine, în a doua perioadă de lucru în Algeria, Luciana
Stănilă face o excursie în Egipt. Fascinată de miturile faraonilor,
dornică să viziteze Egiptul cu vestita
Vale a Regilor
şi enigmaticele
piramide,
cu
lunca Nilului
şi vechile oraşe egiptene, călătoreşte de la Cairo până la Aswan, trăind
o experienţă unică.
După ce îşi încheie misiunea în Algeria, mai precis, după deschiderea
graniţelor României ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, ajunge
din nou în
Africa neagră,
cum îi spune doamna profesor continentului african, dar de data aceasta
merge în Namibia. Avea acolo prieteni români, cărora le face o vizită.
Nu se sfieşte să trăiască
senzaţionalul
şi participă la un
safari.
A fost o experienţă unică, palpitantă.
Dar nu s-a oprit aici cu călătoriile, voia să vadă şi continentul
nord-american, şi merge la Ambasada americană de la Bucureşti, pentru
viză. Când i-a văzut consulul paşaportul şi viza de Namibia şi a auzit
că a făcut safari, s-a uitat la ea într-un mod mai ciudat. Sesizându-i
privirea, doamna Stănilă se gândea în sinea ei:
ăsta zice că-s nebună, precis nu-mi dă viza!
Dar a primit-o, şi în acelaşi an, 1992, traversează Atlanticul şi face
prima vizită în Statele Unite. A fost atunci în zona Chicago, statul
Michigan, unde avea foarte mulţi consăteni şi rude. Neamul Stănilă este
răspândit peste tot în America şi în lume, ştiam acest lucru de la nea
Mitică. Şi el descinde dintr-o ramură a acestui neam, având unul dintre
bunici cu numele Stănilă – bunicul din partea mamei, Ion, poreclit
Ţiglaru’.
Au urmat mai multe vizite ale Lucianei Stănilă în Statele Unite: a fost
la Chicago, Cleveland, Detroit, Seattle, San Francisco, Los Angeles, Las
Vegas şi Phoenix. A ajuns şi în Florida, undeva lângă Boca Raton. A
profitat de faptul că se afla pe pământ american şi a vizitat şi câteva
oraşe din Canada. I-a plăcut foarte mult la Vancouver.
„Mă consider un om împlinit!”
Luciana Stănilă este un om împlinit: a reuşit să urce cea mai înaltă
treaptă academică,
profesor universitar doctor în microbiologie
la una dintre cele mai cunoscute universităţi medicale europene,
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”
din inima Transilvaniei. A format şi modelat, graţie cunoştinţelor şi
priceperii sale didactice, mii de studenţi aparţinând multor generaţii
ce i-au trecut prin mână, atât la universitatea clujeană, cât şi în cei
şapte ani petrecuţi în Algeria.
A călătorit mult, bucurându-se de frumuseţile şi misterele lumii, însă
i-au rămas în suflet satul natal, imaginea celor care au înconjurat-o
mereu cu dragoste şi amintirile copilăriei. Nu şi-a uitat niciodată
originile, Sebeşul de Sus din
Mărginimea Sibiului,
vizitându-l cu drag, ori de câtre ori timpul i-a permis. Şi-a iubit
neamul şi familia ce a înconjurat-o mereu cu grijă şi dragoste. Astăzi,
cei dragi ai săi îi simt gândurile pline de dragoste şi recunoştinţă,
de-acolo din cer, de Sus… Dar rudele şi consătenii îi sunt aproape. Se
implică în viaţa culturală a Sebeşului de Sus, în organizarea acelor
întâlniri devenite tradiţionale,
Fiii satului.
Chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare, Luciana Stănilă şi nea
Mitică Sinu ţin legătura. Nicole şi Mitică Sinu au primit-o cu drag în
Arizona, când a avut ocazia să viziteze împreună cu ei oraşul şi
împrejurimile, şi au retrăit pentru câteva zile amintirile împletite în
fire de dor, despre Sebeşul de Sus şi despre consătenii lor.
După ce am vorbit cu doamna profesor Stănilă minute multe la telefon,
într-o atmosferă destinsă, deschisă şi deosebit de plăcută, aflând
atâtea despre viaţa şi cariera Domniei Sale, am înţeles şi mai bine de
ce nea Mitică, atunci când povesteşte de ea, rosteşte cu atâta
naturaleţe:
Lucica!
Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona septembrie 2011
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
