|
|
|
|
            |
|
|
NEMURITORII MUZICII ROMÂNEŞTI - SERGIU CIOIU
Dialoguri privilegiate
Maria Diana Popescu, Agero
MDP:
Stimate Sergiu Cioiu, bine aţi venit la revista Agero din Stuttgart!
Prezenţa unui artist, cîntăreţ, compozitor şi interpret român de talia
domniei voastre ne încîntă şi ne onorează, deopotrivă. La mulţi ani
Maestre!, cu puţin timp în urmă aţi sărbătorit aniversarea zilei de
naştere. Parafrazînd titlul unui şlagăr al dumneavoastră, care a fost
pentru Sergiu Cioiu „primul loc de pe pămînt”?
Sergiu
Cioiu:
Vă mulţumesc, mă simt flatat. Mă consider, mai degrabă, un artizan al
cântecului şi un interpret al verbului. Când comunicarea ideilor devine
emoţie estetică, locul meu de pe pământ coincide cu o anumită paralelă,
şi meridianul îmi dă ora exactă a României.
MDP:
Sînt
îngrijorată pentru că generaţia de azi nu manifestă respect faţă
valorile care au marcat o anumită etapă a muzicii uşoare
româneşti. Cum poate fi trecut sub tăcere un interpret care prin anii
’80 era pe buzele şi în sufletele tuturor? Un interpret care a
iubit şi iubeşte metafora şi a muzicalizat versuri
ale
poeţilor
Nichita Stănescu,
Romulus
Vulpescu, Adrian Păunescu şi alţii..
Sergiu
Cioiu:
Cred că nu putem fi pe placul tuturor. Generaţiile se
succed. Gusturile se schimbă odată cu modele. Şi totuşi… se întâmplă să
am încă admiratori, oameni care îmi apreciază interpretarea,
repertoriul, realizările, sau împărtăşesc acelaşi gust pentru cântec şi
litere. Unii mă preţuiesc şi mă fac a simţi acest lucru. Este oarecum
neobişnuit să primeşti semne de tandreţe după peste 25 de ani de
lipsă de pe firmamentul teatrelor, sau din play-list-urile posturilor
private de radio. E minunat să vezi ca unii dintre vechii colegi sunt
gata să colaboreze, chiar benevol, la vreun proiect. Problema s-ar
pune atunci când noi difuzori sau organizatori de spectacole nu
întreprind nimic, temându-se ca ar putea pierde bani dacă ar investi
într-un turneu cu un artist nemediatizat de zeci de ani, chiar în
ţara în care s-a născut. Duşmanii sunt mercantilismul, venalitatea şi
lipsa de curiozitate în care se complac cei care astăzi răspund de
divertisment. Nu e loc pentru genurile mai puţin
mainstream.
Ne-am învăţat cu două-trei vedete cu care se merge la sigur, cu câteva
siluete feminine care au sex-appeal, cu câţiva cântăreţi care cântă
tare, frumos şi cu neostoită convingere în tot felul de texte mediocre,
uneori imbecile şi, de cele mai multe ori, melodii şi aranjamente-kitsch
care, culmea, plac celor al căror gust a fost modelat, în timp, tiptil,
de aceşti difuzori - care sunt siguri că numai ei ştiu care e gustul
publicului şi ce merită a fi difuzat .
MDP:
Aţi putea vorbi despre prietenii împărtăşite cu mari artişti, cu mari
compozitori? Am în vedere momentele de comuniune spirituală care
v-au luminat la rădăcini şi v-au îmbogăţit cu sfinţenia unor valori.
Sergiu
Cioiu:
Mă gândesc la cei care m-au îndrumat înainte de a deveni
student la actorie: Dina Cocea, Sorin Gabor, Aurel Căileanu, Constantin
Dinescu; apoi la cei care mi-au fost profesori în Institutul de Teatru:
Costache Antoniu, Ion Cojar, Petrică Vasilescu,
Beate Fredanov, Zoe Stanca Anghel. Se întâmplă să ai acelaşi
modus operandi
cu colegi cu care acţionezi în calitate de parteneri de joc şi pe care
îi respecţi pentru talentul lor. Cred că, prin Florin Piersic, am
ajuns la o înţelegere a felului în care se poate pune în valoare verbul
în comunicarea directă cu partenerul. Dacă mă gândesc bine, în ceea ce
mă priveşte, Florin mi-a servit ca o interfaţă a intenţiilor tânărului
actor ce eram. Sfaturile sale aveau rădăcini în talentul pedagogic al
unor mari regizori-pedagogi: Marieta Sadova sau Al. Finti. De
altfel, nu uită să-i pomenească nici acum, după atâţia ani...
Cu „sfinţenia unor valori”, cred că m-am lăsat influenţat
ascultând, pur şi simplu, sfaturile unor mari meşteri ca Ion
Finteşteanu, Marcel Anghelescu, ori ale unor personalităţi care se
identificau cu noţiunea de teatru pe parcursul a şapte generaţii de
spectatori, cum ar fi Radu Beligan şi Ion Lucian. Atingerea sau
vecinătatea unor asemenea artişti te influenţează, îţi dau o stare
de vibraţie sau curajul de a-ţi pune în valoare propriul potenţial. Dacă
acest potenţial nu există, nimeni nu te poate face artist. Am rămas
într-o relaţie de prietenie cu Florin Piersic, pe care îl admir pentru
talentul, farmecul şi polivalenţa lui, cât şi pentru generozitatea cu
care ştie să-şi îmbrăţişeze publicul. La fel cu Ştefan Radof, cu care am
fost coleg şi cu care am rămas bun prieten. Radof, unul din marii actori
ai României, este primul poet pe care l-am
muzicat.
Mai
târziu, când, din întâmplare, am ales teatrul muzical şi cântecul, în
pofida înclinaţiilor mele către teatru dramatic, s-au născut alte
prietenii... Aş putea aminti prietenia cu Alexandru Mandy, despre care
am mai scris, cu Nicuşor Kirculescu, cu Gelu Solomonescu, cu Dan Stoian,
Cornel Fugaru, compozitori cu care am colaborat. De asemenea, mă gândesc
uneori cu plăcere la momente petrecute alături de artişti ai genului
comic: Mircea Crişan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Ovidiu
Teodorescu, Nicu Constantin, Alexandru Arşinel - actori cu care am avut
relaţii amicale sau colegiale. Cred că de la fiecare am avut de învăţat
câte ceva.
Dintre cei
cu care am împărţit scena în diferite momente ale vieţii mele artistice,
pot menţiona câţiva interpreţi pe care îi port în inimă, unii nu mai
sunt în viaţă, dar rămân cu noi: Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Anda
Călugăreanu, Cornel Fugaru, Dan Stoian. Pe alţii îi pot, încă, admira de
la distanţă şi am toată consideraţia pentru talentul şi creativitatea
lor: Aura Urziceanu, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe…
sau Luminţa Dobrescu, care lansează, revenind în România, după
mulţi ani, un album remarcabil. Din garda nouă, îmi plac stilul
deosebit, intensitatea interpretativa şi temperatura vocala ale Mariei
Răducanu. Au fost multe momente în care m-am simţit pe aceeaşi lungime
de undă cu pictori, poeţi, actori, regizori şi matematicieni – toţi,
personalităţi importante în artă şi cultură. E sigur că şi aceştia m-au
mai „luminat la rădăcini”. Adevăratele momente de comuniune, însă, le-am
avut şi le am cu soţia şi cu fiul meu. Ei contribuie zilnic la
menţinerea mea în contact cu poezia şi cântecul, cu oamenii care
aşteaptă încă proiecte la care lucrez sau altele la care nu încetez să
mă gândesc. Ei îmi luminează trunchiul şi restul, cel schimbător...
MDP:
Întorcîndu-ne la muzică, cînd aţi debutat, care a fost prima piesă
interpretată, cînd aţi susţinut primul spectacol cu public şi cum a fost
receptat? Ce vă amintiţi în mod special din cariera muzicală şi cui
datoraţi drumul ales?
Sergiu
Cioiu:
Muzicalmente, am debutat în faţa colegilor mei de la IATC, prin anul
doi, când am cântat pentru prima oară, în faţa acestui public avizat, un
cuplet învăţat de la Ciupi Rădulescu, un cântecel amuzant, „Ce mai faci
Maria?”, povestea unui timid care nu îndrăzneşte să-şi mărturisească
dragostea când se află în faţa fetei de care e îndrăgostit şi, învârtind
în mână pălăria, nu poate decât să repete mereu „Ce mai faci?...”. A
fost un succes studenţesc. Aşa am început să cânt. Hotărârea de a
continua în acest domeniu special al cântecului, am luat-o atunci când
l-am văzut pentru prima oară pe scenă, la Sala Palatului, pe Gilbert
Becaud. Drumul ales, însă, îl datorez unei nenorociri. Mama nu avea
decât 49 de ani când s-a îmbolnăvit de cancer, tata suferea de
insuficienţă ischemică şi era după un infarct întins.
Era în ’64, terminam facultatea. Ar fi trebuit să fiu
repartizat la unul din teatrele din ţară, la Cluj, unde aş fi jucat sub
îndrumarea lui Vlad Mugur, un regizor extraordinar. Ar fi fost pentru
mine o întâlnire salutară şi cred că aş fi rămas, probabil, în
organigrama unui teatru, ca actor. Având în vedere situaţia din familie,
am decis să îl invit pe directorul Teatrului C. Tănase, Nicolae Dinescu,
să vadă spectacolul în care jucam pentru diplomă, la Casandra (studioul
Institutului). Acesta m-a poftit să dau un concurs, să vadă dacă am şi
aptitudini muzicale, şi aşa am început să joc la „Tănase”. La început,
pe scena Teatrului Satiric Muzical Constantin Tănase, am fost distribuit
într-un concert-spectacol intitulat „Horia şi Radu îşi asumă riscul”;
Horia Şerbănescu m-a întrebat ce ştiu să cânt şi - cum ştiam a cânta din
repertoriile Montand, Aznavour şi Becaud -
mi s-a sugerat să îi imit. A fost debutul meu în
faţa marelui public.
MDP:
Cînd aţi semnat primul contract cu o casă de discuri din România?
Sergiu
Cioiu:
Pe vremea aceea, nu se semnau contracte cu ceea ce era singura casă de
discuri din România, „Electrecord”. Erai plătit o dată, după
înregistrare. Nu erau alte obligaţii între parţi. În 1966, după ce au
fost premiate, la Mamaia, doua cântece de Alexandru Mandy în
interpretarea mea, s-a pus problema realizării unui disc. Primul
meu disc a fost un „33” cu patru cântece, trei de Mandy şi unul de mine.
În acelaşi an, a apărut şi un disc cu cele două cântece de Mandy,
cântate la Mamaia, un disc în care s-au înregistrat şi două
cântece interpretate magistral de Gică Petrescu.
MDP:
După debut a urmat un şir lung de succese, probabil şi dezamăgiri, însă
personalitatea lui Sergiu Cioiu nu şi-a pierdut în niciun context
verticalitatea…
Sergiu
Cioiu:
Mă copleşiţi! Eu am vrut să abordez un repertoriu de cântece cu subiect,
cu câte o poveste, cu un text bine croit. Întotdeauna era mai dificil să
se mediatizeze cântece care păreau mai puţin comerciale, mai puţin
dansante. Nici acum nu e altfel. Am căutat întotdeauna cântecul cu
atmosferă, cu armonii mai bogate şi cu un text care să aibă o anume
teatralitate. Am avut plăcerea şi norocul unei întâlniri cu un autor
care mi-a oferit un astfel de repertoriu. Până să-l cunosc pe Mandy, am
tot căutat. Întâlnirea a fost salutară. A urmat o serie de cântece
înregistrate la Radio, T.V. şi Electrecord. Mai târziu, am abordat şi
spectacole bazate pe versuri
muzicate
ale poeţilor mei preferaţi. A fost contextul ideal pentru a
strecura idei care ar fi putut fi cenzurate atunci. Am realizat două
spectacole de tip one-man-show într-o vreme când acest fel de spectacol
era mai greu de acceptat sau de impus. A reuşi acest lucru ţine, poate,
de o anume verticalitate, de un fel de curaj… dar, mai ales, de un anume
gust.
MDP:
De ce aţi ales plecarea ?
Sergiu
Cioiu:
Mai întâi,
pentru că simţeam că e din ce în ce mai greu să respiri, metaforic
vorbind. Andrei Brădeanu înregistrase pentru televiziune un recital
după spectacolul „Pe cine numim... Eu”, pe care îl jucam la Teatrul
Foarte Mic. Era un spectacol pe versurile lui Marin Sorescu şi muzica
lui Dan Stoian. Intitulat „La o adică”, albumul cu cele 26 de cântece
din spectacol a fost lansat chiar în seara premierei. Recitalul pentru
televiziune realizat de Andrei Brădeanu, unul din cei mai reputaţi şi
apreciaţi realizatori TV, era deosebit de inspirat, de frumos, de
reuşit. Au trecut luni fără să poată fi pus în undă. A fost picătura
care a umplut paharul. Mai târziu, am avut un contract serios în
străinătate şi am profitat de această ocazie pentru a începe o nouă
viaţă.
MDP:
Vă simţiţi în Canada ca acasă? Cum v-a integrat cultura lor?
Sergiu
Cioiu:
Cred că
noi,
mai degrabă, trebuie să facem o imersiune în cultura canadiană. Noi
trebuie să trecem peste un aşa-zis şoc cultural. Noi trebuie să ne
adaptăm sau să ne găsim locul şi colaboratorii. Eu am fost deschis,
luând contact cu câţiva oameni de teatru, şi am fost invitat pentru
diverse colaborări cu ateliere de actorie şi de tehnica vocală la
Departamentul de teatru al Universităţii din Ottawa şi la un teatru
municipal din Gatineau, unde am şi pus în scenă. Cea mai mare
satisfacţie a fost, însă, realizarea, în calitate de co-producător şi
director artistic, a unui album cu un autor-compozitor-interpret
montrealez, ale cărui cântece mi s-au părut deosebit de interesante.
Artistul se numeşte Maurice Boyer, iar albumul este intitulat „Le Prince
des huées". Ne-am împrietenit, şi consider că acest proiect dus la capăt
cu succes, reprezintă pentru mine un fel de integrare culturală.
Eticheta sub care am lansat albumul şi compania, Les Productions
ConArt, a fost înfiinţată de noi cu această ocazie.
MDP:
Invazia multiculturalismului a pus la colţ muzică uşoară bună. Genurile
postmoderne au căpătat forme noi de exprimare, ritmuri violente şi
virulente. Copiind modele occidentale, totul este întors pe dos, de la
ţinuta interpretului la codul moral al imaginii publice...
Sergiu
Cioiu:
Nu cred că invazia multiculturalismului poate fi cauza punerii la colţ a
muzicii uşoare bune. Mi se pare că influenţa unor curente preluate, fără
prea mare grijă, ca şi imitaţiile unor stiluri vehiculate peste tot în
lume, au devenit moneda curentă a celor care produc muzica în România.
Prostul gust, însă, este de găsit pretutindeni. Lumea se bălăceşte în
prost gust. Iar, în România, mai rapid decât în alte ţări din
sud-estul european, s-a aciuit un „sound”
poluant care uniformizează creaţia muzicală. Se compune foarte mult la
ordinator. Toata lumea are acces la o clapă cu tot felul de sunete. În
general, predomină un stil în care ghitara bas şi tobele sunt
privilegiate. Nu mai deosebeşti uşor un „sound” de alt „sound”. Pianul
este electric, chitarele sunt electrice, iar culorile vin din
samples-urile
la care se recurge când e vorba de câte un aranjament mai sofisticat.
Trebuie să sune cât mai disco, cât mai
house,
cât mai dansant, cât mai
hip-hop,
şi spectatorii trebuie să bată ritmul cu palmele la îndemnul şi semnul
vedetei. Sau, când e vorba de festivaluri de tip Mamaia, creaţiile
sunt croite să sune amplu şi şlăgăros. Nu are importanţă textul decât în
cazuri excepţionale. Altfel, e încă foarte bine că în România mai există
spectatori curioşi, care ştiu să aprecieze şi ce este de calitate.
MDP:
„Omul caută toată viaţa sensul şi salvarea existenţei”, spunea Petre
Ţuţea. În cazul dumneavoastră, „salvarea” spirituală din care domeniu
vine cu precădere?
Sergiu
Cioiu:
Petre Ţutea e mereu citat, în ultima vreme. Filosoful creştin era un om
spiritual, avea mult haz şi învelea adevărul într-o haină admirabil
şugubeaţă. Dan Puric îl citează cel mai des. „Salvarea existenţei” are
un sens dacă laşi ceva în urmă şi dacă lucrezi în acest scop.
Scriitorii, filozofii, arhitecţii, inventatorii, compozitorii,
cercetătorii, oamenii de ştiinţă care publică, cineaştii, pictorii… lasă
în urmă câte o amprentă, câte o operă de artă, câte o imagine sau câte o
melodioară, care se reia cu la-la-la, peste ani şi ani. Pentru mine,
„salvarea spirituală” vine din acel echilibru pe care fiecare ar trebui
să-l găsească în familie, în muncă, în acceptarea diferenţelor şi în
conjugarea verbelor „a fi” şi „a visa”, precum şi în acceptarea unor
mistere care nu au dezlegare.
MDP:
Credeţi în aşa-zisele branduri muzicale de astăzi din ţara noastră?
Sergiu
Cioiu:
Eu nu prea cred în „branduri”. În cele legate de muzica uşoară sau de
popul românesc, nici atât. Singurul brand muzical românesc care
s-a impus în lume este în muzica simfonică şi poartă numele unui
nemuritor român, marele compozitor George Enescu. Cred că în muzica
uşoara româneasca, totuşi, cheia este folclorul, în sensul bun şi viu al
cuvântului. Cred în cântecele bătrâneşti care rămân şi peste sute de
ani. Am o mare admiraţie pentru Grigore Lese şi Tudor Gheorghe. În
România există un patrimoniu al CÂNTECULUI, chiar şi în muzica uşoară.
De brand, însă, nu poate fi vorba, chiar dacă unele voci sunt
exportabile.
MDP:
Cum este să fiţi faimos? Superba dumneavoastră voce este ascultată
şi azi în case, în maşini, la evenimente, de cei care vă îndrăgesc.
Sergiu Cioiu a umplut de bucurie sufletele românilor de acasă,
din
întreaga lume... La fel s-a întîmplat şi cu mine ascultîndu-vă toate
piesele de pe
YouTube…
Sergiu
Cioiu:
Vă mulţumesc pentru superlative, dar să nu exagerăm. Sunt, de fapt, un
actor care cântă. Nu cred că ştiu ce înseamnă să fii faimos. M-am
bucurat şi mă bucur, încă, de oarecare popularitate la oamenii care
asculta cântecele din repertoriul meu, fie pe YouTube, fie ascultând un
vechi vinil sau vreo reluare la „Radio România”, ori noaptea târziu,
vinerea, în inteligentele emisiuni prezentate de Andrei Partoş,
„Psihologul muzical”. Altfel, în România, nu sunt distribuite discurile
mele, iar eu nu am găsit încă o cale de acces la aşa-zisul circuit din
showbizul românesc. Cum să fiu „faimos”?! Mă bucur că sunt cunoscut încă
pentru unii ca dumneavoastră şi cititorii publicaţiei AGERO.
MDP:
Ce consideraţi a fi inutil în societatea muzicală românească
şi ar trebui evacuat? Ce vor realiza interpreţii tineri care
se ascund după butoane şi se dezgolesc în luminile rampei?
Sergiu
Cioiu:
Din societatea muzicală româneasca, cred că ar trebui eliminat kitschul,
în primul rând. Din păcate, nimic nu este inutil din moment ce se
cumpăra…
MDP:
Ce esenţă specială are cariera şi viaţa dumneavoastră?
Pentru că, iată, Sergiu Cioiu este o legendă vie. Puneţi toate
realizările în sarcina norocului, a predestinării sau daţi vina pe
Dumnezeu, metaforic, vorbind?
Sergiu
Cioiu:
Îmi este greu să vorbesc despre o esenţă specială. Pentru mine, viaţa e
mai importantă decât cariera. Câteodată, cariera te îndepărtează de
familie. Mă gândesc la toate aceste staruri cu multiple divorţuri şi
reproşul ce şi-l fac, unii dintre ei, pentru a nu fi fost alături de
copii. E o temă recurentă şi în literatura dramatică şi în film.
Inventarul realizărilor mele este incomplet. Ar mai fi mult de
făcut, dar timpul se împuţinează şi ar trebui să mă grăbesc. După cum
bine spuneţi, cred că e o chestiune de predestinare. E bine, totuşi, că,
la vârsta mea, am proiecte şi că încă mă pot folosi de toate uneltele
mele de artizan în slujba cuvintelor şi a cântecului.
MDP:
Se mai face astăzi o educaţie elaborată pentru păstrarea autenticităţii
muzicii uşoare, a muzicii valoroase în genere? În conştiinţa publicului
actual, aflat într-o debusolare cvasitotală, s-au produs modificări
care au condus la atracţia pentru genurile muzicale comerciale,
cărora li se face reclamă obstinată…
Sergiu
Cioiu:
„Educaţie elaborata”? Nu ştiu... Nu cred. Cred că educaţia,
elaborată sau nu, vine mai întâi de la părinţi şi de la profesorii din
şcoli. Dacă, în societatea noastră, nu mai contează aceste instanţe
pedagogice sine qua non în faza iniţiala a oricărei dezvoltări
culturale, suntem pierduţi.
MDP:
Cam tot ce promovează mass-media în materie de muzică, tot ce se vinde
bine şi ne este băgat pe gît (începînd cu manelele şi alte trăncăneli
zgomotoase), nu este decît compromis, prostie şi incultură. Favor
contra favor. Dacă le iei butoanele, s-a zis cu ei. Ce e de făcut?
Sergiu
Cioiu:
Nu cred că mai e de făcut mare lucru. Manelele fac deliciul mitocanului
român, care s-a înmulţit de la Caragiale încoace. Azi, nu se mai cânta
manelele de pe vremea lui Anton Pann. Folclorul orăşenesc de azi s-a
îmbogăţit cu „manelele” actuale, ce se cântă nu numai la nunţi şi
sindrofii unde se învârtesc „parai” cu duiumul, de către „băieţii de
băieţi”, dar şi la unele televiziuni, încurajate de afaceriştii cărora
le place genul şi consideră că ăsta e gustul majorităţii. La chestia cu
butoanele, s-ar putea sa va înşelaţi. Unii manelişti au voci bune şi
cânta
live, ba chiar fac şi pe prezentatorii la nunţi,
dedicând cate-o manea celor care ştiu să arunce, cu obraznică
mândrie, sutele şi miile...
MDP:
Mai
există talente reale la noi acasă, capabile să revigoreze genul? Ce
putem face pentru ele?
Sergiu
Cioiu:
Sunt convins că există. Unele chiar revigorează genul. În jazz şi
prelucrări folclorice, România excelează prin personalităţi de talent,
instrumentişti remarcabili şi voci deosebite. Nu dau exemple, întrucât
nu doresc să uit pe cineva dintre cei care ar merita menţionaţi. România
are talente, tinere talente, unele afirmate deja în concursuri
internaţionale, cât şi unele care vehiculează underground, dar care au
deja recunoaşterea unui public interesat. Aceste talente ar trebui
încurajate de casele de discuri care au pătruns în România cu diferite
licenţe şi ai căror reprezentanţi ar putea să aibă în vedere punerea în
valoare, atât la scară naţionala cât şi internaţională, a acestor
talente. Nu de lipsă de talente muzicale suferă România, ci de o
lipsă de atenţie şi de resurse pentru cultură. Oamenii care au
posibilităţi financiare au investit şi investesc mai repede în
fotbal.
MDP:
Aţi avut vreodată ideea unei cărţi despre viaţă şi carieră? Spun acest
lucru gîndindu-mă la Sergiu Cioiu ca la un artist cult şi dăruit cu har,
cum este legenda vie,
Sergiu
Cioiu:
M-am gândit (nu ca m-aş găsi cult, dăruit şi cu har, ci pentru că uneori
simţi că ai avea ceva de spus care ar putea trezi oarecare interes)… dar
am tot amânat. Dar, iată, acum, pentru ca mi-aţi oferit ocazia să mă
confesez pe tema profesiunii şi a vieţii, mi se pare că ar putea fi un
început.
MDP: Ce
aţi face cu multă dragoste în ajutorul României?
Sergiu
Cioiu:
În ajutorul României, o singură persoană nu poate face mare lucru.
Chestiunea aceasta mă face sa îmi amintesc răspunsul la o întrebare
aproape similară, pusa actorului Gerard Depardieu despre copiii săi, la
care acesta a răspuns: „Când avem copii, n-avem a face decât să-i
iubim”.
MDP:
Ce regretaţi acum?
Sergiu
Cioiu:
Nu regret nimic. Când mi-e dor, dau telefon sau mă urc într-un avion. Îi
recitesc pe Nichita, Eminescu, Arghezi, Blaga... Alteori, citesc ziarele
romaneşti de pe internet şi... îmi trece.
MDP:
Ce iubiţi?
Sergiu
Cioiu:
Iubesc mica mea familie, puţinii mei prieteni de suflet, lumina
soarelui, frunzele multicolore ale toamnei, curăţenia primei zăpezi… şi
tot ce cred că e frumos şi unic.
MDP:
Să apelăm la o înţelepciune orientală: dacă am omis să punctez ceea ce
aţi dori să faceţi cunoscut, întrebarea şi răspunsul vă aparţin…
Sergiu
Cioiu:
M-aş întreba, printre altele, cât va mai dura lumea occidentală, şi în
special cât va mai exista Europa ideilor, Europa libertăţii, Europa
culturii, Europa intelectuală, Europa Luminilor. M-aş întreba dacă vom
ajunge să trăim din nou ca în Evul Mediu. M-aş întreba dacă, din cauza
poltronilor care conduc ţări, state, cantoane, provincii, departamente
sau municipii de treizeci de ani încoace, o civilizaţie dobândită în mii
de ani va ajunge în mâna unor troglodiţi orbiţi de doctrina, de precepte
arhaice şi antirepublicane, de ură şi de violenţă.
La acest lung şir de întrebări, nu am răspuns… dar
sunt puţin tulburat citind ştirile din lumea largă, mai ales cele din
Oraşul Luminilor.
- Adieu, mon
pauvre Voltaire!... Într-o altă ordine de idei,
când mă gândesc la generaţia mea de actori, Mircea Andreescu,
Rodica Mandache, Mariana Mihuţ, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu,
Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof, dintre care unii au devenit
adevăraţi maeştri, cu doctorate în teatru, cu titluri de profesori
universitari şi cu un palmares de roluri şi de premii în teatru şi film,
mă simt un greiere printre talentatele furnici, cărora le-aş dedica un
cântec şi pe care le salut cu o reverenţă.
Maria Diana Popescu în dialog cu Sergiu Cioiu, muzician, interpret român de jazz, swing folk, compozitor, actor.
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
