HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

NEMURITORII MUZICII  ROMÂNEŞTI -

SERGIU CIOIU

 

Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu, Agero

 

MDP: Stimate Sergiu Cioiu, bine aţi venit la revista Agero din Stuttgart! Prezenţa unui artist, cîntăreţ, compozitor şi interpret român de talia domniei voastre ne încîntă şi ne onorează, deopotrivă. La mulţi ani Maestre!, cu puţin timp în urmă aţi sărbătorit aniversarea zilei de naştere. Parafrazînd titlul unui şlagăr al dumneavoastră, care a fost pentru Sergiu Cioiu „primul loc de pe pămînt”?

 

Sergiu Cioiu: Vă mulţumesc, mă simt flatat. Mă consider, mai degrabă, un artizan al cântecului şi un interpret al verbului. Când comunicarea ideilor devine emoţie estetică, locul meu de pe pământ coincide cu o anumită paralelă, şi meridianul îmi dă ora exactă a României.

 

MDP: Sînt îngrijorată pentru că generaţia de azi nu manifestă respect faţă valorile care au marcat o anumită etapă a  muzicii uşoare româneşti. Cum poate fi trecut sub tăcere un interpret care prin anii ’80 era pe buzele şi în sufletele  tuturor? Un interpret care a iubit şi iubeşte metafora şi a muzicalizat versuri ale poeţilor  Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu,  Adrian Păunescu şi alţii..

 

Sergiu Cioiu: Cred că nu putem fi pe placul tuturor. Generaţiile se succed. Gusturile se schimbă odată cu modele. Şi totuşi… se întâmplă să am încă admiratori, oameni care îmi apreciază interpretarea, repertoriul, realizările, sau împărtăşesc acelaşi gust pentru cântec şi litere. Unii mă preţuiesc şi mă fac a simţi acest lucru. Este oarecum neobişnuit  să primeşti semne de tandreţe după peste 25 de ani de lipsă de pe firmamentul teatrelor, sau din play-list-urile posturilor private de radio. E minunat să vezi ca unii dintre vechii colegi sunt gata să colaboreze,  chiar benevol, la vreun proiect. Problema s-ar pune atunci când  noi difuzori sau organizatori de spectacole nu întreprind nimic, temându-se ca ar putea pierde bani dacă ar investi într-un turneu cu  un artist nemediatizat de zeci de ani, chiar în ţara în care s-a născut. Duşmanii sunt mercantilismul, venalitatea şi lipsa de curiozitate în care se complac cei care astăzi răspund de divertisment. Nu e loc pentru genurile mai puţin mainstream. Ne-am învăţat cu două-trei vedete cu care se merge la sigur, cu câteva siluete feminine care au sex-appeal, cu câţiva cântăreţi care cântă tare, frumos şi cu neostoită convingere în tot felul de texte mediocre, uneori imbecile şi, de cele mai multe ori, melodii şi aranjamente-kitsch care, culmea, plac celor al căror gust a fost modelat, în timp, tiptil, de aceşti difuzori - care sunt siguri că numai ei ştiu care e gustul publicului şi ce merită a fi difuzat .

 

MDP: Aţi putea vorbi despre prietenii împărtăşite cu mari artişti, cu mari compozitori? Am  în vedere momentele de comuniune spirituală care v-au luminat la rădăcini şi v-au îmbogăţit cu sfinţenia unor valori.

 

Sergiu Cioiu: Mă gândesc la cei care m-au îndrumat înainte de a deveni student la actorie: Dina Cocea, Sorin Gabor, Aurel Căileanu, Constantin Dinescu; apoi la cei care mi-au fost profesori în Institutul de Teatru:  Costache Antoniu, Ion Cojar, Petrică Vasilescu, Beate Fredanov, Zoe Stanca Anghel. Se întâmplă să ai acelaşi modus operandi cu colegi cu care acţionezi în calitate de parteneri de joc şi pe care îi respecţi pentru talentul lor. Cred  că, prin Florin Piersic, am ajuns la o înţelegere a felului în care se poate pune în valoare verbul în comunicarea directă cu partenerul. Dacă mă gândesc bine, în ceea ce mă priveşte, Florin mi-a servit ca o interfaţă a intenţiilor tânărului actor ce eram. Sfaturile sale aveau rădăcini în talentul pedagogic al unor  mari regizori-pedagogi: Marieta Sadova sau Al. Finti. De altfel, nu uită să-i pomenească nici acum, după atâţia ani...

 

Cu „sfinţenia unor valori”, cred că m-am lăsat influenţat ascultând, pur şi simplu, sfaturile unor mari meşteri ca Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, ori ale unor personalităţi care se identificau cu noţiunea de teatru pe parcursul a şapte generaţii de spectatori, cum ar fi Radu Beligan şi Ion Lucian. Atingerea sau vecinătatea unor asemenea  artişti te influenţează, îţi dau o stare de vibraţie sau curajul de a-ţi pune în valoare propriul potenţial. Dacă acest potenţial nu există, nimeni nu te poate face artist. Am rămas într-o relaţie de prietenie cu Florin Piersic, pe care îl admir pentru talentul, farmecul şi polivalenţa lui, cât şi pentru generozitatea cu care ştie să-şi îmbrăţişeze publicul. La fel cu Ştefan Radof, cu care am fost coleg şi cu care am rămas bun prieten. Radof, unul din marii actori ai României, este primul poet pe care l-am muzicat.

 

Mai târziu, când, din întâmplare, am ales teatrul muzical şi cântecul, în pofida înclinaţiilor mele către teatru dramatic, s-au născut alte prietenii... Aş putea aminti prietenia cu Alexandru Mandy, despre care am mai scris, cu Nicuşor Kirculescu, cu Gelu Solomonescu, cu Dan Stoian, Cornel Fugaru, compozitori cu care am colaborat. De asemenea, mă gândesc uneori cu plăcere la momente petrecute alături de artişti ai genului comic: Mircea Crişan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Ovidiu Teodorescu, Nicu Constantin, Alexandru Arşinel - actori cu care am avut relaţii amicale sau colegiale. Cred că de la fiecare am avut de învăţat câte ceva.

 

Dintre cei cu care am împărţit scena în diferite momente ale vieţii mele artistice, pot menţiona câţiva interpreţi pe care îi port în inimă, unii nu mai sunt în viaţă, dar rămân cu noi: Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Cornel Fugaru, Dan Stoian. Pe alţii îi pot, încă, admira de la distanţă şi am toată consideraţia pentru talentul şi creativitatea lor: Aura Urziceanu, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe…  sau Luminţa Dobrescu, care lansează,  revenind în România, după mulţi ani, un album remarcabil. Din garda nouă, îmi plac stilul deosebit, intensitatea interpretativa şi temperatura vocala ale Mariei Răducanu. Au fost multe momente în care m-am simţit pe aceeaşi lungime de undă cu pictori, poeţi, actori, regizori şi matematicieni – toţi, personalităţi importante în artă şi cultură. E sigur că şi aceştia m-au mai „luminat la rădăcini”. Adevăratele momente de comuniune, însă, le-am avut şi le am cu soţia şi cu fiul meu. Ei contribuie zilnic la menţinerea mea în contact cu poezia şi cântecul, cu oamenii care aşteaptă încă proiecte la care lucrez sau altele la care nu încetez să mă gândesc. Ei îmi luminează trunchiul şi restul, cel schimbător...

 

MDP: Întorcîndu-ne la muzică, cînd aţi debutat, care a fost prima piesă interpretată, cînd aţi susţinut primul spectacol cu public şi cum a fost receptat? Ce vă amintiţi în mod special din cariera muzicală şi cui datoraţi drumul ales?

 

Sergiu Cioiu: Muzicalmente, am debutat în faţa colegilor mei de la IATC, prin anul doi, când am cântat pentru prima oară, în faţa acestui public avizat, un cuplet învăţat de la Ciupi Rădulescu, un cântecel amuzant, „Ce mai faci Maria?”, povestea unui timid care nu îndrăzneşte să-şi mărturisească dragostea când se află în faţa fetei de care e îndrăgostit şi, învârtind în mână pălăria, nu poate decât să repete mereu „Ce mai faci?...”. A fost un succes studenţesc. Aşa am început să cânt. Hotărârea de a continua în acest domeniu special al cântecului, am luat-o atunci când l-am văzut pentru prima oară pe scenă, la Sala Palatului, pe Gilbert Becaud. Drumul ales, însă, îl datorez unei nenorociri. Mama nu avea decât 49 de ani când s-a îmbolnăvit de cancer, tata suferea de insuficienţă ischemică şi era după un infarct întins. Era în ’64, terminam facultatea. Ar fi trebuit să fiu repartizat la unul din teatrele din ţară, la Cluj, unde aş fi jucat sub îndrumarea lui Vlad Mugur, un regizor extraordinar. Ar fi fost pentru mine o întâlnire salutară şi cred că aş fi rămas, probabil, în organigrama unui teatru, ca actor. Având în vedere situaţia din familie, am decis să îl invit pe directorul Teatrului C. Tănase, Nicolae Dinescu, să vadă spectacolul în care jucam pentru diplomă, la Casandra (studioul Institutului). Acesta m-a poftit să dau un concurs, să vadă dacă am şi aptitudini muzicale, şi aşa am început să joc la „Tănase”. La început, pe scena Teatrului Satiric Muzical Constantin Tănase, am fost distribuit într-un concert-spectacol intitulat „Horia şi Radu îşi asumă riscul”; Horia Şerbănescu m-a întrebat ce ştiu să cânt şi - cum ştiam a cânta din repertoriile Montand, Aznavour şi Becaud -  mi s-a sugerat să îi imit. A fost debutul meu în faţa marelui public. 

 

MDP: Cînd aţi semnat primul contract cu o casă de discuri din România?

 

Sergiu Cioiu: Pe vremea aceea, nu se semnau contracte cu ceea ce era singura casă de discuri din România, „Electrecord”. Erai plătit o dată, după înregistrare. Nu erau alte obligaţii între parţi. În 1966, după ce au fost premiate, la Mamaia, doua cântece de Alexandru Mandy în interpretarea  mea, s-a pus problema realizării unui disc. Primul meu disc a fost un „33” cu patru cântece, trei de Mandy şi unul de mine. În acelaşi an, a apărut şi un disc cu cele două cântece de Mandy, cântate la Mamaia, un disc în care  s-au înregistrat şi două cântece interpretate magistral de Gică Petrescu.

 

MDP:  După debut a urmat un şir lung de succese, probabil şi dezamăgiri, însă personalitatea lui Sergiu Cioiu nu şi-a pierdut în niciun context verticalitatea…

 

Sergiu Cioiu:  Mă copleşiţi! Eu am vrut să abordez un repertoriu de cântece cu subiect, cu câte o poveste, cu un text bine croit. Întotdeauna era mai dificil să se mediatizeze cântece care păreau mai puţin comerciale, mai puţin dansante. Nici acum nu e altfel. Am căutat întotdeauna cântecul cu atmosferă, cu armonii mai bogate şi cu un text care să aibă o anume teatralitate. Am avut plăcerea şi norocul unei întâlniri cu un autor care mi-a oferit un astfel de repertoriu. Până să-l cunosc pe Mandy, am tot căutat. Întâlnirea a fost salutară. A urmat o serie de cântece înregistrate la Radio, T.V. şi Electrecord. Mai târziu, am abordat şi spectacole bazate pe versuri muzicate ale poeţilor mei preferaţi.  A fost contextul ideal pentru a strecura idei care ar fi putut fi cenzurate atunci. Am realizat două spectacole de tip one-man-show într-o vreme când acest fel de spectacol era mai greu de acceptat sau de impus. A reuşi acest lucru ţine, poate, de o anume verticalitate, de un fel de curaj… dar, mai ales, de un anume gust.

 

MDP: De ce aţi ales plecarea ?

 

Sergiu Cioiu: Mai întâi, pentru că simţeam că e din ce în ce mai greu să respiri, metaforic vorbind. Andrei Brădeanu înregistrase pentru televiziune un recital  după spectacolul „Pe cine numim... Eu”, pe care îl jucam la Teatrul Foarte Mic. Era un spectacol pe versurile lui Marin Sorescu şi muzica lui Dan Stoian. Intitulat „La o adică”, albumul cu cele 26 de cântece din spectacol a fost lansat chiar în seara premierei. Recitalul pentru televiziune realizat de Andrei Brădeanu, unul din cei mai reputaţi şi apreciaţi realizatori TV, era deosebit de inspirat, de frumos, de reuşit. Au trecut luni fără să poată fi pus în undă. A fost picătura care a umplut paharul. Mai târziu, am avut un contract serios în străinătate şi am profitat de această ocazie pentru a începe o nouă viaţă.

 

MDP: Vă simţiţi în Canada ca acasă? Cum v-a integrat cultura lor?

 

Sergiu Cioiu: Cred că noi, mai degrabă, trebuie să facem o imersiune în cultura canadiană. Noi trebuie să trecem peste un aşa-zis şoc cultural. Noi trebuie să ne adaptăm sau să ne găsim locul şi colaboratorii. Eu am fost deschis, luând contact cu câţiva oameni de teatru, şi am fost invitat pentru diverse colaborări cu ateliere de actorie şi de tehnica vocală la Departamentul de teatru al Universităţii din Ottawa şi la un teatru municipal din Gatineau, unde am şi pus în scenă. Cea mai mare satisfacţie a fost, însă, realizarea, în calitate de co-producător şi director artistic, a unui album cu un autor-compozitor-interpret montrealez, ale cărui cântece mi s-au părut deosebit de interesante. Artistul se numeşte Maurice Boyer, iar albumul este intitulat „Le Prince des huées". Ne-am împrietenit, şi consider că acest proiect dus la capăt cu succes, reprezintă pentru mine un fel de integrare culturală. Eticheta  sub care am lansat albumul şi compania, Les Productions ConArt, a fost înfiinţată de noi cu această ocazie. 

 

MDP: Invazia multiculturalismului a pus la colţ muzică uşoară bună. Genurile postmoderne au căpătat forme noi de exprimare, ritmuri violente şi virulente. Copiind modele occidentale, totul este întors pe dos,  de la ţinuta interpretului la codul moral al imaginii publice...

 

Sergiu Cioiu: Nu cred că invazia multiculturalismului poate fi cauza punerii la colţ a muzicii uşoare bune. Mi se pare că influenţa unor curente preluate, fără prea mare grijă, ca şi imitaţiile unor stiluri vehiculate peste tot în lume, au devenit moneda curentă a celor care produc muzica în România. Prostul gust, însă, este de găsit pretutindeni. Lumea se bălăceşte în prost gust. Iar, în România, mai  rapid decât în alte ţări din sud-estul european, s-a aciuit un „sound” poluant care uniformizează creaţia muzicală. Se compune foarte mult la ordinator. Toata lumea are acces la o clapă cu tot felul de sunete. În general, predomină un stil în care ghitara bas şi tobele sunt privilegiate. Nu mai deosebeşti uşor un „sound” de alt „sound”. Pianul este electric, chitarele sunt electrice, iar culorile vin din samples-urile la care se recurge când e vorba de câte un aranjament mai sofisticat. Trebuie să sune cât mai disco, cât mai house, cât mai dansant, cât mai hip-hop, şi spectatorii trebuie să bată ritmul cu palmele la îndemnul şi semnul vedetei. Sau, când e vorba de festivaluri de tip Mamaia,  creaţiile sunt croite să sune amplu şi şlăgăros. Nu are importanţă textul decât în cazuri excepţionale. Altfel, e încă foarte bine că în România mai există spectatori curioşi, care ştiu să aprecieze şi ce este de calitate.

 

MDP: „Omul caută toată viaţa sensul şi salvarea existenţei”, spunea Petre Ţuţea. În cazul dumneavoastră, „salvarea” spirituală din care domeniu vine cu precădere?

 

Sergiu Cioiu: Petre Ţutea e mereu citat, în ultima vreme. Filosoful creştin era un om spiritual, avea mult haz şi învelea adevărul într-o haină admirabil şugubeaţă. Dan Puric îl citează cel mai des. „Salvarea existenţei” are un sens dacă laşi ceva în urmă şi dacă lucrezi în acest scop. Scriitorii, filozofii, arhitecţii, inventatorii, compozitorii, cercetătorii, oamenii de ştiinţă care publică, cineaştii, pictorii… lasă în urmă câte o amprentă, câte o operă de artă, câte o imagine sau câte o melodioară, care se reia cu la-la-la, peste ani şi ani. Pentru mine, „salvarea spirituală” vine din acel echilibru pe care fiecare ar trebui să-l găsească în familie, în muncă, în acceptarea diferenţelor şi în conjugarea verbelor „a fi” şi „a visa”, precum şi în acceptarea unor mistere care nu au dezlegare.

 

MDP: Credeţi în aşa-zisele branduri muzicale de astăzi din ţara noastră?

 

Sergiu Cioiu: Eu nu prea cred în „branduri”. În cele legate de muzica uşoară sau de popul românesc, nici atât.  Singurul brand muzical românesc care s-a impus în lume este în muzica simfonică şi poartă numele unui nemuritor român, marele compozitor George Enescu. Cred că în muzica uşoara româneasca, totuşi, cheia este folclorul, în sensul bun şi viu al cuvântului. Cred în cântecele bătrâneşti care rămân şi peste sute de ani. Am o mare admiraţie pentru Grigore Lese şi Tudor Gheorghe. În România există un patrimoniu al CÂNTECULUI, chiar şi în muzica uşoară. De brand, însă, nu poate fi vorba, chiar dacă unele voci sunt exportabile.

 

MDP: Cum este să fiţi faimos? Superba dumneavoastră voce este ascultată  şi azi în case, în maşini, la evenimente, de cei care vă îndrăgesc. Sergiu Cioiu a umplut de bucurie sufletele românilor de acasă, din întreaga lume... La fel s-a întîmplat şi cu mine ascultîndu-vă toate piesele de pe YouTube…

 

Sergiu Cioiu: Vă mulţumesc pentru superlative, dar să nu exagerăm. Sunt, de fapt, un actor care cântă. Nu cred că ştiu ce înseamnă să fii faimos. M-am bucurat şi mă bucur, încă, de oarecare popularitate la oamenii care asculta cântecele din repertoriul meu, fie pe YouTube, fie ascultând un vechi vinil sau vreo reluare la „Radio România”, ori noaptea târziu, vinerea, în inteligentele emisiuni prezentate de Andrei Partoş, „Psihologul muzical”. Altfel, în România, nu sunt distribuite discurile mele, iar eu nu am găsit încă o cale de acces la aşa-zisul circuit din showbizul românesc. Cum să fiu „faimos”?! Mă bucur că sunt cunoscut încă pentru unii ca dumneavoastră şi cititorii publicaţiei AGERO.

 

MDP: Ce consideraţi a fi inutil  în societatea muzicală  românească şi ar trebui evacuat?  Ce vor realiza  interpreţii tineri care se ascund după butoane şi se dezgolesc în luminile rampei?

 

Sergiu Cioiu: Din societatea muzicală româneasca, cred că ar trebui eliminat kitschul, în primul rând. Din păcate, nimic nu este inutil din moment ce se cumpăra…

 

MDP: Ce esenţă specială are cariera  şi  viaţa dumneavoastră? Pentru că, iată, Sergiu Cioiu este o legendă vie.  Puneţi toate realizările în sarcina norocului, a predestinării  sau daţi vina pe Dumnezeu, metaforic, vorbind?

 

Sergiu Cioiu: Îmi este greu să vorbesc despre o esenţă specială. Pentru mine, viaţa e mai importantă decât cariera. Câteodată, cariera te îndepărtează de familie. Mă gândesc la toate aceste staruri cu multiple divorţuri şi reproşul ce şi-l fac, unii dintre ei, pentru a nu fi fost alături de copii. E o temă recurentă şi în literatura dramatică şi în film. Inventarul realizărilor mele este incomplet.  Ar mai fi mult de făcut, dar timpul se împuţinează şi ar trebui să mă grăbesc. După cum bine spuneţi, cred că e o chestiune de predestinare. E bine, totuşi, că, la vârsta mea, am proiecte şi că încă mă pot folosi de toate uneltele mele de artizan în slujba cuvintelor şi a cântecului.

 

MDP: Se mai face astăzi o educaţie elaborată pentru păstrarea autenticităţii  muzicii uşoare, a muzicii valoroase în genere? În conştiinţa publicului actual,  aflat într-o debusolare cvasitotală, s-au produs modificări care au condus la atracţia  pentru genurile muzicale comerciale, cărora li se face reclamă obstinată…

 

Sergiu Cioiu:  „Educaţie elaborata”?  Nu ştiu... Nu cred.  Cred că educaţia, elaborată sau nu, vine mai întâi de la părinţi şi de la profesorii din şcoli. Dacă, în societatea noastră, nu mai contează aceste instanţe pedagogice sine qua non în faza iniţiala a oricărei dezvoltări  culturale, suntem pierduţi.

 

MDP: Cam tot ce promovează mass-media în materie de muzică, tot ce se vinde bine şi ne este băgat pe gît (începînd cu manelele şi alte trăncăneli zgomotoase), nu este decît compromis,  prostie şi incultură. Favor contra favor. Dacă le iei butoanele, s-a zis cu ei. Ce e de făcut?

 

Sergiu Cioiu: Nu cred că mai e de făcut mare lucru. Manelele fac deliciul mitocanului român, care s-a înmulţit de la Caragiale încoace. Azi, nu se mai cânta manelele de pe vremea lui Anton Pann. Folclorul orăşenesc de azi s-a îmbogăţit cu „manelele” actuale, ce se cântă nu numai la nunţi şi sindrofii unde se învârtesc „parai” cu duiumul, de către „băieţii de băieţi”, dar şi la unele televiziuni, încurajate de afaceriştii cărora le place genul şi consideră că ăsta e gustul majorităţii. La chestia cu butoanele, s-ar putea sa va înşelaţi. Unii manelişti au voci bune şi cânta live, ba chiar fac şi pe prezentatorii la nunţi, dedicând cate-o manea celor care ştiu să arunce, cu  obraznică mândrie, sutele şi miile...

 

MDP: Mai există talente reale la noi acasă, capabile să revigoreze genul? Ce putem face pentru ele?

 

Sergiu Cioiu: Sunt convins că există. Unele chiar revigorează genul. În jazz şi prelucrări folclorice, România excelează prin personalităţi de talent, instrumentişti remarcabili şi voci deosebite. Nu dau exemple, întrucât nu doresc să uit pe cineva dintre cei care ar merita menţionaţi. România are talente, tinere talente, unele afirmate deja în concursuri internaţionale, cât şi unele care vehiculează underground, dar care au deja recunoaşterea unui public interesat. Aceste talente ar trebui încurajate de casele de discuri care au pătruns în România cu diferite licenţe şi ai căror reprezentanţi ar putea să aibă în vedere punerea în valoare, atât la scară naţionala cât şi internaţională, a acestor talente. Nu de  lipsă de talente muzicale suferă România, ci de o lipsă de atenţie şi de resurse pentru cultură. Oamenii care au posibilităţi financiare  au investit şi investesc mai repede în fotbal.    

 

MDP: Aţi avut vreodată ideea unei cărţi despre viaţă şi carieră? Spun acest lucru gîndindu-mă la Sergiu Cioiu ca la un artist cult şi dăruit cu har, cum este legenda vie,

 

Sergiu Cioiu: M-am gândit (nu ca m-aş găsi cult, dăruit şi cu har, ci pentru că uneori simţi că ai avea ceva de spus care ar putea trezi oarecare interes)… dar am tot amânat. Dar, iată, acum, pentru ca mi-aţi oferit ocazia să mă confesez pe tema profesiunii şi a vieţii, mi se pare că ar putea fi un început.

 

MDP: Ce aţi face cu multă dragoste în ajutorul României?

 

Sergiu Cioiu:  În ajutorul României, o singură persoană nu poate face mare lucru.  Chestiunea aceasta mă face sa îmi amintesc răspunsul la o întrebare aproape similară, pusa actorului Gerard Depardieu despre copiii săi, la care acesta a răspuns: „Când avem copii, n-avem a face decât să-i iubim”.

 

MDP: Ce regretaţi acum?

 

Sergiu Cioiu: Nu regret nimic. Când mi-e dor, dau telefon sau mă urc într-un avion. Îi recitesc pe Nichita, Eminescu, Arghezi, Blaga... Alteori, citesc ziarele romaneşti de pe internet şi... îmi trece.

 

MDP: Ce iubiţi?

 

Sergiu Cioiu: Iubesc mica mea familie, puţinii mei prieteni de suflet, lumina soarelui, frunzele multicolore ale toamnei, curăţenia primei zăpezi… şi tot ce cred că e frumos şi unic.

 

MDP: Să apelăm la o înţelepciune orientală: dacă am omis să punctez ceea ce aţi dori să faceţi cunoscut, întrebarea şi răspunsul vă aparţin…

 

Sergiu Cioiu: M-aş întreba, printre altele, cât va mai dura lumea occidentală, şi în special cât va mai exista Europa ideilor, Europa libertăţii, Europa culturii, Europa intelectuală, Europa Luminilor. M-aş întreba dacă vom ajunge să trăim din nou ca în Evul Mediu. M-aş întreba dacă, din cauza poltronilor care conduc ţări, state, cantoane, provincii, departamente sau municipii de treizeci de ani încoace, o civilizaţie dobândită în mii de ani va ajunge în mâna unor troglodiţi orbiţi de doctrina, de precepte arhaice şi antirepublicane, de ură şi de violenţă.

 

La acest lung şir de întrebări, nu am  răspuns… dar sunt puţin tulburat citind ştirile din lumea largă, mai ales cele din Oraşul Luminilor. - Adieu, mon pauvre Voltaire!... Într-o altă ordine de idei, când mă gândesc la generaţia  mea de actori, Mircea Andreescu, Rodica Mandache, Mariana Mihuţ, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof, dintre care unii au devenit adevăraţi maeştri, cu doctorate în teatru, cu titluri de profesori universitari şi cu un palmares de roluri şi de premii în teatru şi film, mă simt un greiere printre talentatele furnici, cărora le-aş dedica un cântec şi pe care le salut cu o reverenţă.

 

Maria Diana Popescu în dialog cu Sergiu Cioiu, muzician, interpret român de jazz, swing folk, compozitor, actor.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com