|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Povestea inimii Interviu cu chirurgul prof. dr. Radu Deac Nicolae Băciuţ
Nicolae Băciuţ: -“Foaie pentru minte, inimă şi literatură” este o revistă literară din secolul al XIX-lea. Este inima un seismograf al unor trăiri, emoţii estetice?
Într-adevăr sunt localizate, ca să spun aşa, la nivelul inimii, diverse trăiri. Aceasta se poate traduce şi într-un fel fiziologic faptul că inima reacţionează printr-o creştere, de pildă, a frecvenţei cardiace, la diverse asemenea trăiri. Aceasta nu înseamnă neaparat că la nivelul inimii sunt localizate aceste trăiri. Evident, trăirile sunt manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au repercusiuni la nivelul inimii. ( Sursa foto http://www.azi.ro/arhive/2006/01/12/poze%20stiri/cal.jpg)
- Este vorba, în acelaşi timp, de o relaţie extrem de strânsă între creier şi inimă şi cred că sensul întrebării dumneavoastră se referă în special la aceste repercusiuni fiziologice ale trăirilor oamenilor, în sensul că o emoţie negativă, de exemplu, poate avea o influenţă negativă asupra inimii şi aceasta se poate manifesta chiar până la senzaţia de durere, fără să existe nici o boală cardiacă în fond.
- Şi când, doare, în ce constau durerile, senzaţiile de durere? - Este o senzaţie fizică de durere la bivelul anatomic localizat al inimii, deci în piept, în partea stângă. În felul acesta se simte o senzaţie dureroasă, aşa cum se manifestă în oricare localizare a coprpului, la nivelul unui muşchi, a unei articulaţii, la nivelul oricărui organ. Eu sesizez sensul întrebărilor dv. şi probabil că răspund mult prea tehnic. Am tratat mai puţin aspectul subiectiv, ca să zic aşa, această parte de reacţie a inimii sau cel puţin pe care o punem pe seama inimii.
- Zilele trecute, scrie presa, un profesor universitar din Bucureşti, a murit de « inimă rea ». Ce înseamnă « inimă rea ». Cum se moare de « inimă rea » ? - Deci rămânem pe aceeaşi relaţie între funcţia cerebrală, a creierului, şi funcţia inimii. O emoţie negativă, o percepţie negativă, o informaţie negativă pot fi percepute şi la nivelul inimii. Pot apărea simptome de la durere până la mărirea frecvenţei cardiace, senzaţie de disconfort, localizat de asemenea anatomic în regiunea inimii, care într-adevăr face omul să nu se simtă bine.
- Care e legătura dintre inimă şi iubire? Să luăm în calcul doar o declaraţie de dragoste frecventă: “îţi dăruiesc inima mea”, într-un fel de echivalare a inimii cu iubirea. - Rămânem, văd, pe acelaşi palier al trăirilor de acest gen. Eu îmi amintesc un episod din vizita profesorului Marius Barnard la Târgu-Mureş. Într-o discuţie despre transplantarea inimii, profesorul Barnard sublinia acest lucru . diferenţa dintre organe. Transplantarea inimii, în sensul înlocuirii inimii cu o altă inimă, în sensul la care v-aţi referit dumneavoastră, se poate vorbi de un dar din partea unui donator către un om bolnav, cu o stare cardiacă alterată avansată, care necesită înlocuire. Din fericire, actualmente, există această posibilitate a transplantului. Profesorul Barnard făcea următoarea comparaţie: cum ar suna ca o o persoană de sex masculin să-i spună unei de sex feminin sau invers, pentru că în acest sens se referă expresia la care vă referiţi, în loc să spună îţi dăruiesc inima mea să spună: “îţi dăruiesc rinichiul meu”? E expresia profesorului Barnard care, într-adevăr, ilustrează, fără să aibă nici un sens negativ. E o percepţie. Intrăm deja în acest cadru subiectiv al trăirilor în care e implicată funcţia cerebrală dar în care intervine şi această percepţie subiectivă a trăirilor la nivelul inimii. Nu ştiu dacă am fost suficient de explicit, dar exemplul lui Barnard este mai mult decât convingător.
- Sigur,
fiecare organ e parte a funcţionării normale a organismului uman.
La inimă se fac
însă cele mai frecvente referiri, în seama inimii sunt puse foarte multe
lucruri, mai mult sau mai puţin legate cu adevărat, de inimă. - Este într-adevăr considerată foarte importantă, nu ştiu dacă putem vorbi chiar de o supremaţie a inimii. Oricum, e ultimul organ care cedează. Fără funcţia inimii nu e posibilă viaţa. Acum, trebuie să luăm în consideraţie ce înseamnă viaţa. De exemplu, un om poate trăi cu o deteriorare gravă a funcţiei renale, pentru o perioadă de timp. Există mijloace care să înlocuiască această funcţie renală: dializa renală, transpantul renal şi aşa mai departe. De asemenea, cu funcţia hepatică alterată se poate trăi o anumită perioadă. Întrebarea este când încetează definitiv funcţia unui organ? De exemplu, să considerăm că rinichiul nu mai funcţionează deloc. Şi în aceste condiţii e posibilă viaţa pentru o anume perioadă de timp. Şi pentru fiecat sau pentru oricare alt organ, există posibilitatea de a se trăi şi după încetarea funcţiiolr acestora. Fără funcţia inimii însă nu se poate trăi. Încetarea acestei funcţii înseamnă sfârşitul vieţii. Din acest punct de vedere, dacă, vreţi, inima ar putea fi în fruntea unei ierarhii nu neapărat pozitive. Dar într-adevăr, fără funcţie cardiacă, cum obişnuim noi să spunem, nu există viaţă. Deci, din acest punct de vedere, accept inima în fruntea ierarhiei propuse de dv.
- Există afirmaţii de genul “îţi mulţumesc din inimă”, sau “din adâncul inimii”, sau “din toată inima”. Care sunt adâncimile inimii? Ce are inima în tot cuprinsul ei de se poate mulţumi cuiva invocând-o? - Ne adâncim tot mai mult în această percepţie subiectivă a funcţiei cardiace şi trebuie să recunosc că mă surprindeţi cu această serie de întrebări care urmăresc să definească aspectul subiectiv al percepţiei inimii şi nu e foarte uşor, mai ales fără o pregătire substanţială în acest domeniu, în sensul de a putea concretiza mai bine această noţiune. Această realitate fizică, profunzimea, este şi ea extrem de dificil de definit, în situaţia în care, în virtutea profesiei, am fost fizic în inima a mii de pacienţi. Totuşi, mi-e extrem de dificil să definesc această profunzime. Este o noţiune extrem de complexă. Pentru că, din nou, se localizează la nivelul inimii, în mod subiectiv. Fiind vorba de o trăire profundă, oamenii utilizează inima şi în acest context, al exprimării unei mulţumiri. Se poate corela activitatea inimii cu astfel de trăiri de o anumită profunzime. Sper ca pe parcursul discuţiei să reuşim să definim mai clar această noţiune.
- John and Stasi Aldredge, în cartea “Eu, Femeia”, au un capitol intitulat “Despre inima femeii”. Este inima bărbatului diferită de inima femeii? - Încercăm să ne menţinem fiecare dintre noi, în această discuţie, pe teritoriul cel mai solid, cel mai confortabil. Aş reveni însă la ideea transplantului cardiac. Avem situaţia în care am transplantat inima unei femei în pieptul unui bărbat, dar şi invers. Am încercat, şi mulţi alţii au încercat acest lucru, să sesizeze vreo deosebire între felul în care simte, percepe, trăieşte în general în viaţă, un om cu o inimă transplantată. Şi, poate, spre dezamăgirea dv., trebuie să vă spun că încă n-am găsit argumente care să ne convingă că trăirile omului sunt schimbate atunci când îi schimbi inima. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că ar fi alt organ sediul acestor trăiri şi, evident, acesta trebuie să fie creierul. Că implicăm, evident, şi inima, este şi acest lucru o realitate. Dar măsura în care, aşa cum suntem obişnuiţi în ştiinţă, cu lucruri exacte, să putem dovedi sau măsura o asemenea realitate, distribuim inimii sau creierului aceste stări este foarte dificil. Deci, răspunsul la întrebarea dumneavoastră e mai aproape de negativ. Este greu să identificăm o asemenea diferenţă între inima unui bărbat şi inima unei femei. Şi cred că exemplul pe care vi l-am dat cu transplantarea inimii este suficient de convingător.
- Dar din perspectiva vârstei inimii transplantate, se pot sesiza diferenţe ale trăirilor? Se simte un om în vârstă, căruia i s-a transplantat o inimă tânără, mai tânăr? Poate avea măcar iluzia întineririi? - Majoritatea transplanturilor pe care le facem au acest obiectiv – să oferim unui om mai în vârstă, cu boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru că aceasta îi permite o durată de viaţă, de supravieţuire, mult mai lungă. Este, într-un fel, un obiectiv pe care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar există şi cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar care este în perfectă stare de funcţionare. Inima poate funcţiona perfect şi la 80 de ani, evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne referim la acest lucru, este destul de greu de stabilit. Vârsta inimii este aceea pe care o percepe omul. Este nu neaparat cea biologică, ci cea pe care, efectiv, o percepem. Sigur că intrăm pe un domeniu care probabil că e mai puţin sau mai dificil de navigat, pentru că intrăm şi pe domeniul psihologiei, al unor trăiri pe care un chirurg le percepe cu oarecare dificultate. Dar şi acest aspect pe care l-aţi ridicat, al vârstei inimii, este extrem de interesant. Dar, iarăşi, nu putem separa inima de creier. Înaintarea în vârstă a unui om nu e în relaţie defavorabilă în raport cu tinereţea. Spuneam că omul este atât de tânăr cât se simte şi aceasta e percepţia adevărată a vârstei. În fond, chiar la o vârstă înaintată, cred că ai aceeaşi senzaţie a prospeţimii vârstei pe care ai avut-o în tinereţe. Şi este greu să facem afirmaţii tranşante. Percepţia, la o vârstă înaintată, este a unei experienţe, a unei înţelepciuni în plus, în nici un caz a unei îmbătrâniri pe care ţi-o aduce vârsta. Sigur că biologicul are o influenţă, dar această stare de bine pe care ţi-o dă funcţia normală mai multor organe şi în special a inimii e dificil de admis că nu te simţi bine, că nu mai ai sentimentul tinereţii. Chiar dacă îmbătrânirea îţi aduce o oarecare lentoare, în activitatea fizică, în activitatea creierului, a inimii, aceasta nu poate fi percepută. Cum bine ştiţi, sunt oameni la şaptezeci, optzeci de ani, care au o prospeţime a firii şi a minţii care ne surprinde în tot ceea ce fac, în tot ceea ce spun, într-o conversaţie, când poţi remarca prospeţimea intelectului, chiar dacă este la o vârstă mai înaintată.
- Care e prima dumneavoastră amintire despre inimă? Cum aţi descoperit inima dincolo de propria dv. inimă? - Remarc ineditul întrebărilor dumneavoastră, care nu pot să nu recunosc că mă surprinde, dar îmi face plăcere să încerc să răspund oricât de complecate ar fi aceste întrebări. Revin iarăşi, ca un leitmotiv, la aspectul fizic. Deci, pentru prima dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operaţie pe inimă, am văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere subiectiv, să întâlneşti inima unui om este cu totul altceva, exact în sensul profunzimii trăirilor şi aspectelor pe care le-aţi ridicat. Dar, întâlnirea fizică, privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care lucrează în acest domeniu, al chirurgiei cardiace.
- Ce v-a făcut să alegeţi inima ca ţintă a împlinirii dv. profesionale? Au fost şi alte tentaţii? Prin ce a câştigat inima?
- Atât cât
îmi amintesc, eram elev de liceu la Sighişoara, astăzi Colegiul Naţional
“Mircea Eliade”, şi în programa de studiu se aflau cursuri de prim
ajutor, legat, evident, de chestiunile de starea de sănătate despre care
trebuiau să afle informaţii şi elevii. Mi-au stârnit un interes deosebit
şi probabil că aceasta a fost prima întâlnire cu aspecte ale activităţii
din domeniul sanitar şi ale medicinii de îngrijire, de într-ajutorare a
celor aflaţi în dificultate din punctul de vedere al sănătăţii.
- Aţi invocat mentorii dumneavoastră. Aţi avut modele pe care le-aţi urmat, care v-au influenţat devenirea dv. profesională ? - Evident, am avut privilegiul să fiu în preajma unor oameni mari, chiar dacă la momentul respectiv erau foarte tineri, nu erau încă somităţile de mai târziu, da ram avut acest privilegiu şi m-au stimulat extraordinar, în formarea de care am beneficiat. Îmi amintesc că primulom cu care am avut contac a fost, pe atunci, asistentul universitar dr. Antoniu Groza, care era asitent la Anatomie, pe care am studiat-o în primii ani de facultate, în anii I şi II, care, în acelaşi timp, era şi chirurg la Clinica de Chirurgie I din Cluj. Felul domniei sale de a aborda procesul didactic m-a impresionat profund. Era, de fapt, o îmbinare între felul de a fi al unui om deosebit şi modul de a preda cunoştinţele, informaţiile medicale care au avut o influenţă impoartantă asupra mea, asupra activităţii şi carierei mele. Apoi, viitorul profesor Mihai Ionescu, care era un chirurg deosebit şi, iarăşi, un mare talent didactic. Ştia să vorbească studenţilor într-un mod cu totul aparte. Se ocupa de studenţi într-un mod deosebit şi atunci aceştia îl apreciau extraordinar de mult şi probabil că a influenţat cariera multora, cu siguranţă şi a mea, pentru că mi-a stârnit acest interes, în general, pentru medicină, pentru specialităţile chirurgicale. A fost apoi, tot în cursul facultăţii, doctorul Ioan Pop de Popa, viitorul profesor Pop de Popa, care, de asemenea, a avut o influenţă mare, cel puţin în acea perioadă, asupra carierei mele. Desigur, atunci erau maeştri tineri, deasupra cărora erau nume mari ale medicinei româneşti. Mă gândesc la profesorul Moga, la Medicală, profesorul Aurel Nana, la Chirurgie, şi colaboratorii domniilor lor, care nu se putea să nu te influenţeze. Ceea ce aş dori să remarc, extrem de important, e această combinaţie între cariera didactică şi cariera medicală. Deci, fiecare era un specialist în domeniul lui şi, în acelaşi timp, era cadru didactic. Această fericită simbioză nu se poate să nu fie remarcată, fiindcă ele contribuiau major la influenţarea studenţilor, a tinerilor medici care îşi trăgeau, să spun aşa, stimulul pentru activitate mai profundă din interesul pe care îl sădeau în inimile lor aceşti maeştri. Şi acest lucru a continuat după Facultate, la Târgu-Mureş, prin profesorul Papai Zoltan, profesorul Maros Tiberiu şi colaboratorii lor, colectivul în care am trăit şi am lucrat. Apoi, la Bucureşti, profesorul Dan Setlacek, doctorul Marian Ionescu. Apoi, studiile pe care le-am efectuat în Anglia, profesorul Geoffrey Wooller, care a fost unul din pioneirii chirurgiei cardiace în lume, un caracter cu totul şi cu totul deosebit, care prin calităţi umane şi profesionale se remarcau, te influenţau în activitatea de zi cu zi. Şi aşa pot continua cu anii care au urmat, cu oameni de la care am învăţat, cu perioada în care am lucrat în Statele Unite ale Americii, doi ani, iarăşi, oameni cu totul deosebiţi. În vizitele pe care le-am făcut la unităţi spitaliceşti, la clinici de specialitate din străinătate, unii nume foarte mari în specialitatea noastră, nu puteau să nu mă influenţeze pozitiv, să nu mă stimuleze să învăţ metode noi, pe care să le aplic apoi la noi în ţară, în decursul celor aproape 43 de ani pe care i-am petrecut aici în Târgu-Mureş.
- E mare diferenţă între felul în care vă raportaţi la modelele dv. şi felul în care se raportează acum disccipolii, studenţii, colaboratorii la dv? - Da, e de asemenea vorba de percepţia pe care o avem asupra unor întâmplări, fapte, a unor procese care se desfăşoară încontinuu. Percepţia pe care o am acum, în acest moment al carierei este satisfacţia pe care o am văzând colegi mai tineri că ating perfecţiunea. Şi oricât am fi de modeşti, să zic aşa, nu cred că nu putem să fim implicaţi în această dezvoltare. Important este să fie ţelul, obiectivul unui cadru didactic, al unui profesionist într-o anumită specialitate, unde a ajutat colegii prin a le crea condiţii să se dezvolte. Aceasta face parte dintr-un complex de situaţii, de trăiri, într-o clinică în care ne desfăşurăm activitatea, de chirurgie cardiacă, ca a noastră. Într-un Institut de Boli Cardiovasculare nu poţi să nu te gândeşti că dezvoltarea acestei activităţi, în fond fiecare tindem spre perfecţiune, trebuie să se facă şi gândindu-ne la asigurarea viitoarei generaţii de specialişti. Şi este evident acest lucru. Avem în Clinică colegi din toate generaţiile - unii colegi foarte tineri, care încep în toamna aceasta, alţii care sunt într-o fază mai avansată de instruire, alţii mai experimentaţi, cu care colaborăm de mai mulţi ani. Trebuie să subliniez că satisfacţia cea mai mare este aceea de a vedea asigurată perpetuarea acestei specalităţi, practicată la un nivel cât mai înalt posibil, pentru că, de fapt, acesta este obiectivul nostru, de a asigura dezvoltarea medicinei, a asigura pacienţilor diagnosticul şi tratamentul la cel mai înalt nivel, aici, în comunitatea în care trăim, în ţara care ne-a fost hărăzită, şi evident, această satisfacţie mi-o dau anii din urmă, pentru că avem colegi foarte tineri care au ajuns la un nivel de dezvoltare profesională, de perfecţionare remarcabil. Aceste rezultate nu pot fi separate de şcoala de medicină, de spitalele în care îşi desfăşoară tinerii specialişti activitatea şi asupra cărora am avut şi noi o influenţă foarte importantă, la care se adaugă şi foarte buna dotare cu aparatura, modul de organizare a activităţii. Toate acestea elemente fac parte din profesia fiecăruia dintre noi şi cred că sunt foarte importante. Iar în ceea ce priveşte Târgu-Mureşul, acesta e un centru medical puternic, cu Universitate de Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuţii, aceşti factori, decât, poate din punct de vedere didactic, alfel ele fac parte dintr-un complex, dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formaţie, sau cu anumite calităţi, trăsături de personalitate, de caracter şi aşa mai departe, cu nişte abilităţi fizice chiar în chirurgie, pentru că chirurgia implică pe lângă creier şi manualitate, activitate practică, care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă celelalte calităţi intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite, influenţează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a unui profesionist mai avansat în vârstă şi fac parte dintre obiectivele activităţii noastre didactice, profesionale, spitaliceşti şi de relaţii interumane.
- Probabil că, după absolvirea facultăţii, puteaţi să optaţi pentru un alt centru medical. De ce Târgu-Mureşul? V-a ales sau l-aţi ales?
- Am fost în
tinereţea mea, în timp ce eram elev la Sighişoara, o singură dată în
Târgu-Mureş. A doua oară am fost la manifestarea ştiinţifică
studenţească de care am amintit. Şi-apoi, până la sfârşitul facultăţii,
n-am mai avut legături foarte strânse cu Târgu-Mureşul. A fost un oraş
oarecare. După ce am venit la Târgu-Mureş şi după 43 de ai de activitate
numai în Târgu-Mureş, pot să spun că mă simt acasă. Şi pentru mine,
acest loc înseamnă iarăşi această trăire complexă care îţi dă
sentimentul de “acasă”. Aici am confortul spiritual şi şi fizic, de ce
să nu recunosc, de a fi acasă.
- Există o dispută firească între marile centre medicale din România. Prin ce credeţi că se face remarcat Târgu-Mureşul în zona chirurgiei cardiace? - Trăim din ce în ce mai mult într-o atmosferă de competiţie. Mai ales după 1989. Evident, în viaţa profesională. Dar n-aş spune că această competiţie nu are şi aspecte benefice. Cu siguranţă, are. Nu este întotdeauna extrem de profitabilă, dar eu o privesc în acest fel. Doresc să semnalez aspectele pozitive ale acestei competiţii. În Târgu-Mureş, ca şi centru medical, ca Universitate, pe care eu le consider un privilegiu, pentru că s-a creat un mediu în care oricine se poate dezvolta în domeniul profesional şi probabil că pentru colegii mai tineri, acesta poate fi un mesaj, că Târgu-Mureşul oferă foarte bune condiţii pentru dezvoltarea profesională. Şi la aceasta au contribuit şi contribuie multe elemente. În primul rând, consider eu că târgu-Mureşul are o poziţie geografică privilegiată, în centrul geografic al ţării şi, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreţi să traduc în nişte termeni extrem de pragmatici. Şi aceasta ne oferă posibilitatea de a oferi acces pentru diagnostic şi tratament unor bolnavi din diverse regiuni ale ţării, cum, de fapt, se întâmplă. Optzeci la sută dintre pacienţii noştri sunt din restul ţării, de la Constanţa până la Oradea, de la Suceava până la Craiova. Reputeaţia centrului medical şi probabil şi a Institutului de Boli Cardiovasculare de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, s-a consolidat, şi aceasta creează încredere şi, în plus, climatul de performanţă care există în Târgu-Mureş, în această instituţie în care lucrez, determină bolnavii să se adreseze Centrului nostru pentru a-şi reface sănătatea, în special în ceea ce priveşte problemele inimii, mai ales. Deci, fără îndoială, sunt centre de tradiţie, Bucureştiul, Clujul, Timişoara, Iaşiul, marile centre din provinciile istorice ale ţării, care au fiecare valenţele lor pozitive, particularităţi, specialişti, unii care au plecat de la noi, alţii care au venit din alte părţi, e un permanent schimb de idei, de oameni, de specialişti, care eu cred că are o influenţă pozitivă. Important este ca în această competiţie să desfăşurăm o activitate de performanţă, care să asigure notorietatea instituţiei şi, în acelaşi timp, încrederea oamenilor că aici îşi pot reface sănătatea. Şi aceasta trebuie să o realizăm prin rezultate, atât la bolnavul individual, vindecare sau ameliorare, cât şi la nivelul cantitativ. Cât mai mulţi bolnavi să poată fi trataţi şi vindecaţi. În această ordine de idei, aş putea reaminti această activitate din domeniul transplantării inimii, în care avem un anumit privilegiu, pentru că înafară de Bucureşti suntem un alt centru din ţară care desfăşurăm, şi poate singurele două centre din ţară, Spitalul de Urgenţă Floreasca şi Institutul de boli Cardiovasculare din Târgu-Mureş, care desfăşurăm curent această activitate. Şi cu rezultate, aş putea spune, remarcabile. Deci, o activitate de performanţă prin care trebuie să ne remarcăm.
- A fost întâmplare s-au recunoaşterea unor merite alegerea profesorului sud-african Marius Barnard de a veni la Târgu-Mureş ? Cum v-a marcat întâlnirea cu distinsul chirurg ? - Vizita profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele remarcabile ale activităţii noastre, dar trebuie să spun vizitele domniei sale, pentru noi l-am cunoscut numai după performanţele realizate la Cape Town, în Republica Sud-Africană, odată cu realizarea primului transplant de inimă, în 1967. Deci, după aceea, în anii care au urmat, i-am cunoscut performanţele şi momentul în care ne-a vizitat, prima oară în 1976, a însemnat un moment deosebit pentru dezvoltarea noastră, pentru că n-a fost doar o vizită protocolară, a fost o vizită de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe săptămâni în care a operat, ne-a ajutat la operaţii şi, evident, a fost un mare progres. Am avut,deci, şansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din ţară în desfăşurarea activităţii de chirurgie pe cord deschis şi după Bucureşti, evident că vizita domniei sale a avut loc şi la Târgu-Mureş şi s-a înscris în activitatea noastră ca un eveniment memorabil, a fost poate chiar o cotitură în obţinerea unor rezltate mai bune, poentru că în 1976 eram abia la trei ani de la începutul activităţii noastre de chirurgie pe cord deschis. Şi experienşa domniei sale, de decenii, a contat foarte mult, şi trebuie să remarc că ne-a împărtăşit-o cu foarte multă generozitate, lucru pe care putea să-l facă mai reţinut, mai limitat, dar a avut o deschidere extraordinară. Este o personalitate şi un intelect cu totul deosebit. Repet, a avut o mare influenţă asupra activităţii nu numai a mele ci şi a întregului colectiv din care fac parte.
- Este transplantul cardiac un vârf al performanţei chirurgicale? Dcum s-a născut visul transplantului cardiac,care a devenit apoi realitate la Târgu-Mureş? - A fost, într-adevăr un vis, dacă vreţi. În ultimii ani de Facultate, am participat la nişte operaţii experimentale, pe care le-a efectuat profesorul Pop de Popa, atunci fiind tânăr asistent, înainte de a pleca de la Cluj la Târgu-Mureş. Şi aceasta mi-a dat posibilitatea să mă informez profund asupra datelor literaturii de spe specialitate. 959 a fost anul în care doi cercetători remarcabili din Statele Unite ale Americii, doctot Norman Sharmway, şi doctorul Richard Howerd, au perfecţionat o metodă de înlocuire a inimii la animal şi care a fost publicată înainteb de 1960. am avut şansa să descopăr această publicaţie care ne-a creat foarte multe planuri de viitor. Atunci am decis să redactez teza de licenţă, de absolvire a facultăţii cub acest subiect, “Transplantarea inimii în chirurgia mondială”, care era prima lucrare de anvergură în literatra de specialitate românească.
Apoi, am venit
la Târgu-Mureş, concomotent cu implicarea în actiovitatea de chirurgie
cardiacă am încercat să transpun în realitate acest vis şi, în ciuda
condiţiilor pe care le-am avut, am reuşit în 1964, în luna august, să
fac prima înlocuire completă din punct de vedere chirurgical, a inimii
unui animal. Am operat pe un câine şi atunci am şi publicat rezultatele
aici, în revista medicală a Târgu-Mureşului. A urmat altele până în
1966. Au fost 53 de asemenea operaţii de transplantare totală a inimii.
În perioada pe care am menţionat-o, de la Cluj, ceea ce iniţiase
profesorul Pop de Popa era o transplantare a inimii nu cu preluarea
funcţiei ci în poziţionarea inimii unui animal în circulaţia gâtului
unui animal. Deci era o funcţie provizorie şi incompletă. Era una dintre
etapele, dacă vreţi, ale transplantării cardiace. S-au început în lume
acest fel de experimente în 1905, profesorii Karell din Statele Unite şi
Qutrie, din Franţa, luând Premiul Nobel pentru ele. Acesta este, de
fapt, începutul experimental al transplantării inimii, în 1905. apoi, în
1921, o altă echipă de cercetători a reluat această activitate, pentru
ca anii cincizeci să însemne efectuarea unor paşi importanţi în
dezvoltarea tehnică a înlocuirii în totalitate. Deci, în etapa de
trecere de la această etapă provizorie, cu funcţie parţială a inimii
transplantate la înlocuirea totală a inimii, care a culminat în 1959, cu
elaborarea acestei tehnici. Acest profesor Norman Charmway, din
California, de la Universitatea Standford a reuşit să ţină un an de zile
în viaţă un animal, un câine, cu inima transplantată. Şi acesta a fost
de fapt pasul uriaş înainte făcut prin această metodă. De fapt, trebuie
să spun că în mod curent tratăm bolile inimii prin operaţie
chirurgicală, pe lângă alte procedee, de la tratament medicamentos la
alte procedee de cardiologie. Chirurgia oferă nişte tehnici care
restabilesc mecanic, dacă vreţi, funcţia inimii, prelungind durata de
viaţă a pacientului care a suferit această intervenţie. Dar, înlocuirea
funcţiei inimii reprezintă, într-o, iarăşi, ierarhie, supremaţia tehnică
a înlocuirii, a vindecării. Sigur că se pune problema şi astăzi, după ce
avem zeci de mii de bolnavi, sunt peste cincizeci de mii de bolnavi cu
inimă transplantată în lume. S-a ajuns şi la supravieţuiri de 25 de ani.
Sunt, deci, parametri care spun ceva despre validitatea acestei metode. În 24 octombrie, 1999, doctorul Brădişteanu, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti a făcut primul transplant cardiac la om în România, operaţie la care am participat şi eu şi care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureş, ca o evoluţie firească a lucrurilor, am făcut şi noi primul transplant cardiac. A urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. Ceea ce ne dă încredere, e faptul că primii bolnavi de atunci au deja şase ani, în această toamnă primul transplantat face şapte ani de la operaţie şi se află într-o stare bună de sănătate, în comparaţie cu boala cardiacă terminală pe care o avea atunci şi care, dacă n-ar fi fost făcut transplantul, l-ar fi făcut ca astăzi să nu mai fie în viaţă. Deci, este o poveste frumoasă, dacă vreţi, care a început de mult, în primii ani, la Cluj şi la Târgu-Mureş, şi care sperăm noi să mai putem continua tot la Târgu-Mureş, aşa cum am făcut-o de câteva decenii.
- Aţi ratat o prioritate naţională, nefectuând, deşi eraţi pregătit, primul transplant din România, aici la Târgu-Mureş. Se credea că doctorul Brădişteanu v-ar fi luat-o înainte forţat, aflând că pregătiţi la Târgu-mureş această premieră naţională.
- Da, e un mod
de a vedea lucrurile. Ar trebui să vă spun o scurtă poveste, despre cum
s-a întâmplat primul transplant efectuat la om de profesorul Christian
Barnard, în 1967. Vă spuneam că metoda a fost elaborată în 1959 şi
publicată. Primele experimente efectuate pe animal i se datorează
profesorului Normand Charmway şi colectivului domniei sale. Dânşii au
desfăşurat o activitate ritmică, metodică, continuă, şi care au
progresat, evident, până în noiembrie 1967, când, într-o revistă de mare
circulaţie internaţională, se numeşte JAMA, prescurtat, Jurnalul
Asociaţiei Americane de Medicină, Journal American Medical Association,
la ştirile medicale apărea o mare noutate: suntem gata pentru trialul
clinic al transplantării cardiace. Aceasta o afirma profesorul
Cahrmmway, la Standford, California, în noiembrie, se poate vedea la
Biblioteca Universităţii, revista există şi astăzi, pentru ca în 3
decembrie, la numai două săptîmâni de la această ştire, Christian
Barnard să facă primul transplant în lume, fără să aibă o activitate
anterioară îndelungată, aşa cum s-a desfăşurat la Standford, în
California. Evident că impactul pe care l-a avut, în special mediatic,
primul transplant la om a fost extraordinar şi îmi amintesc că a fost o
mare decepţie la Standford faptul că cineva le-a luat această
întâietate. Cert e că imediat au urmat câteva operaţii, din nefericire,
nu de succes, la Standford. Abia a treia operaţie a fost de succes. Şi
de data aceasta a fost un succes de durată, în sensul că şi astăzi
Standford este primul centru al lumii, unde s-au făcut peste o mie de
transplanturi cardiace, se apropie de o mie cinci sute, cu rezultatele
cele mai bune. De fapt, e un templu al chirurgiei cardiace şi al
transplanturilor cardiace. Din nefericire, chiar anul acesta, în
ianuarie, profesorul Charmway a murit, la optzeci şi ceva de ani.
Dar a rămas
o urmă adâncă în medicină prin această metodă pe care a instaurat-o, a
impus-o, chiar dacă n-a fost el primul care a făcut-o. De altfel,
Christian Barnard a fost un chirurg cardiac deosebit, foarte dotat, atât
intelectual, cât şi tehnic, ca manualitate, care a crescut în mediul în
care se desfăşurau toate aceste activităţi. A fost intern şi rezident la
Universitatea Minessota, unde s-au desfăşurat foarte multe activităţi în
domeniul transp0lanturilor, în general. El a vizitat şi Standfordul cu
câteva luni înainte, l-a vizitat chiar pe unul dintre coatori, Charles
Lawer, în Virginia, şi-mi amintesc un amănunt: cel care conducea
circulaţia extracorporală din echipa profesorului Barnard i-a spus
omologului său din Virginia, că l-a vizitat profesorul Barnard, care
ţinteşte foarte curând o transplantare cardiacă.
- A fost un succes de echipă. Ce înseamnă echipa în chirurgie, dar mai ales în transplantul cardiac ? - Ca în orice activitate de performanţă, realizările individuale sunt rare şi sunt importante. Dar munca în echipă este extrem de importantă, este esenţială. Într-o activitate complexă, chiar dusă la perfecţiune, nu poţi să fii un singur individ. Poate are influenţă, mobilizează, conduce, dar munca în echipă este cea care dă rezultatele de performanţă. Mai mulţi specialişti, fiecare cu calităţile, cu implicarea lui, cu hotărârea, cu determinarea lui. Deci, performanţe în fond, intelectuale, sunt determinante în obţinerea unor rezultate. Şi, ca în orice altă activitate, în orice domeniu al vieţii, munca în echipă este esenţială. La fel şi în transplantarea cardiacă. Deci e medicul anestezist, sunt medicii urologi, medicii de laborator, chirurgi, asistente medicale, cardiologi, n-aş dori să omit din menţionare nici o specialitate, toţi participă la realizarea scopului comun, fiecare prin activitatea de performanţă pe care o desfăşoară contribuie la obţinerea rezultatelor bune, importante.
-V-aţi gândit vreodată să faceţi un inventar, cam câţi pacienţi v-au trecut prin mână, aţi tratat în 43 de ani de activitate profesională ? - Nu ie-a foarte greu. Ar fi un efort statistic, ca să spun aşa. La noi, în activitatea aceasta, condica de operaţie, modul de înregistrare poate să aducă astfel de informaţii. Astăzi, baza de date este altfel pusă la punct. Putem, eventual, să facem o uşoară aproximare. Dacă, în momentul de faţă, facem în instituţia noastră cam cinci sute de operaţii pe cord deschis, deci peste o mie de operaţii, în general, pe an, de-a nlungul a douăzeci – treizeci de ani, chiar dacă la început operaţiile au fost mai puţin numeroase, dar cel puţin pe ultimii douăzeci de ani sunt câte o mie de operaţii de ani, ceea ce înseamnă că numărul pacienţilor pe care i-am tratat se ridică la douăzeci de mii de operaţii. Pe care, sigur, nu numai eu le-am făcut, ci întreg colectivul, evident.
A cosemnat NICOLAE BĂCIUŢ
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
Profesor
Dr. Radu Deac
