- Stimate d-le Ion Varlam, vă propun să purtăm o discuţie pe marginea unui subiect delicat: naţionalismul în general şi naţionalismul românesc în particular. Vă reamintesc, că am purtat asupra acestui subiect două discuţii pe cât de ample, pe atât de aprinse, cu analistul politic Şerban Orescu, pe care le-am cuprins şi în volumul publicat în anul 2000 la editura Ars Longa din Iaşi, "Eşecul unei reforme, 1996-2000". Doresc deci să cunosc şi ideile dvs. asupra acestei chestiuni...

- Să începem cu câteva consideraţii de ordin general. Ca introducere voi evoca un episod de la un colocviu care a avut loc nu de mult la Bucureşti, pe tema identităţii naţionale. Printre vorbitorii invitaţi era şi profesorul Pierre Hassner de la Institutul de Studii Politice din Paris, prima şi cea mai prestigioasă şcoală de ştiinte politice din lume. Nu am fost întotdeauna de acord cu dânsul, dar de data aceasta am fost plin de admiraţie pentru curajul pe care l-a avut, de a sări la cei care culpabilizează sistematic naţionalismul, intervenind cu vigoare împotriva celora care-i neagă nu numai orice legitimitate, dar şi semnificaţia profundă. În orice ansamblu uman, solidarităţile se structurează după anumite criterii care nu sunt nişte creaţii artificiale, precum semnarea Cartei Drepturilor Omului şi aderarea la principiile enunţate de nişte partide care concep democraţia într-un fel sau altul. Solidarităţile sunt produsul natural al istoriei, s-au creat prin secole de coexistenţă în sânul aceleiaşi comunităţi, pe un teritoriu anume şi sunt agregate în factori care determină în cele din urmă identitatea naţională. Aceşti factori sunt naturali şi concreţi, nu sunt nişte abstracţii teoretice; adeziunea la ei este spontană, nu rezultatul unui proces mental, nici o opţiune calculată. Este vorba în primul rând de simţul de apartenenţă etnică, care porneşte de la realitatea concretă a familiei, a gintei, a clanului, a tribului - primele entităţi politice, care au fost constituite pe baza consanguinităţii. Lărgindu-se comunitatea prin sporirea numărului membrilor ei, aşa cum creşte ceapa înmulţindu-i-se foile care se nasc din aceeaşi rădăcină, legăturii de sânge i s-au adăogat altele, întemeiate pe limbă şi obiceiuri, apoi pe religie şi pe cultură, populară şi doctă, cercurile de solidaritate structurându-se concentric, aidoma celor după care se numără anii copacilor pe secţiunea tulpinii lor. Specificitatea a dobândit o a doua dimensiune când criteriului originar al apartenenţei la grup i s-a alăturat cel geografic, al legăturii cu pământul, teritoriul – "loc de baştină", "glie strămoşească", "moşie" şi patrie - ca spaţiu de afirmare şi perenitate al comunităţii. Este evident că pe măsură ce cercul solidarităţii este mai larg, legătura dintre cei pe care-i cuprinde este este mai slabă. Experienţele tragice ale acestui veac ne-au arătat că politica de destructurare a factorilor determinananţi ai identităţii comunitare (naţionale) poate duce la practici criminale şi că voinţa de a substitui unor solidarităţi spontane altele artificiale este sortită eşecului. Evreii, care au ieşit întăriţi din încercările prin care au trecut în timpul celui de al Doilea Război Mondial, au reuşit să impună, nu numai la ei în Israel, ci întregii omeniri, principii şi legi care definesc aceste practici drept crime de genocid şi împotriva umanităţii. Franţa, de exemplu, a adoptat o lege care pedepseşte orice încercare de a disocia factorii determinanţi ai identităţii - în cazul de speţă pe oricine încearcă să separe mozaismul de iudeitatea evreilor, recte factorul identitar religios de cel etnic sau rasial. Aşa trebuie să fie şi în România, unde trebuie adoptate legi care să-i sancţioneze pe cei care, în virtutea unor abstracţii vehiculate de nişte intelectuali care trăiesc din ceea ce este la modă, vin să propună "revizuirea operei lui Eminescu" (sic!) şi "epurarea ei de tot ce poate favoriza naţionalismul"(sic!). Deşi nu despre asta-i vorba, subliniez în trecere nivelul de "cultură" pe care astfel de aserţiuni îl pun în evidenţă, la nişte membri ai Academiei Române, nu la nişte bieţi oameni de rând!

- Dacă ar exista o astfel de lege în România (cum există în toate statele civilizate, pentru a apăra identitatea religioasă şi etnică a poporului evreu), ar trebui pedepsiţi toţi cei de la revista "22" sau "Dilema"...

- Bineînţeles! Şi nu numai ei! Cei numiţi de dvs. sunt primii care protestează când au impresia că se atentează la identitatea minorităţilor naţionale din România... Dar poziţia lor este falsă deoarece susţin dreptul la diferenţiere a minorităţilor, ceea ce este normal pentru că ţine de toleranţă, însă neagă dreptul la specificitate al românilor, ceea ce este intolerabil, pentru că este incompatibil cu principiul majoritar pe care se întemeiază democraţia şi are un caracter de discriminare etnică! Astăzi, singura justificare a suveranităţii statale compatibilă cu principiile legitimatoare ale democraţiei este autodeterminarea – ceea ce înseamnă că vocaţia statului democratic constă în mod precis şi obligatoriu în afirmarea identităţii specifice a comunitătii a cărei expresie politică este. Ceea ce face ca, pe planul extern, suveranitatea statală să fie garanţia dreptului la diferenţă, adică la definirea propriei identităţi şi la afirmarea specificului comunităţii reprezentate de acel stat. Acest sector al suveranitătii este imprescriptibil şi netransmisibil deoarece atributele personalităţii (individuale şi comunitare) ţin prin definiţie de domeniul exclusiv şi absolut al liberului arbitru prin care partea se raportează la întreg, pe planul conştiintei de sine şi la nivelul propriei imagini. Rămâne de văzut dacă este vorba de o comunitate constituită pe cale teritorial-administrativă - formată din locuitorii unui anume spaţiu -, adică de o comunitate artificială, sau de o comunitate definită prin criterii spontane de solidaritate şi conştientă de identitatea ei, care este comunitatea naturală. Este evident că, în primul caz, naţiunea este definită de stat, care impune cetăţenilor săi identitatea "naţională" voită de el, ca stăpân/administrator al teritoriului, în vreme ce, în al doilea caz, identitatea este impusă statului de o comunitate pre-existentă lui, tocmai pentru că este conştientă de trăsăturile ei definitorii, care o deosebesc de alte comunităţi. Totalitarismele iacobin, marxist şi naţional-socialist au dovedit, cu tragică relevanţă, ce înseamnă "naţiunea de cetăţeni", definită de stat prin excludere – care duce inevitabil la instituţionalizarea discriminării, cu implicaţiile inconturnabile ale acesteia: reducerea la sclavie şi distrugerea celor excluşi. "Statul clasă" al "patrioţilor" din 1792 şi al bolşevicilor din 1918, precum şi "statul rasă" al hitleriştilor şi al legionarilor, au constituit experienţe de natură a ne face să înţelegem, o dată pentru totdeauna, de ce nu trebuie, niciodată şi sub nici un motiv, lăsată statului latitudinea de a defini identitatea cetăţenilor săi, făcând să coincidă conceptele de naţionalitate şi cetăţenie. Naţiunea nu este formată din administraţii statului - cetăţenia este o situaţie ce decurge din exercitarea unor atribuţii teritoriale care oglindeşte relaţia pasivă a individului cu autoritatea - ci din cei care se simt legaţi prin solidarităţi spontane, rod al legăturilor concrete pe care le-a creat în timp împărtăşirea aceloraşi proiecte şi probleme, dintre care cele determinante au fost păstrarea fiinţei – care înseamnă însăşi existenţa comunităţii ca entitate distinctă, cu limba, crezul, tradiţia şi obiceiurile ei – şi a solului cu care comunitatea se identifică pentru că trăieşte pe el şi din ceea ce produce el. De aceea, statul trebuie să păstreze, aşa cum a fost cazul în România până în 1940 – în tratatele şi manualele de drept public ţara noastră era dată drept pildă pentru felul în care a rezolvat dificila problemă a minorităţilor etnice - obligaţia de a înregistra pe actele de stare civilă naţionalitatea declarată de fiecare cetăţean, ca urmare a dreptului său suveran de a-şi determina apartenenţa naţională.

Revin acum la domnii de la "22" şi "Dilema", recte la paznicii hegemoniei intelectuale a establishment-ului comunist, care-şi păstrează rangul de preoţi locali ai ideologiei propăvăduite de suzeran, trecând cu dezinvoltură de la monopolul interpretării ortodoxe a marxismului, în numele căruia fulminau până în 1989, la arogarea dreptului de a-i excomunica pe cei care vehiculează idei

neconforme cu vulgata politically correct care tinde astăzi să devină noua gândire unică. Este inutil de spus că pseudo-internaţionalismul şi pseudo-antinaţionalismul ideologiilor cu pretenţii universaliste – de felul marxismului şi al liberalismului - propăvăduiesc valorile cu iz specific sau vădit particulare ale unor mari puteri, pe care nimeni nu-şi poate îngădui să le denunţe, demascând acest naţionalism, fără a fi înfierat, ca pe vremea tătucului Stalin, ca "duşman al păcii", "al democraţiei" şi al altor diferite principii cu care respectiva putere pretinde să fie identificată. Pentru vechii paznici ai noii ortodoxii, românii nu au dreptul să-şi afirme identitatea, dar minorităţilor le este îngăduit s-o facă. De exemplu, după ei, iudeitatea se defineşte indiscutabil prin raportarea la religia mozaică; în schimb, românitatea nu poate reţine ca criteriu creştinismul, deoarece "o astfel de referinţă i-ar exclude pe evrei din rândurile naţiunii române" (sic!). În raporturile naţionale, ca şi în cele internaţionale, seriozitatea, sinceritatea şi onestitatea nu sunt doar obligaţiile unei singure părţi, ele sunt obligatorii pentru toţi. Practicile discriminatorii, mai ales când sunt întemeiate pe aşa zise principii, duc în mod ineluctabil la refulări colective generatoare de frustrări care pot fi deosebit de periculoase în relaţiile internaţionale. Umilinţele şi vexaţiunile la care au fost supuşi germanii, înfometaţi de egoismul orb al puterilor învingătoare care voiau să se refacă pe spinarea lor şi sistematic jigniţi în mândria lor naţională de măsurile discriminatorii prin care se împiedica redobândirea locului pe care Germania avea dreptul să-l ocupe în concertul european, au fost, deopotrivă, generatorii naţional-socialismului şi reţeta succeselor electorale care l-au dus pe Hitler la funcţia de cancelar. Fără frustările cauzate de purtarea arogantă şi acaparatoare a celor care afişau cu ostentaţie statutul lor de reprezentanţi ai unor interese străine, tineretul român n-ar fi fost atras de Garda de Fier, mai apropiată prin ideile ei de mişcările de eliberare naţională din colonii, decât de naţionalismul cu conotaţii hegemonice, de tip mussolinian sau hitlerist.

- Unii intelectuali români afirmă că, "naţionalismul este un balast inutil, care se poate arunca la coşul de gunoi al istoriei", că "este opium pentru proşti" etc. şi aşa mai departe...

- Astea sunt lozinci ieftine, lansate de o categorie de oameni care aparţin unei internaţionale oculte sau făţişe, ce urmăreşte să-şi impună dominaţia printr-o gândire reducţionistă. În afară de cazul că este vorba de gugumanii veleitari care au mania să se vâre pretutindeni, ca să-ţi spună părerea fără a şti despre ce este vorba, ceea ce bineînţeles că-i încântă pe comunişti, care se folosesc de ei. Formată din teorii întemeiate pe idei decretate ca "politically correct" -mondialismul, globalismul, economismul şi, mai nou, metisajul – adică pe noi dogme politice, această gândire urmăreşte uniformizarea omenirii prin suprimarea specificului şi a particularismelor pe care le presupune diferenţierea ca fundament al personalităţii. Toate deosebirile trebuie să dispară prin contopire, indivizii şi comunităţile trebuie înghesuiţi în şabloane confecţionate după norme care, dacă stai să le judeci la rece şi cu bun simţ, sunt nişte inepţii, şi este legitim să te întrebi dacă cei care le-au conceput sunt numai nişte gugumani ignoranţi sau şi nişte ticăloşi.

- Cei care sunt împotriva naţionalismului românesc îşi argumentează poziţia prin faptul că românii şi-au rezolvat problema unui stat unitar, sunt strânşi toţi în interiorul unei graniţe <sic>, că România trebuie să se integreze în Europa etc. etc. etc...

- Aceste lucruri ar putea fi susţinute cu bună credinţă dacă, în urma agresiunii unei mari puteri - URSS de ieri, Rusia de astăzi - un teritoriu de aproximativ 100.000 de km pătraţi şi o populaţie de 4,5 milioane locuitori n-ar fi cu forţa despărţiţi de România, statul din care fac în mod firesc parte.

- Cei care aruncă la coşul de gunoi naţionalismul românesc, uită sistematic acest "amănunt" istoric şi politic...

- Nu se poate vorbi de configurarea unui stat fără să se ţină cont de istorie, pentru că întreaga lui evoluţie este genetic marcată de felul în care s-a născut. România de azi este doar ceea ce a mai rămas dintr-un teritoriu locuit de o populatie latinofonă, izolată de restul lumii romane dar nu despărţită de ea. Etnogeneza românilor se încheie cu năvălirile barbare de după prăbuşirea Imperiul Roman de Apus, prin aportul slav. Statisticile administraţiei financiare otomane şi rapoartele observatorilor occidentali ne arată că, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia majoritară din Bulgaria şi de pe teritoriul fostei Iugoslavii era românească. Românii au fost surprinşi, în cel de al Doilea Război Mondial, să descopere că în Transnistria populaţia majoritară era românească, nu slavă. Până atunci se credea la Bucureşti că R.A.S. Moldovenească, cu capitala la Balta, creată în 1924, era un artificiu politic menit să servească la revendicarea Basarabiei de către Rusia sovietică. Puţini sunt istoricii români care ştiu că pe hârtile din timpul Revoluţiei Franceze şi a războaielor napoleoniene - stabilite în ceea ce priveşte Principatele Române de cartografii de la Gotha care-l însoţeau pe Principele de Coburg, comandantul armatei austriece care lupta contra turcilor alături de Suvorov – hotarele Moldovei se întind până la Bug.

- Bine că ştia Stalin, nu degeaba crease în 1924 aşa numita Republică Sovietică

Autonomă Moldovenească (RSAM) în Transnistria. Românii nici măcar nu ştiu, că şi în prezent, în ţara "prietenă", Serbia, trăiesc numai pe Valea Timocului, între 700.000 şi 1.000.000 de români... Românii nu ştiu că ei vorbesc în România, ex-URSS, Bulgaria, Valea Timocului, Banatul zis "sârbesc", Ungaria etc., un singur dialect cel daco-român. Ei cred că vorbesc mai multe dialecte (restul de patru dialecte se vorbesc exclusiv la sud de Sava-Dunăre)...

- Drepturile românilor din diversele teritorii în dispută au fost mai bine apărate de străini decât de românii înşişi. Exemplele sunt nenumărate. Un mare geograf francez al secolului al XIX, care a lăsat un tratat monumental de geografie, scrie că de la Adrianopole la Epir şi de la Dunăre până la Corint, populaţia majoritară este românească şi anunţă, prin 1850, că va fi asimilată de noile state naţionale, slave sau greceşti, din cauza învăţământului şi a serviciului militar obligatoriu, care se făceau în limba oficială a ţărilor proaspăt desprinse de Turcia. Acelaş autor, primul geograf care şi-a redactat tratatele după ce a fost la faţa locului cu o echipă de topometri, antropologi şi arhitecţi, să studieze terenul, populaţia, obiceiurile, habitatul etc. – Elysée Reclus -, spune că grecii, slavii şi turcii nu locuiau decât la şes şi în oraşele situate pe căi importante de comunicaţii, majoritatea teritoriului, care era muntoasă, fiind ocupată de români (sau cuţo-vlahi). Tot el afirmă că ei constituiau cea mai veche populaţie din zonă deoarece exercitau cele mai vechi meserii. Aveau monopolul - conferit de împăraţii bizantini şi confirmat de sultanii otomani - asupra construcţiilor în dur, oarecum asemănător cu al

francmasoneriei iniţiale, cea operativă. Era o meserie pe care românii o transmiteau în Peninsula Balcanică din tată în fiu, sau din socru în ginere, nimeni altcineva ne fiind autorizat s-o înveţe sau s-o practice. Acest monopol mai exista încă la sfârşitul secolului XIX, în capitala Turciei, Istanbul, ca şi la Adrianopole. Aveau şi monopolul comerţului cu boi, oi şi capre, rasele "valahe", căutate pentru talia lor mare, făcând încă obiectul unui important articol din enciclopedia "Webster" în ajunul ultimului Război Mondial. Istoricul francez Georges Castellane, autorul unui studiu despre Serbia din perioada reconstituirii statului naţional (1820-1850), arată că românii erau populaţia economic dominantă şi factorul civilizator din această ţară. În timpul războaielor balcanice din 1912-1913, doi scriitori francezi, Claude Farrčre şi Pierre Loti, care erau ofiţeri de marină, se aflau pe navele franţuzeşti trimise în Marea Egee şi Marea de Marmara pentru a supraveghea desfăşurarea ostilităţilor. Ei scriu că primul lucru pe care bulgarii şi grecii îl făceau când intrau într-o localitate din Rumelia, era să extermine populaţia românească, de obicei majoritară... Astăzi se ignoră sau se ocultează adevăratul motiv pentru care Cadrilaterul a fost revendicat de România în 1913 - acela de a oferi un adăpost românilor din Peninsula Balcanică, care doreau să se salveze de masacrele cu caracter etnic şi recurent pe care noile state balcanice le organizau. Continuitatea românească nu a dispărut în Balcani nici imediat după cel de al Doilea Război Mondial. În 1945-1947, când subsista oarecare libertate de circulaţie, româna era încă limba vehiculară şi toţi "frontieriştii" balcanici au folosit-o până târziu, până în anii 1970. Din secolul XII până la mijlocul secolului XVII a existat, pe teritoriul actualelor Bosnia-Herţegovina, Kossovo, Montenegro şi Albania - un principat autonom românesc, pe rând vasalul Sârbiei, al Neapolelui, al Veneţiei şi al Porţii Otomane, având ca centru politic şi economic oraşul Moscopole (astăzi Voscopole) şi ca centru cultural-religios Ohrida. Se numea Mavro-Valahia şi locuitorii ei apar în cronicile străine sub numele de mavro-vlahos pe greceşte, morlachi pe italieneşte şi morlaques pe franţuzeşte. Morlachia a dispărut după distrugerea Moscopolei şi a Ohridei de către albanezi, care râvneau la bogăţiile acestui principat, asupra căruia făceau periodic razii de acelaşi tip ca năvălirile tătarilor din Moldova. Morlachii sunt strămoşii istro-românilor, dar şi ai şcheienilor şi ai tuturor aromânilor stabiliţi în Transilvania şi Ungaria: Goga, Moga, Man, Şaguna, Bellu, Baltazzi, Grabowski, Mocionea etc. În centrul Europei a dispărut în secolul XIX o populaţie românească numeroasă, concentrată la limita dintre Moravia şi Boemia. Nu prin asimilare forţată sau izgonire, ci prin mutaţia pe care a adus-o industrializarea rapidă a acestei zone din dubla monarhie, exodul rural golind satele româneşti. Această regiune locuită compact de români se chema în limba cehă Malo Vlasia, adică Valahia Mică. Încă de pe vremea Austro- Ungariei aceste sate româneşti "dezertificate" au fost transformate în muzee din cauza frumuseţii lor. Muzee întreţinute şi de Republica Cehoslovacă. Muzeul Satului de pe Şoseaua Kiseleff din Bucureşti este mărunt şi sărăcăcios faţă de mărturiile păstrate acolo. Am vizitat acum câţiva ani Hradcinul, palatul regal de la Praga. Acolo am dat peste o capelă a Sfântului Ioan al Valahilor (Sviati Jan Vlasimi). Întrebând pe ghid cine a fost acest personaj, am aflat că jucase un rol important în creştinarea unuia din primii regi ai Boemiei, al cărui sfetnic era. Felul paşnic şi liber-consimţit în care s-a schimbat, în detrimentul românilor, alcătuirea etnică a Valahiei Mici, constituie un model de pierdere a fiinţei naţionale la care ar fi bine ca românii să se gândească cu cea mai mare seriozitate astăzi, când compatrioţii noştri visează să plece aiurea pentru a găsi un trai mai bun, lăsând pământul pentru care s-au luptat străbunii lor acelor străini care ar fi doritori să-l lucreze sau să-l cumpere. Ar fi bine să înţelegem la timp că nu tehnocraţii de la Bruxelles sau de la Strasburg vor asigura perenitatea neamului nostru pe aceste meleaguri, nici caracterul românesc al statului care va administra acest teritoriu.

Cred că este bine ca românii să-şi aducă aminte de aceste lucruri, de aceea le menţionez, chiar dacă nu cadrează cu tema anunţată în titlul dialogurilor noastre. Este bine să se ştie că România de astăzi este numai spaţiul rezidual al românităţii. România Mare nu este spaţiul global al acesteia, cum cred unii, ci numai acela pe care românii au putut să se constituie în entităţi politice proprii, ca să reziste năvălirilor barbare. Este clar că, după retragerea aureliană, cei care au apărat acest spaţiu de năvălirile barbare au fost vreme de câteva sute de ani goţii, care s-au refugiat în cetatea naturală a Carpaţilor spre a rezista incursiunilor pe care le făceau hunii, care trăiau din pradă şi tribut. Goţii au fost dealtfel creştinaţi de episcopul Ulfila (cca. 340 A.D.) pe teritoriul României şi al Bulgariei de azi, şi de la ei avem prima mărturie că, la acea dată, băştinaşii erau deja creştinaţi şi că limba liturgică locală era greaca. Ideea de continuitate a fost preluată şi de goţi, pentru că pe mormintele din Castilia Veche a regilor vizigoţi - pe care profesorul Alexandru Ciorănescu m-a trimis să le vizitez - scrie "Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex", adică "regele goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei"... Deci, ei se considerau regii unor comunităţi definite prin nume etnice şi stăpânitorii unui teritoriu definit prin numele său istoric. Faptul că românii s-au născut ca comunitate naţională când şi-au încropit primele unităţi statale, din necesitatea de a rezista năvălitorilor, este amintit chiar de vecinii noştri, în primele lor cronici. Toţi vecinii noştri - cu excepţia albanezilor şi, parţial, a grecilor – au venit târziu pe aceste meleaguri, în calitate de năvălitori. Această amprentă a rezistenţei contra năvălitorilor şi a apărării în faţa cuceritorilor este una din trăsăturile specificului românesc. Subconştientul românilor este impregnat de ea şi de aici vine gelozia cu care-şi apără "neaoşismul". Ceea ce se poate reproşa românilor în relaţiile cu străinii, nu este lipsa de ospitalitate, de omenie. Dimpotrivă, comparaţi cu celelalte popoare, românii au fost întotdeauna foarte primitori şi s-au purtat frumos cu toţi ocupanţii şi năvălitorii. Prea frumos dacă luăm în consideraţie frecvenţa cu care se invitau nepoftiţi la noi! Însă această cerbicie în apărarea gliei strămoşeşti şi a obiceiurilor ancestrale se datoreşte continuei ameninţări la care România a fost supusă. Să nu uităm că de abea s-au împlinit 60 de ani de la ultima sfârtecare a Românei de către vecinii ei, în 1940.

- Îmi este frică că nu a fost şi ultima dată...

- Spre deosebire de vecinii lor, Românii nu au o istorie făcută din cuceriri pe seama altora. Lupte au fost, dar românii nu şi-au anexat teritorii de la unguri, de la sârbi, de la bulgari, ca să nu mai vorbesc de cei care s-au dovedit a fi duşmanii lor cei mai răi - ruşii. Este elocvent, în acest sens, răspunsul României la declaraţia de război a Marii Britanii, din 7 decembrie 1941, pe care am citat-o în cursul discuţiei noastre despre despre mareşalul Antonescu. Este deci firesc ca, la prăbuşirea unui regim impus de o putere străină şi a asupririi politice a unei clici care a acţionat împotriva poporului român, ca mandatar a acestei puteri, încercând să-i distrugă conştiinţa naţională şi să-i altereze specificul, în toate domeniile - religie, cultură, tradiţii, limbă şi aşa mai departe - să existe, odată cu redobândirea libertăţii şi o căutare a identităţii istorice şi politice. Acest lucru nu se poate face decât prin revenirea spre izvoarele noastre istorice. Cine suntem noi şi care este vocaţia noastră, care este linia destinului nostru, cel pe care am încercat să ni-l stabilim singuri, nu cel care ne-a fost impus de alţii? Se pune problema punerii între paranteze şi a eliminării din viaţa statului român a experienţei de satelit sovietic şi de dictatură marxistă – sechelele colonialismului trebuind să fie lichidate înaintea rămăşiţelor totalitarismului. Este firesc ca această regăsire de sine să cunoască şi mici exagerări de accent, care unora le sună neplăcut. Asta nu înseamnă că în România sunt manifestări de naţionalism şovin, care periclitează identitatea minorităţilor naţionale. Exemplul renaşterii naţiunii evreieşti, odată cu restaurarea statului Israel, constituie cel mai bun exemplu şi argument în această privinţă. 

- Vreau să revin la biata minoritate românească de la sud de Dunăre. Toate ţările balcanice (cu excepţia notabilă a Macedoniei) nu recunosc nici măcar dreptul la existenţă a minoritătii româneşti. De ce regimul Constantinescu şi cel Iliescu nu au făcut nimic, pentru a îndrepta situaţia? Cazul cel mai strigător la cer este Grecia, o ţară membră a Uniunii Europene şi a NATO, care nu recunoaşte dreptul la existenţă a minoritătii aromâne şi macedo-române, în timp ce în România minoritatea elenă se bucură de toate drepturile posibile, inclusiv de reprezentare parlamentară...

- Părerea mea personală, bazată pe cunoaşterea parţială a problemei, căci nu sunt bine informat în această privinţă, este, că, pe de o parte, guvernul român nu doreşte să se implice în aceste probleme, deoarece este foarte doritor să arate cât este de obedient fată de principiile provăduite de Consiliul Europei. Pe de altă parte, nu are mijloacele să o facă: nu are bani ca să-i ajute pe românii din sudul Dunării. Gradul de dezorganizare a statului român de astăzi este atât de mare, încât nu poate să facă nimic, iar responsabilii săi nu au nici o idee despre felul în care ar putea fi salvată identitatea românilor la care v-aţi referit. Când este vorba de a face zâzanie şi de a infiltra comunităţile româneşti politicamente ostile regimului de la Bucureţti, atunci nu pregetă nici un efort.

- Când este de luptat contra românilor din Exil, regimul de la Bucureşti are şi bani, şi oameni, şi strategie!

- Da! Asta este încă o dovadă, că pe ei nu-i interesează românitatea, ci puterea.

- Aţi spus că regimul de la Bucureşti este obedient de Consiliul Europei. După părerea mea însă Consiliul Europei se preocupă de soarta minorităţilor, nu a spus niciodată, că aceste drepturi sunt bune de aruncat la coşul de gunoi, atunci?

- Asta este perfect adevărat. Dar avem, pe de-o parte, subalternitatea clasei dominante create de Moscova, astăzi în căutarea unui nou stăpân care să-i legitimeze poziţia şi, pe de altă parte, avem veleitatea Consiliului Europei, de a nu permite reglarea acestei probleme pe baza reciprocităţii, prin negocieri şi acorduri bilaterale. Vrea să impună rezolvarea lor prin înţelegeri multilaterale, care să-i confere lui un rol, adică puterea de a interveni în afacerile interne ale statelor. Dacă nu te supui unor rgelementări globale şi-ti rezolvi problemele direct cu vecinii, înseamnă că instanţele internaţionale nu au nici un rol de jucat. Or, noi ne-am supus acestei dorinţe a instanţelor internaţionale, acceptând să nu rezolvăm singuri, cu vecinii noştri, pe baza reciprocităţii, chestiunea statutului care să asigure supravieţuirea şi conservarea identităţii minorităţii maghiare din România, române din Ungaria şi aşa mai departe.

- Să ne referim şi la ruşinosul tratat încheiat de preşedintele Constantinescu (căci el la promulgat şi chiar iniţiat!) cu Ucraina, nu este un act de trădare natională?

- Sunt de acord cu dvs., este un act de trădare natională! Am scris de altfel şi un articol pe această temă, pe ici pe colo articolul mi-a fost şi cenzurat, dar aspectele esenţiale au fost reproduse.

- Cine v-a cenzurat?

- Revista "Dilema", condusă nominal de Andrei Pleşu, în realitate de vechi membri ai poliţiei ideologice comuniste... Preşedintele Constantinescu a dat dovadă timp de patru ani de zile de o atitudine absolut slugarnică. Nu s-a scandalizat când nişte senatori americani i-au scris (nu în numele Senatului, ci în calitate de particulari, căci nu erau mandataţi de acea instanţă) şi au intervenit grosolan în treburile interne ale României, cerându-i să interzică reabilitarea pe cale juridică a unor demitari ai regimului Antonescu. Cum recursul în anulare fusese deja înaintat de Procurorul General, preşedintele Constantinescu s-a speriat (!?) şi a luat "măsurile necesare" pentru anularea procedurii!

- Este inadmisibil ca aşa ceva să se întâmple într-un stat declarat de drept...

- Da, dar România nu este un stat de drept. D-le Vălenaş, trebuie să-mi permiteţi să fac aici o precizare: românii confundă statul de drept cu starea de drept. Cultura politică a românilor a fost, la pornire, de obârşie franceză, iar pe frantuzeşte, stare şi stat se spune în acelaşi fel; de aceea, pentru a evita confuzia, ele se scriu diferit, cu majusculă atunci când este vorba de instituţia politică (état şi Etat). Starea de drept este opusul arbitrariului, adică al stării de fapt, şi înseamnă domnia legii, pe când stat de drept vrea să zică cu totul altceva. Statul de drept este un deziderat despre care nu ştiu să fi fost dus la înfăptuire undeva. Este un concept german de la mijlocul secolului trecut, care presupune dreptul şi libertatea fiecărui cetăţean şi a fiecărei asociaţii/comunităţi de a se adresa unui tribunal special sau ordinar, pentru a contesta legalitatea unui act administrativ şi constituţionalitatea unei legi. Este un drept de control, exercitat direct de către societatea civilă asupra societăţii politice. Singurul stat din lume care încearcă să instaureze acest lucru este Germania Federală, unde Tribunalul Constituţional de la Karlsruhe poate, în principiu, să primească sesizarea oricărui alt tribunal ordinar în această materie. Dezideratul de a se ajunge la un stat de drept, este proclamat însă de toate statele. Pe vremea când am studiat eu dreptul public, în Franţa, noţiunea de stat de drept era menţionată ca o curiozitate, ca o specificitate a gândirii politice a publiciştilor germani şi austrieci... În dreptul britanic şi american conceptul de stat de drept nu există, nu există nici măcar cuvântul.

- Să revenim asupra tratului cu Ucraina. România a pierdut tot, iar Ucraina a câştigat tot! "Opera" lui Adrian Severin şi a preşedintelui Constantinescu...

- Nu s-a pierdut nimic, căci orice tratat este renegociabil. Deci, România poate să-l renogocieze pe cel cu Ucraina, dacă nu-i convine.

- Termenul său de valabilitate este pe zece ani...

- Un nou regim politic poate oricând să schimbe un tratat, să-l renegocieze, chiar dacă nu i-a expirat validitatea. De ce s-a ajuns la acest tratat cu Ucraina? Din mai multe motive. În primul rând din cauza dorinţei slugarnice de a fi pe placul Marilor Puteri, care la noi s-au exprimat prin gură americană, dar şi în interesul Rusiei. În al doilea rând, pun acest tratat pe seama totalei inculturi şi incompetenţe a clasei noastre politice. De conştiinţă naţională şi de apărarea intereselor României, adică de patriotism, să nu mai vorbim. Clasa poltică românească nu vrea altceva decât să se procopsească şi, pentru aceasta se ploconeşte spre a sta cât mai mult în fotoliile în care s-a instalat. Unul din felurile ei de a se menţine la putere, este recunoaşterea internaţională. De aceea, polticienii români cântă în strună concertului international, ca, fiind pe placul celor care dau tonul sau organizează cacofonia, să se menţină la putere. Asta ne face să ajungem din nou la situaţia de impostură la pătrat, pe care o are clasa conducătoare a României. Membrii ei se fac că sunt reprezentanţii României în faţa instanţelor internaţionale şi la Bucureşti pozează în autorităţi recunoscute şi onorate peste hotare. Se pun singuri într-o situaţie falsă, pentru că nici unul din aceste două aspecte nu este real.

- Să trecem acum la "relaţiile" României cu "Republica Moldova". Nu este o aberaţie, din toate punctele de vedere, această "Republică Moldova"?

- Desigur că este! A fost o mare greşeală că România a recunoscut "Republica Moldova"! România nu trebuia să recunoască statul Moldova, trebuia pur ţi simplu să o ocupe, pentru a restabili frontiera din 22 Iunie 1940, aşa cum o autorizează Declaraţia Naţiunilor Unite de la Casablanca şi dreptul internaţional în vigoare! Poate că ar fi trebuit chiar să profite de prăbuşirea sistemului sovietic pentru a redobândi graniţele istorice şi etnice dinaintea expansiunii ruse către sud, proclamarea R.S.S.A. Moldovenească constituind un act de recunoaştere a românităţii Transnistriei de către Moscova însăşi! Americanii s-au temut de acest lucru şi i-au trimis în acest sens un mesaj preşedintelui Iliescu, recunoscând primii suveranitatea "statului" de la Chişinău. Dar asta nu înseamnă că Iliescu trebuia să renunţe. În august 1991, nici Ucraina, nici Rusia nu erau în situaţia de a se împotrivi. Frontiera României putea atunci, fără nici un risc, să fie mutată pe Nistru, sau chiar pe Bug. Pericolul ar fi apărut abia în 1992, când a avut loc şi "conflictul" dintre Moldova ţi Transnistria, evident regizat de Kremlin.

- De ce americanii s-au împotrivit acestei idei?

- Ca să nu-i supere pe ruşi, de care sunt legaţi, se pare, sentimental... Serios vorbind, au vrut să arate că nu au intenţia să impieteze asupra zonei de interese prioritare ale Moscovei.

- Ce a fost în 1991 a fost, roata istoriei nu mai poate fi învârtită înapoi, ce este de făcut acum cu această "Repblică Moldova"?

- Roata istoriei nu merge numai înainte, ca să nu mai vorbesc de faptul că parcurgerea celor 360° a rotaţiei implică revenirea periodică la acelaşi punct. Ca membru activ al Exilului, am fost implicat în demersurile pe care românii din Lumea Liberă le-au făcut imediat după puciul eşuat din august 1991, la desfiinţarea URSS, pe lângă guvernele marilor puteri occidentale, privitor la dreptul României de a redobândi suveranitatea politică şi teritorială asupra teritoriilor anexate de URSS ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, o dată cu denunţarea formală a acestuia şi în acelaşi fel ca republicile baltice. Răspunsurile primite au fost, în mare, a) că ele nu pot încuraja România să ia o astfel de iniţativă, b) că se miră că puterea de la Bucureşti nu a luat-o încă, şi c) că, dacă ar lua-o, ele s-ar alinia curentului de opinie, care, în acel moment, n-ar putea să fie defavorabil Bucureştilor. Constituţiile Coreii de Sud şi a Germaniei Federale (dinainte de 1990), prevăd dreptul la reunificare, conform tratatelor internaţionale: statutul Ligii Naţiunilor, reluat de Carta Naţiunilor Unite. Fiind scris acest lucru în legea fundamentală a statului, nimeni nu se putea împotrivi. Românii puteau foarte bine să introducă şi ei în Constituţia din 1991 această dispoziţie, că-şi rezervă dreptul imprescriptibil de a se reuni pentru a trăi în interiorul frontierelor aceluiaşi stat şi de a nu recunoaşte împărţirile artificiale, împuse de alte state României. Numai că constituţia din 1991 nu a fost scrisă de români, ci de membrii oligarhiei coloniale sovietice, adică de reprezentanţii puterii care şi-a însuşit teritoriile cu pricina. România nu trebuia să numească un ambasador la Chişinău, asta este clar!

- Chiar dacă a fost numit de regimul Iliescu, regimul Constantinescu avea datoria să-şi retragă ambasadorul de la Chişinău...

- Putea, fără să ajungă la ruperea relaţiilor, să numească un comisar special sau ad hoc, justificând prin dreptul ei la redobândirea suveranităţii politice şi teritoriale "caracterul special" al legăturilor cu Chişinăul!

- Sunt nevoit să repet întrebarea: ce se poate face concret cu aşa zisa "Republică Moldova"? Singura constatare pe care mi-o permit este că regimul Constantinescu a urmat exact linia trasată de regimul Iliescu, cu alte cuvinte nu a făcut NIMIC în vederea reunificării...

- Diversele vizite pe care le-am făcut în Basarabia şi la luptătorii români din Bucovina şi Transnistria pe care i-am întâlnit, m-au convins că acolo se află astăzi elita neamului, care se formează şi se afirmă întotdeauna acolo unde lupta este mai grea, deoarece, operând ca un revelator de valori, adversitatea pune în evidenţă forţa de caracter şi competenţa, prin care se remarcă indivizii.Oamenii cei mai capabili să insufleţească lupta pentru cauza neamului nostru, prin abnegaţia cu care i se dedică, prin curajul cu care-şi înfruntă duşmanii – singuri şi lipsiţi de mijloace de cele mai multe ori -, prin valoarea pilduitoare a sacrificiilor pe care le fac spre a ţine treaz idealul naţional şi prin calitatea tezelor pe care se întemeiază în apărarea drepturilor întregii românităţi, sunt astăzi fraţii noştri de peste Prut, aşa cum au fost până la 1916 cei de peste Carpaţi. Un al doilea lucru concret care s-ar putea face, ar fi să se ceară identificarea şi urmărirea penală a persoanelor implicate în genocidul din Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi Transnistria. De asemenea, ar trebui să se pună în faţa instanţelor internaţionale problema repatrierii celor 2-3 milioane de români care au fost deportaţi în Kuban, Caucaz şi Siberia. Românii sunt şi astăzi supuşi la persecuţii inimaginabile, în special din partea Ucrainei şi a Rusiei. Despre toate aceste prigoane au depus mărturie, la primul Forum al Presei Române de Pretutindeni, nu numai etnici români, dar şi evrei şi chiar ucrainieni...

- Tratatamentul intolerabil pe care îl suportă românii în Urcraina este şi "opera" tratatului ruşinos încheiat cu această ţară. Este interesant, că partea tehnică a tratatului a fost negociată de Dumitru Ciauşu, ambasadorul României la Paris...

- Ce este "interesant" aici? Toţi diplomaţii români sunt şcoliţi la Moscova, în afară de câţiva desigur. Unul din ei fiind dl. Tudor Dunca, ambasadorul României la Bonn, un om de treabă, dar complet "pe dinafară". Înainte de domnia sa, nu ştiu să fi fost cineva fără conexiuni dubioase în MAE...

- Să trecem la un alt subiect delicat: România ca stat naţional-unitar. În ultimul timp, o serie de intelectuali români, pun în discuţie acest termen, avansând chiar ideea federalizării României...

- D-le Vălenaş, în democraţie oricine are dreptul să-şi spună părerea despre orice. Dar asta nu înseamnă că această părere are vreo greutate! Trebuie să vă spun în mod hotărât şi agresiv, că opinia dobitocilor în genere nu mă interesează şi a dobitocilor cu pretenţii, în particular, adică a categoriei de care vorbiţi, încă mai puţin! Vă rog să reproduceti exact expresia folosită de mine, cuvânt cu cuvânt! Aceşti oameni nu au nici o chemare să vorbească despre aşa ceva. Când este vorba de a discuta serios despre lucruri grave, să mi se dea voie, să nu mă intereseze părerile profanilor, "afonilor", a celor care cred că, dacă sunt intelectuali, pot ţine discursuri pe orice temă! Cei care abordează astfel de subiecte trebuie să cunoască realităţile istorice şi sociale pe care ţi se întemeiază argumentele.

Mai întâi, câteva cuvinte despre federalizarea României şi, apoi să stabilim ce înseamnă stat unitar şi stat national. Am avut pe tema federalizării o neînţelegere cu reprezentantul Fundaţiei Hanns Seidl la Bucureşti, în urma căreia am pus capăt unei colaborări strânse şi rodnice. Militant creştin-democrat în Franţa, m-am simţit mai apropiat de CSU decât de CDU din două motive precise: unu, cea din urmă este dispusă la compromisuri cu liberalii şi marxiştii care-i pot ameninţa identitatea creştină, şi doi, tot ea respinge ideea că totalitarismul nu poate fi eradicat decât dacă este condamnat în bloc, începând cu rădăcinile, nu distrugându-i pe rând ramurile, cu speranţa că nu va mai rodi: CDU nu vrea să atace totalitarismul originar, adică ideologia iacobină şi impostura democratică a Revoluţiei Franceze. M-am despărţit de Fundaţia Hanns Seidl pe tema federalizării României, când am constatat că o încurajează suscitând atitudini particulariste şi împingând industriaşii germani să investească numai în Transilvania. În disputa pe care am avut-o pe marginea acestui subiect, am fost întrebat: "De ce eşti D-ta atât de potrivnic federalizării României, care ar duce la soluţionarea problemelor etnice şi ar menaja susceptibilităţile pe care le trezeşte în provincie credinţa autorităţilor centrale că toate problemele se rezolvă la Bucureşti? Nu vezi ce bine am reuşit noi în Germania? Astăzi suntem un model pentru toată Europa, un model care s-ar putea chiar să fie adoptat pentru structurarea politică a Uniunii europeene"... La care eu am dat următorul răspuns: "Primo, Germaniei i-au trebuit multe secole pentru a dobândi forţa centripetă necesară menţinerii statului naţional, constant ameninţat de forţele centrifuge stimulate de puterile străine, reuşind să dobândească această "massă critică" de abia acum o sută de ani, când a luat locul Franţei şi Angliei, devenind prima putere europeană. Secundo, riscul de desfacere a statelor federale care nu aveau această pondere ne-a fost recent ilustrat de ceea ce s-a petrecut după dispariţia Cortinei de Fier, cu Iugoslavia şi cu Ceho-Slovacia. Neînţelegerile etnice, abil cultivate şi stimulate de puterile care voiau să pătrundă în zona rezervată "intereselor majore" ale Rusiei – definite ca atare de acordul de la Helsinki, care, în 1975, prelungea împărţeala de la Teheran – au favorizat şi provocat spargerea federaţiilor născute din voinţa popoarelor slave de Sud şi de Vest de a se constitui în astfel de state, voinţă care, de altfel, a fost cauza imediată şi motivul izbucnirii Primului Război Mondial. Sârbii fiind un popor care s-a luptat fără încetare, vreme de patru veacuri, contra dominaţiei otomane şi pentru păstrarea identitătii lor (ca şi croaţii de altfel), nu erau câtuşi de puţin dispuşi să abandoneze ceea ce obţinuseră în 1920 şi se apăraseră cu atâta înverşunare în timpul ultimului Război Mondial. Şi cu atât mai puţin să li se creeze state musulmane şi capete de pod fundamentaliste pe teritoriul lor! Era natural ca acest neam, condamnat de o istorie vitregă să fie războinic, să se împotrivească cu armele în mână celor care vor să-i desfacă ţara, spulberându-i un ideal abea împlinit. Să nu uităm că sârbii, muntenegrenii, croaţii şi bosniacii au aceiaşi obârşie etnică, vorbesc aceiaşi limbă şi împărtăşesc aceiaşi cultură şi aceleaşi tradiţii populare – fiind artificial despărtiţi de ocupanţii maghiari şi otomani, care le-au impus propria religie de stat pentru a-i asimila mai uşor. Cehii, nişte burghezi comozi care nu s-au prea bătut în decursul istoriei lor contra diverşilor cotropitori, au acceptat fără să crâcnească dispoziţia care li s-a dat, de a divorţa de Slovacia, sub pretextul că debarasarea de aceasta, considerată mai rusofilă şi mai comunizată, ar accelera admiterea lor în structurile occidentale şi accesul la bunăstarea la care aspira. Terzio, România nu este, spre deosebire de Iugoslavia şi Ceho-Slovacia, un stat multietnic, ci un stat românesc, adică naţional, cu minorităţi etnice care beneficiază de drepturi şi libertăti de care nu se bucură nicăieri minoritarii în Europa - unde de altfel nu se obişnuieşte a se recunoaşte caracterul naţional al alterităţii lor. Recuperare istorică a ceea ce a mai rămas din teritoriile majoritar locuite de români de-a lungul veacurilor, mereu amputate de tentativele hegemonice ale puterilor vecine, România este stat unitar prin vocaţie: s-a constituit în scopul precis al unirii tuturor românilor într-un singur stat şi prin fuzionarea celor trei principate româneşti într-o singură entitate politică. În 1940, administraţia centralizată a unui regim autoritar n-a putut face faţă politicii de dislocare teritorială a vecinilor revizionişti care, cu ajutorul puterilor revanşarde, au anexat porţiuni importante din solul naţional. Quarto, astăzi România este din nou locul de convergenţă al vectorilor expansionişti care o împiedecaseră să accedeze la rangul de stat suveran şi să-şi realizeze idealul de unitate natională până în 1877 - ba îi ameninţaseră recurent însăşi existenţa. Ea este cu atât mai vulnerabilă la forţele centrifuge încurajate din exterior, cu cât conjuncturii defavorabile descrise mai sus i se adaogă o situaţie internă dezastruoasă şi faptul că este condusă de o clasă politică deopotrivă incompetentă şi aservită unui stat ostil – cu alte cuvinte cvasi total lipsită de mijloacele necesare pentru a face faţă dificultăţilor externe şi dependentă de bunăvoinţa puţin probabilă a unor puteri cu interese eventual convergente căci de simpatia lor nu poate fi vorba. Prin urmare, federalismul nu este doar incompatibil cu sensul formării şi al continuităţii statului român, ci constituie chiar un pericol pentru supravieţuirea României ca stat şi a românilor ca naţiune". Voi reveni mai târziu asupra acestei ultime afirmaţii.

Să revenim acum la noţiunile de stat naţional şi de stat unitar. Statul naţional este "opusul" statului-naţiune prin aceea că, spre deosebire de el, nu este un stat teritorial ci unul comunitar: este expresia politică a unei comunităti conştiente de identitatea ei, nu a unui grup care stăpâneşte un teritoriu şi impune pe cale admininistrativă propria sa identitate tuturor locuitorilor acestui spaţiu. Stat unitar este acela în care nu există motive de ordin etnic, cultural, religios sau politic care să justifice o organizare de tip federal. Federaţia este de obicei un stat care s-a constituit progresiv, prin aglutinare de unităţi diferite, care nu au avut până atunci o istorie comună şi, pe de altă parte, nu se împărtăşesc de la aceaşi religie şi aceiaşi cultură, nu vorbesc aceaşi limbă, nu au aceiaşi obârşie etc.

- Nu chiar, exemplul Germaniei Federale vă contrazice. Chiar şi Statele Unite vă contrazic...

- Dimpotrivă, sunt întocmai exemplele care-mi convin mai bine pentru a-mi susţine afirmaţiile! Germania este stat federal, din motive deopotrivă istorice şi etnico-religioase, adică o aglutinare de particularisme. Ea a fost, în mod succesiv, sub Primul Imperiu (1273-1806) o confederaţie de comitate, marchizate, ducate, principate şi regate autonome, vasalele unui împărat, ales până în 1556 şi apoi ereditar; Confederaţia Germană şi apoi Renană (1806-1870) a reunit state egale sub conducerea unui preşedinte ales; al Doilea Imperiu (1870-1918) a fost o federaţie de monarhii subordonate unui împărat; sub Prima Republică (1918-1935) o federaţie de landuri (fostele monarhii) - configuraţie politică pe care a preluat-o statul german de după Hitler. Germania a fost măcinată de conflicte dinastice, etnice şi religioase până în 1870. Numai mâna de fier a lui Bismarck a putut da statului federal ponderea necesară pentru a rezista forţelor centrifuge ale statelor federate, gata să se alieze cu statele vecine pentru a-şi afirma independenţa. Statele Unite nu sunt un stat în sensul pe care termenul îl are în Europa. Ca şi Rusia, sunt o vastă administraţie teritorială, care guvernează o masă umană lipsită de o identitate comună, care nu poate fi chemată naţiune pentru că este încă o magmă în curs de închegare. Melting pot-ul este o ficţiune propagandistică deoarece, departe de a fuziona, etniile din SUA – indo-americanii, afro-americanii, iudeo-americanii, italo-americanii, sino-americanii etc. - sunt juxtapuse şi rivale, se amestecă puţin şi rar între ele. Un caz asemănător a fost Uniunea Sovietică, care sub forme juridice acceptabile pentru comunitatea internaţională şi amestecând populaţiile prin deportare şi colonizare, pretindea că a rezolvat problema naţională. În realitate nu a rezolvat nimic! Dimpotrivă, cu ipocrizie a urmărit rusificarea prin slavizare a etniilor recunoscute pe hârtie ca "autonome" sau "independente", reuşind doar să inhibe sentimentele naţionale care, după zeci de ani de frustrare, se defulează ofensiv după prăbuşirea totalitarismului. Se poate în mod serios afirma că Uniunea Sovietică a fost un stat federal?

- Nu! URSS a fost doar un imperiu centralizat!

- Da, puternic centralizat. Spre deosebire de Franţa, care este un stat unitar doar cu numele, pentru că este hiper-centralizat, România este un stat unitar prin aceea că este uniform locuit de o populatie omogenă, care nu rezultă din voinţa unei familii domnitoare de a-şi extinde posesiile, reunind sub stăpânirea ei nişte teritorii cu populaţii de varii etnii. Franţa este un stat înfiinţat de cuceritori germani – francii - care i-au dat şi numele, în care se vorbeşte o limbă romanică, dar care este locuit de o populatie pestriţă - basci, celţi, italieni, catalani, occitani, flamanzi, nemţi – legată laolaltă de sentimentul dinastic, pe care republica l-a înlocuit cu dogmele Revolutiei din 1789. Totalitarismul iacobin pare să fi reuşit mai bine în Franţa decât cel marxist în Rusia! Românii în schimb, datorită luptelor continue pe care le-au dat cu diverşii năvălitori, au avut o conştiinţă naţională – în sensul precis al perceperii deosebirii dintre ei şi popoarele vecine – care i-a făcut să dorească singuri să se unească într-un singur stat.

- Cu astfel de argumente nu o să-i convingeţi pe adepţii federalizării...

- Adepţii federalizării se numără la noi pe degetele unei singure mâini! România nu este un stat multinaţional: are o populaţie omogen românească şi o mică proporţie de alogeni. Dacă ar fi fost multinaţional, s-ar fi justificat poate federalizarea. România are doar o singură minoritate care nu are patrie, cea ţigănească, care ar putea de aceea cere o oarecare autonomie...

- Atât ar mai lipsi României...

- Ungurii au un stat vecin, Ungaria, care le poate asigura identitatea. Ungurul care-şi face griji pentru identitatea lui se poate duce în Ungaria, ca să se "resurseze în maghiarism" şi apoi să se întoarcă în România, fericit că şi-a făcut plinul de "substanţă identitară". Evreii, la fel, dacă sunt nemultumiţi de felul nemaipomenit de liberal care le este oferit de noi pentru aşi păstra identitatea, pot să facă o "cură de iudaism" în Israel.

- Mie mi se pare teribil de cinică o astfel de argumentare. Dacă o acceptăm, atunci trebuie acceptată şi reciprocitatea ei. De exemplu, grecii ar putea să spună aromânilor, "dacă nu vă convine în Grecia, duceţi-vă în România şi nici nu mai veniţi înapoi!"

- Aşa este, cum spui dumneata. Dar nu este cinism. Este numai justificarea rezolvării acestor probleme pe bază de reciprocitate, prin negocieri bilaterale. Nimic nu-mi justifică, mie ca român, acordarea unor drepturi maghiarilor din România de care românii din Ungaria nu ar beneficia şi ei.

- Sunt categoric împotriva acestui punct de vedere! Un stat îşi poate clădi democraţia fără să se refere şi să se compare cu altul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte când este vorba de drepturi democratice, iar drepturile minorităţilor intră în acest domeniu, ele trebuie acordate, indiferent dacă un stat oarecare, vecin să spunem, nu le acordă. Dacă ucrainienii se poartă oribil cu populaţia românească de la "ei", înseamnă că România trebuie să le interzică ucrainienilor de la noi, predarea în limba lor maternă? Sau să ne imaginăm absurdul-absurdului: dacă Ungaria ar masacra populaţia românească de la ei, România ar trebuie, pe bază de "reciprocitate", cum spuneti dvs., să-i extermine pe toţi maghiarii din ţară??!

- Unde nu există reciprocitate în aplicarea principiilor apar discriminări interesate. Mai ales între vecini, căci între ei apar mereu conflicte de interese. Noi ne-am obişnuit cu pretenţiile minorităţilor de la noi, inacceptabile aiurea - mai concret neacceptate de nici un alt stat - care vor să trăiască ca un stat în stat. Este relevantă în această privinţă acţiunea lor pe lângă Aliaţi, care la Conferinţa de la Versailles, în 1919, au dorit să le satifacă doleanţele, creând un Consiliu al Minorităţilor – evident pus sub tutela Marilor Puteri! – care ar fi instituţionalizat discriminarea şi segregaţia, împărţind cetăţenii români în două categorii, după apartenenţa lor etnică: majoritari şi minoritari. Acest proiect dispunea ca majoritarii să fie supuşi legilor statului român, care nu erau însă obligatorii pentru minoritari, aceştia putând apela la Consiliul Minorităţilor, ale cărui dispoziţii ar fi primat dreptului intern, încălcând astfel suveranitatea României. Caracterul totodată absurd şi cinic al instituţiei a dus la respingerea jurisdicţiei ei de către statele vizate şi, în cele din urmă, la abandonarea proiectului. Este interesant de notat că, exact în aceiaşi perioadă (1919-1920), principalele puteri europeene luau măsuri de o extremă duritate împotriva propriilor minorităti, care, desigur, nu ar fi putut beneficia de protecţia Consiliului. Franţa îi întemniţa pe alsacienii care cereau, nu autonomie, ci alipirea prin referendum, nu prin anexare, iar Marea Britanie se punea cu tunul pe irlandezi!

- Să revenim la relaţiile cu Ungaria, cu minoritatea maghiară. De ce trebuie România să se raporteze la Ungaria? Dacă Ungaria a asimilat o bună parte din minoritatea românească de acolo (însă vina nu aparţine numai statului maghiar ci şi României şi chiar celor asimilaţi - pentru că unii aşa au dorit), România trebuie să treacă la asimilarea forţată a ungurilor din Transilvania şi Banat? Ar fi absurd... Las la o parte că ar fi şi complet neelegant.

- Eu nu pledez aici cazul românilor din Ungaria. Ştiu că asimilarea lor s-a produs şi din vina lor, cum bine aţi spus şi dvs., d-le Vălenaş. Eu însă am afirmat altceva, şi anume că singura modalitate de a le apăra identitatea naţională este ca autorităţile româneşti, atunci când discută cu cele maghiare, să pună în discuţie şi situaţia românilor din Ungaria. Dacă Budapesta abordează problema minorităţii maghiare din România, atunci automat trebuie discutată şi problema minorităţii româneşti din Ungaria. Numai că România nu cere niciodată acest lucru! Deşi până în 1940 o făcea regulat!

- De ce să se intereseze Bucureştiul de 50.000 de români din Ungaria, când nu se interesează de aproape un milion de români din Valea Timocului, administrată de "prietenii" şi "fraţii" sârbi...

- Până în 1940 Bucureştii s-au interesat de soarta tuturor românilor de peste graniţe. Au construit şcoli şi biserici, au finanţat programe culturale şi sociale etc. Revin însă la reciprocitate. Este foarte simplu: când eu nu am alte mijloace de a acţiona asupra partenerului, sunt obligat să folosesc reciprocitatea, ca să nu-mi pierd capacitatea de a negocia şi a nu compromite poziţia pe care mă situez! Este unul din mijloacele recunoscute ca valabil, curent folosit în relaţiile dintre state. Eu, România, nu am alt mijloc, de a obliga statul maghiar să respecte drepturile românilor de acolo, decât evocând drepturile ungurilor de aici. Cu alte cuvinte, să fac din ceea ce dau eu minoritarilor de la mine garanţia celor pe care vreau să le obţin pentru minoritarii mei de peste graniţă! Eu mă refer doar la relaţiile dintre România şi Ungaria. Altfel se pune problema în negocierile cu reprezentanţii maghiarimii din România. Pentru că nu am auzit ca maghiarii din România să militeze pentru drepturile românilor din Ungaria, nici să se arate solidari cu lupta lui Ilie Ilaşcu!

- Ar fi şi absurd, doar nu ei trebuie să militeze, ci statul român. Trebuie însă reamintit un lucru interesant, pe nedrept uitat. În chestiunea reunificării cu Basarabia, reprezentanţii maghiarimii din România, UDMR-ul adică, au avut o pozitie clară şi lipsită de orice echivoc, susţinând necesitatea acestei reunificări! În schimb partidele "româneşti" (vorba vine) au tăcut... Inclusiv cele "istorice", cu particola "naţional" în denumirea partidului... Revenind la UDMR, mie mi se pare şi singurul partid responsabil din România, mă refer în special la responsabilitatea faţă de propriul electorat...

- Asta aşa este! Subscriu total la cele afirmate de dvs. cu privire la comportamentul responsabil faţă de alegătorii săi al UDMR, dar ţin să adaog ceva: are cadre foarte competente! Deşi UDMR-ul provine şi el din fostul PCR, şi este dominat de foşti comunişti, nu de cei cu idei "liberale". În plus, spre ruşinea noastră, aceşti comunişti unguri vorbesc mai corect româneşte decât parlamentarii români!

- Nu-i chiar controlat UDMR-ul de foştii comunişti...

- Am spus "dominat", nu total controlat. Dar comuniştii din UDMR sunt cei mai responsabili dintre comunişti pentru că, spre deosebire de cei români, şi-au schimbat efectiv "haina", chiar dacă au făcut-o cu regret. După 1989 aceşti comunişti au fost trimişi să înveţe în Anglia şi în Germania ce înseamnă realmente democraţia, nu doar să strige lozinci, cum au făcut până peste saţietate politicienii români de aceiaşi sorginte. Au apărat interesele maghiarilor din România cu acea cinste pe care o dovedeşti dând seama de ceea ce ai făcut. La scadenţă oamenii au venit cu bilanţul, spunând, "uitaţi ce am obţinut pentru voi". N-au venit cu noi promisiuni, ca să se uite cele vechi neîndeplinite. Asta nu înseamnă însă că ei au şi sentimente prieteneşti faţă de România şi că se poartă ca nişte cetăţeni leali. Ei au o atitudine disimulată, dacă nu subversivă, în privinţa drepturilor pe care le cer. Ei încearcă să obţină autonomia teritorială în mod pieziş, cerând să se recunoască locuri, zone, unde ei reprezintă majoritatea, ca să poată obţine ulterior un regim particular în România. Este un prim pas spre o autonomie teritorială, pentru noi total inacceptabilă.

- Revenim din nou la federalizare...

- Da, trebuie să revenim la discuţia despre federalizare. Înainte însă, hai să definim care sunt limitele autodeterminării. Autoderminarea nu înseamnă neapărat independenţă: poate fi şi autonomie în limitele unui stat existent. Am asistat nu de mult în Transilvania la nişte manifestări pur demagogice de "autodeterminare", ale unui domn Sabin Gherman. La Iaşi îl avem pe primarul acestui municipiu, care-şi face "partidul moldovenilor" şi în curând vor mai apărea şi altii.

- Primarul Iaşului, Constantin Simirad, nu a cerut nici un fel de autodeterminare, şi-a creat doar un mic partid, Partidul Moldovenilor şi atât...

- Deocamdată nu militează pentru autodeterminare. El exprimă frustarea moldovenilor, care se simt consideraţi nişte cetăţeni de rangul doi.

- Dar asta şi sunt! aici i-a adus Bucureştiul, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci din 1859 încoace. Ca o părere strict personală, cred că a fost o mare greşeală stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucureşti, trebuia să fie la Iaşi...

- Moldovenii sunt foarte supăraţi că nu li se alocă fonduri bugetare conform procentului de populaţie pe care-l au în România de astăzi. De asta sunt frustaţi.

- Când va reveni la putere Ion Iliescu şi PDSR-ul, ardelenii şi bănăţenii vor fi şi mai frustraţi. Se va arăta cu degetul spre un singur vinovat de toate: Bucureştiul...

- Cunosc această teză: "Bucureştiul este locul unde se adună toate incompetenţele"... Aceste teze meschine, bine întreţinute, se bazează pe socoteli mărunte de prăvălie.

- Dar nu este vorba aici de meschinărie, ci de pură realitate: cu sau fără federalizare, ardelenii şi bănăţenii sunt extrem de nemulţumiţi de rolul rezervat lor în România de azi şi vinovatul este pentru ei Bucureştiul. Eu sunt ardelean get-beget, din moşi-strămoşi, aşa că ştiu prea bine cum gândesc ai mei...

- Un om care-şi iubeşte ţara, care are conştiinţă naţională, trebuie să treacă peste resentimente!

- Curios, numai ardelenii şi bănăţenii trebuie să aibă conştiinţă naţională, numai ei trebuie să iubească România, cei din Vechiul Regat sunt exonerati de aceste "obligaţii"... Însă nu trebuie să ne ascundem după aparenţe, să ne legănăm cu iluzii, sau să folosim fraze patriotarde, căci un lucru este cert: cei din Transilvania şi Banat s-au săturat până peste cap de Bucureşti. Nu mai vor să audă de el! Alţii s-au săturat chiar şi de România, regretă sincer că nu mai fac parte din imperiul austro-maghiar... Au regretat sincer, chiar şi o serie de intelectuali, toţi români get-beget, din Cluj şi Oradea, la un simpozion organizat de revista "Familia" în 1993... Nu văd unde este meschinărie aici. Unii poate sunt meschini; Sabin Gherman, care şi-a lansat cartea sa, "M'am săturat de România", la ...Budapesta, tot acolo are acum şi o ...catedră universitară.

- Asta nu mai este meschinărie, este perversitate de-a dreptul – interesul naţional cântărit cu ocaua micilor probleme individuale ale existenţei zilnice!

- Imperiul austro-maghiar, pe care-l regretă amarnic acum mulţi, inclusiv români, a intrat în istorie prin administraţia sa exemplară... 

- Da, dar ca orice birocraţie, paralizantă. Ea a golit de forţă vitală Dubla Monarhie...

Revin la ale noastre. Burghezul transilvănean era mai serios, mai de cuvânt, mai bine pregătit şi aşa mai departe. Dar - cu excepţia lui Vaida-Voievod şi a lui Aurel Popovici - ardelenii nu au avut cadre de vârf. De unde incapacitatea lor de a guverna. Maniu a fost un vizionar, pe asta se baza aura şi prestigiul său. Dar se înconjura de curteni care nu-i înţelegeau ideile, în loc să-şi recruteze colaboratori capabili să i le ducă la îndeplinire şi să-i suplinească carenţele: nu era o căpetenie capabilă să-şi ducă oamenii la luptă, nici să apere cu fermitate o poziţie. 

Pentru că astăzi vorbim despre naţionalismul românesc trebuie să spun câteva cuvinte despre locul pe care Transilvania îl ocupă în afirmarea românităţii. Transilvania a fost spaţiul ei central, şi ca situare, şi ca importanţă, din mai multe puncte de vedere. Să nu uităm că toţi românii din Moldova şi Muntenia care puteau s-o facă, în frunte cu familiile domnitoare, se refugiau în Transilvania de câte ori aveau loc năvăliri barbare sau ocupaţii străine. Concret, de cel puţin două ori în decursul celor 30 de ani cât se socoteşte a fi durata unei generaţii. Cotropitorii prădau, jefuiau şi distrugeau ce nu puteau căra; luau prizonieri - sclavi mai bine spus - din cei rămaşi pe loc. Astfel dispăreau între 15 şi 30% din populaţie, care se refăcea apoi prin migrări provenite din Transilvania. Migraţiune datorată şi faptului că ţăranul român ardelean era mai asuprit şi mai sărac decât cel din Ţara Românească şi cel din Moldova, pentru că nu avea pământ deloc sau foarte puţin, în timp ce ambele principate îi ofereau posibilităţi mai mari. Aşa s-a constituit comunitatea ceangăilor în momentul maghiarizării secuilor de către calvinişti. Acest proces a continuat până în secolul al XX-lea. Aşa s-a ajuns ca în Moldova şi Muntenia să existe sate întregi de ardeleni. Aşadar, Transilvania a fost centrul de conservare şi rezervorul demografic al românităţii – un rol pe care pare să-l fi preluat astăzi Moldova, unde sunt cei mai puţini ţigani şi unde se fac destui copii pentru a-i trimite să muncească pământul muntenilor şi al ardelenilor. Transilvania este şi locul unde se vorbeşte limba românească cea mai puţin alterată. În Ţara Haţegului aproape că nu există cuvinte slave în vocabularul de bază.

- Nu prea există nici în Ţara Moţilor...

- "Neaoşismul" românesc s-a păstrat în Transilvania mai bine decât în alte părţi şi din cauza ungurilor, din două motive: atitudinea ostilă şi dispreţuitoare, care i-a izolat pe români şi a împiedicat amestecurile, iar pe de altă parte, opresorul a fost tot timpul acelaşi, nu s-a schimbat. Opresiunea i-a permis românului ardelean să se păstreze nealterat şi pe de altă parte, să-şi apere conştiinţa propriei identităţi mai bine decât românii din Moldova şi Muntenia, care erau doar prădaţi şi omorâţi, năvălitorii ne punându-le însă identitatea în pericol. În afară de ruşi, care au făcut-o în Basarabia, nimeni n-a vrut să le schimbe religia, să-i facă să vorbească o altă limbă, cum s-a întâmplat cu ardelenii. Trebuie să vedem şi care a fost deosebirea, la noi, dintre societatea urbană şi cea rurală. Spiritul civic, propriu urbei, nu este neapărat favorabil păstrării identităţii naţionale. Să ne gândim numai ce au păţit ţările slave, Polonia, Cehia, fosta Iugoslavie, Bulgaria, care au dispărut ca state secole de-a rândul, puterea publică şi organizarea socială fiind impuse de ocupant. Identitatea naţională s-a păstrat însă la sat, în mediul rural, în jurul preotului, iar cultura proprie a supravieţuit numai datorită mânăstirilor. Populaţia târgurilor s-a germanizat în Polonia, Cehia şi Slovenia, s-a maghiarizat în Croaţia şi Slovacia, s-a grecizat sau s-a românizat în Bulgaria şi Serbia, unde târgoveţii erau adesea alcătuiţi din macedo-români. Clasa de mijloc nu are identitate şi valori proprii; ea aparţine unui univers tranzitoriu, de mutanţi, care se detaşează de valorile clasei din care provine, ţărănimea. În acelaş timp, ea aspiră la integrarea în clasa de sus; îi imită ideile şi comportamentele, înainte ca să-i aparţină cu adevărat, abia după ce i-a asimilat valorile. Motivaţia clasei de mijloc fiind reuşita socială, ea nu cunoaşte alt principiu decât eficacitatea. Ea nu întreprinde decât ce este util, nu are idei platonice. În căutarea unei noi identităti, burghezii sunt gata să adere la o altă comunitate etnică sau religioasă, dacă această adeziune favorizează reuşita lor socială, ridicarea lor. În majoritatea cazurilor, solidaritatea comunitară a fost un factor de identitate mai puternic decât adeziunea la ordinea socială, făcând-o să prefere românitatea. În schimb, o parte din burghezie s-a maghiarizat fără mari rezerve şi scrupule, acceptarea maghiarizării fiind condiţia însăşi a ridicării sociale ce constituie motivaţia existenţială a burghezului. Răscolesc acest trecut neplăcut numai pentru învăţământul pe care-l pot trage din el cu privire la prezent. Clasa de mijloc din România, inclusiv cea din Basarabia şi Bucovina de astăzi, este gata să renunţe la românitate, în schimbul unui statut mai prielnic intereselor ei. Dacă ar putea, mulţi din membrii clasei de mijloc ar emigra definitiv, spre a deveni cetăteni ai SUA, Canadei etc., fără nici un regret pentru obârşia abandonată. Popor cu mentalitate aristocratică, românii n-au o părere prea bună despre burghezie. Acest lucru este oglindit, deopotrivă, în cultura populară şi în literatura cultă. Poporului îi datorăm termenii, ironici, dacă nu şi dispreţuitori, prin care sunt desemnaţi reprezentanţii acestei clase: parveniţii sunt "ciocoi"; ariviştii sunt "mitocani" - adică urbanizaţi doar pe jumătate - iar cei care, în calea lor spre oraş, şi-au pierdut bunul simţ fără a pune ceva în loc, sunt "mahalagii" – adică suburbani.

- Termene din Vechiul Regat, în Ardeal şi Banat cuvintele au pătruns abia prin secolul XX, după 1919... 

- Aceste cuvinte provin din mentalul colectiv, sunt găselniţe populare, dar ele au pătruns în limba cultă. Credeţi că transilvănenii din secolul XIX nu-l citiseră pe Nicolae Filimon şi nu parcurgeau presa de peste Carpaţi? Literatura română, spre deosebire de alte literaturi europeene, nu cunoaşte figuri pozitive de burghezi. Ea îi prezintă sub trăsăturile lui Dinu Păturică, ale moftangiilor lui Caragiale sau a chiaburului Ion din romanul lui Rebreanu. De altfel şi Apostol Bologa, din "Pădurea spânzuratilor" a aceluiaşi autor, este tot un exemplu de uitare a propriei obârşii şi a trădării solidarităţii naturale şi spontane, din dorinţa de a fi admis în clasa de sus, după ce a trecut prin procesul prealabil al maghiarizării. Sigur că există circumstanţe în care voinţa de a aparţine unei culturi dominante şi de a se afirma în cadrul acesteia, într-un anumit context politic, poate determina modificarea identităţii individuale. Însă nu cred că ea este benefică, nici acceptabilă pe planul colectiv şi comunitar. Nu cred că românii, in corpore, ar abdica de la trăsăturile lor specifice, adică de la tot ce constituie specificul românesc - limba, tradiţiile, cultura, religia - pentru a se procopsi. Asta este o atitudine care corespunde unuia din aspectele cele mai puţin lăudabile ale societătii contemporane, care tinde către uniformizare din pasivitate mentală, supunându-se dogmelor "politically corect", care împing spre globalizare - în sensul precis de contopire în magma informă şi uniformă a unei populaţii făcute, nu din cetăţeni responsabili, ci din consumatori disciplinaţi, care cumpără şi votează numai ce le indică televiziunea.

- Revenind la problema federalizării, cei care o propagă acum, nu o văd realizată pe criterii etnice, ci pe criterii, să le spunem, teritoriale. S-a luat ca exemplu Germania, unde un singur popor trăieşte în 16 landuri distincte, care beneficiază de o autonomie foarte largă. Deci acelaşi popor în 16 entităti autonome.

- Comparaţia pe care o fac "federaliştii" români este aberantă. Istoria Germaniei este complet diferită de a României. Ea nu a fost decât în mod tranzitoriu un stat centralizat, între 1935 şi 1945, pe vremea lui Hitler, adică sub un regim totalitar. În rest, a fost tot timpul un stat descentralizat, chiar şi pe vremea lui Bismarck, când fiecare stătuleţ german avea monarhul său, parlamentul său, guvernul său; în comun aveau doar armata, finanţele şi politica externă, o relaţie analogă cu aceea care exista între Ungaria şi Austria pe vremea Dublei Monarhii. Austria însă nu a simţit nevoia să-şi proiecteze puterea spre exterior, în timp ce Germania, din cauza impresionantei creşteri economice, a pornit la cucerirea de noi pieţe de desfacere şi de surse de materii prime, inclusiv prin aventura colonială, ceea ce a dus inevitabil la întărirea autorităţii centrale. Am arătat mai înainte de ce modelul german nu este potrivit pentru poporul român. Avem două exemple clare care ne arată de ce este chiar periculos: 1). desfacerea federaţiei iugoslave şi 2). divorţul dintre cehi şi slovaci.

- Exemplul nu este elocvent, în aceste ţări s-au despărţit popoare total diferite.

- Tocmai pentru că sunt diferite s-au constituit în state federale! Dacă nu erau, configurarea lor ca state s-ar fi făcut pe baza modelului francez, unitar şi ultra centralizat, ai căror adepţi erau arhitecţii lor, Eduard Beneš şi regele Alexandru al Serbiei. Dacă slovenii şi macedonienii, la a căror despărţire sârbii nu s-au împotrivit, sunt popoare diferite, în schimb, bosniacii şi croaţii alcătuiesc un singur popor cu ei.

- Mă îndoiesc profund, chiar foarte profund...

- Că sunt popoare diferite, este doar propagandă americană, musulmană şi...nazistă.

- De ce propagandă americană? Croaţii de mult voiau să fie independenţi, între 1941şi 1945 şi-au avut deja un prim stat independent modern. Tot americanii sunt de vină pentru statul croat condus la vremea aceea de Ante Pavelici?

- Când trebuie să-i credem pe americani, atunci când i-au făcut curte lui Saddam Hussein şi s-au aliat cu el contra Iranului, sau atunci când îl demonizează? atunci când sunt aliaţii fundamentaliştilor musulmani contra ruşilor şi a iugoslavilor, sau atunci când se aliază cu ruşii contra lor? Vă las răspunderea afirmaţiei că o entitate de tip colonial şi cu conţinut totalitar, condusă de un ex-bolşevic trecut la fascism, avea un caracter modern şi se bucura de independenţă.

- Da, îmi asum afirmaţia cu privire la Croaţia anilor 1941-1945, mi-o asum până la capăt...

- Acel stat croat de care vorbiţi a fost creat de Germania şi Italia, nu s-a despărţit de Iugoslavia prin referendum, adică prin voinţa liber exprimată a poporului. Croaţii au vrut de secole să fie uniţi cu sârbii, ca şi bosniacii şi acest deziderat a fost una din principalele cauze ale Primului Război Mondial. Aduceţi-vă aminte de atentatul de la Sarajevo.

- Arhiducele Franz Ferdinand a fost omorât exclusiv de sârbi, organizati de

francmasonerie şi de Rusia, croaţii şi bosniecii nu au avut nici un amestec. Dincontră, au condamnat aproape unanim infamul atentat. Iar, mă scuzaţ, stimate d-le Ion Varlam, afirmaţia dvs., că "croaţii au vrut întotdeauna să se unească cu sârbii" (?!) o consider o mare aberaţie! Îmi pare sincer rău...

- Asta este sofistică şi diversiune. Dvs. amestecaţi adevăruri bine cunoscute cu neadevăruri grosolane. Prinkipo, asasinul, era bosniac - dar sârb pentru că astfel erau trecuţi în acte ortodocşii de către administratia austriacă a Bosniei-Herzegovina. Atentatul a fost condamnat şi de guvernul şi de presa de la Belgrad! Iar cum în Croaţia şi Bosnia-Herţegovina s-a instaurat imediat starea de asediu, nu puteau avea loc manifestaţii publice, nici măcar pentru a condamna atentatul! Aşa cum am mai spus, sârbii, bosniacii, croaţii şi muntenegrenii vorbesc aceeaşi limbă, împărtăşesc aceeaşi cultură, au aceleaşi tradiţii, deci sunt unul şi acelaşi popor.

- Acesta este sofismul! Dacă a vorbi aceeaşi limbă înseamnă că eşti acelaşi popor, înseamnă că irlandezii şi englezii sunt popor identic, la fel negrii din Africa cu francezii din Metropolă...

- Altă diversiune, pentru că ştiţi foarte bine că irlandezii sunt celţi de limbă gaelică, engleza fiind limba ocupantului, nu a propriei culturi, chiar dacă a rămas – ca şi în India - un instrument de comunicare. Singurul lucru care îi deosebeşte pe iugoslavii numiţi de mine este religia, impusă de cotropitorul străin. Ungurii i-au trecut pe croaţi la catolicism cu sabia, iar turcii cu impozitele (scutiri de dări) pe bosniaci la Islam. Dacă factorul religios constiuie un element suficient pentru a determina ruperea în două a unui popor şi a ţării în care trăieşte, ar trebui să existe două Românii, una ortodoxă şi una unită (greco-catolică)! Desfacerea Ceho-Slovaciei şi a Iugoslaviei a fost orchestrată de Germania, sprijinită, cum am mai spus, de Washington. Germania nu a dorit ca Iugoslavia şi Ceho-Slovacia să-i pună în pericol echilibrul social atrăgând prin ieftinătatea şi calificarea mâinii lor de lucru industria electrocasnică şi electronică din care trăiesc câteva sute de mii de salariaţi de pe teritoriul ei.

- ??!

- Ce i-a interesat pe americani în Kosovo? Albanezii, de care nu ştiu cum să se descotorosească? Să fim serioşi! I-a interesat cromul, indispensabil industriei lor, un metal de importantă strategică care nu există pe continentul american. Să revin la federalizare. Am arătat că ea nu este viabilă decât acolo unde tendinţele centrifuge sunt mai slabe decât forţa centripetă. Altminteri se ajunge la ruperea unor părţi din anumite state cu corelata încorporare a lor la alte ţări. Dau exemplul Austriei. După prăbuşirea dublei monarhii, Austria a vrut să se unească cu Germania, ceea ce era un lucru foarte firesc, ţinând cont că nemţii şi austriecii sunt acelaşi popor, deosebirea dintre ei nefiind mai importantă decât aceea dintre prusaci şi bavarezi sau renani şi saxoni. Nu s-au putut uni atunci, pentru că s-au opus Marile Puteri. S-a folosit argumentul că Austria a fost prima victimă a expansionismului hitlerist pentru a împiedica rămânerea ei în cadrul Germaniei, după înfrângerea celui de al III-lea Reich.

- Unirea a fost făcută de Hitler în 1938, deşi o bună parte din istorici prezintă total tendenţios acest act, considerându-l o "anexare" (cam aşa cum a "anexat" România Basarabia, în 1918, în optica "istoricilor" ruşi). Fostul cancelar Kohl a urmărit, ca şi Hitler, acelaş lucru, să reunească Austria cu Germania. A făcut-o oarecum indirect, prim primirea Austriei în Uniunea Europeană. Frontiera dintre cele două state germane s-a desfiintat complet, au aceeaşi monedă unică, euro, limba oficială este identică...

- Aşa este, aveţi perfectă dreptate! O reunificare pe faţă nu ar fi fost posibilă, pentru că ar fi protestat Statele Unite, Marea Britanie şi Franta mai ales, care nu văd cu ochi buni o întărire excesivă a Germaniei.

- Să revenim la subiectul abordat, nu vine disfuncţionalitatea României de la Bucureşti? Nu au dreptate cei care nu mai vor să audă de acest Centru?

- Disfuncţiile – şi nu "disfuncţionalităţile", care sunt efectele sau implicaţiile lor - se pot elimina prin reformă, nu este nevoie de federalizare. Este categoric nevoie de o reorganizare fundamentală a României. Totală! Nu numai din punctul acesta de vedere. România este un stat care funcţionează cu rămăşiţele administraţiei comuniste şi aceasta nu este mai competentă ori mai puţin coruptă în provincie decât în Capitală. Este o realitate, nu are rost s-o ascundem.

- Nici măcar nu s-a revenit la vechile judeţe, sunt foarte multe judeţe abuziv desfiinţate. De altfel preşedintele Constantinescu a promis ferm, în campania electorală a anului 1996, reînfiinţarea lor, dar nu s-a ţinut nici în acest domeniu de cuvânt.

- Eu sunt de acord ca, fără o federalizare efectivă, adică nu prin autonomie teritorială, ci prin delegare de competenţe de la centru către periferie, să se facă o reformă administrativă în România şi mă gândesc la nişte entităţi teritoriale mai mari decât judeţele, spre pildă cele trei principate istorice şi Banatul, cu subdiviziunile lor: Ţara Românească cu Oltenia, Muntenia şi Dobrogea; Transilvania cu Mureşana (Transilvania propriu zisă), Crişana şi Maramureşul; Banatul (singur); în fine, Moldova cu Bucovina, Basarabia şi Transnistria - când ne va învrednici Dumnezeu să le readucem la trupul Ţării. Negarea însă a importanţei Centrului ar duce la situaţia Italiei, care trăieşte în anarhie de când noua constituţie le îngăduie provinciilor să ignoreze rolul Romei. Există însă, după mine, o cale de mijloc. Bucureştii nu mai sunt o capitală viabilă. Este situată excentric, în ciuda cartierelor cu totul occidentale care au mai rămas, arată ca un oraş din Asia sovietică, şi este sufocat de cartiere-tumori, generate de cancerul mega-industriilor şi de exodul rural forţat. Primul punct al reformei administrativ-teritoriale ar trebui să fie construirea unei capitale plasate în centrul ţării.

- La Braşov?

- Nu la Braşov, care este durabil afectat de aceleaşi rele de care suferă şi Bucureştii. Undeva unde nu există nimic, unde să fie ridicat un oraş complet nou, care să fie o capitală politică şi administrativă, şi nu o metropolă industrială, comercială şi aşa mai departe. Ceva de genul a ceea ce este Canberra, Washington, Otawa etc., dar să devină, spre deosebire de ele, şi un centru cultural. Mai este un avantaj, dacă pui capitala în inima Carpaţilor, între izvoarele Oltului, Trotuşului şi Mureşului, atunci s-a terminat definitiv cu pretenţiile autonomiste ale maghiarimii. Trebuie să spun că proiectul construirii unei noi capitale în România figurează în programul propus de UMRL atunci când a fost vorba ca Ion Raţiu să se prezinte în calitate de candidat independent la preşedenţie, pentru alegerile din 2000.

- Din ce bani se va construi această nouă capitală?

- De ce trebuie bani? I-au trebuit lui Hitler bani ca să scoată Germania din mizerie după 1933? Dar lui Roosevelt pentru a lichida consecinţele marii crize din 1929? Marile proiecte ale statului se finanţează prin scontarea de efecte publice, adică avansuri ale institutului de emisiune. Aşa s-a finanţat şi reconstruirea ţărilor din Europa occidentală după război. Desigur, descentralizarea nu este direct legată de mutarea capitalei. Capitala trebuie mutată pentru că Bucureştiul nu mai este un oraş viabil, problemele lui grevând şi activitatea guvernului şi refacerea ţării; este o măsură legată de reorganizarea pe criterii sănătoase a întregii ţări. Aceasta trebuie făcută cât mai grabnic. Trebuie făcută prin eforturi proprii şi nu apelând la mila sau la sfaturile străinilor, cărora voluntarismul statului trebuie să le dovedească voinţa de a reuşi acolo unde se angajează. Descentralizarea trebuie făcută pe baza principiului subsidiarităţii. Statul central este însă necesar. Dau un singur exemplu în acest sens: România este literalmente desfigurată de faptul că fiecare construieşte ce vrea după cum îl duce capul. Noile clădiri care apar, în sate ca şi la oraş, case de locuit sau imobile cu alte destinaţii, sunt fără îndoială oroarea Europei, nişte kitschuri înfiorătoare. Trebuie neapărat ca puterea centrală să intervină împotriva acestei poluări a peisajului construit, impunând respectarea unor norme stilistice, chiar la nivelul specificului local. Există caracteristici arhitectonice locale bine conturate, rod al tradiţiei, al căror bun gust nu poate fi contestat. Am să mai adaog că, spre a ajunge la organizarea de tip federal, un stat trebuie să fie bine rodat şi să fi funcţionat ca lumea multă vreme; or, statul român este relativ recent şi nu-şi poate permite experienţe de acest tip. Mai mult decât atât, astăzi ne aflăm într-o stare de reconstruire a aparatului de stat şi de refacere a societăţii civile. Acest lucru nu se poate face într-un cadru descentralizat brusc, dintr-o dată diluat în autonomii şi confruntat cu forţe centrifuge. Actualmente este indispensabil un voluntarism politic care, indiferent de deosebirile partizane, să pornească reclădirea României, cea fizică şi cea morală, pentru că este vorba de resuscitarea civilizaţiei româneşti. Aici se pune din nou, evident, chestiunea fundamentală şi înconturnabilă a însăşi naturii României, care constituie firul călăuzitor al discuţiilor noastre. Care este adevărata natură a României? Care din cele două Românii incompatibile este cea pe care o luăm ca referinţă pentru reconstruirea statului şi a societăţii? Cea presovietică, care şi-a fixat destinul şi instituţiile fără să i le impună cineva din afară, sau cea desfigurată de regimul criminal de obârşie străină a cărui continuitate este asigurată de oligarhia colonială sovietică care controlează şi acum viaţa politică, economică şi socială?

Spre a vă face plăcere, pentru că văd că ţineţi la federalism şi credeţi în valoarea modelului german, am să închei această discuţie despre naţionalismul român evocând un proiect de federaţie în care şi eu cred. El îmi apare drept singurul mod de a garanta perenitatea celor două state pierdute ca două insule în oceanul slav, care riscă să le înnece dacă nu se unesc: România şi Ungaria. Peste două sute de ani românii şi ungurii vor fi nişte reminescenţe etnice "muzeale" de felul sorbilor din Lusacia sau a istro-românilor din Croaţia, dacă nu se înţeleg pentru a construi împreună un ansamblu statal apt a le asigura controlul teritoriilor pe care trăiesc astăzi. România şi Ungaria vor supravieţui ca state numai constituindu-se într-o entitate politică capabilă, prin dimensiunea şi "massa" ei - adică prin demografie, potenţial economic şi capacitate militară – să interzică altor state să hotărească, peste capul lor, soarta românilor şi a ungurilor. Cei care-şi închipuie că instituţiile europene şi statele care le domină vor voi şi vor putea să garanteze graniţele şi existenţa statală a ţărilor situate în zona în care pan-slavismul poate oricând fi reactivat de o ideologie la modă, sunt total lipsiţi de cultură şi de realism politic. Astăzi, când costul mâinii de lucru generează vaste mişcări migratorii şi provoacă delocalizarea producţiei, modificând în consecinţă alcătuirea etnică a ţărilor, numai statele naţionale pot asigura drepturile istorice ale băştinaşilor. În afară de guvernele de la Bucureşti şi de la Budapesta, nimeni nu va apăra teritoriul României şi al Ungariei de invazia slavă, încurajată de politica tehnocraţilor de la Bruxelles, care le ameninţă identitatea. 

 

Liviu Vălenaş

Nuernberg, Germania