Ritualuri la malul Gangelui

Julia Maria Cristea (Christea) -Viena

Fragment din volumul în pregătire “Hai-hui pe meridiane”

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Varanasi – noul nume dat în 1956 celui mai vechi oraş al Indiei – Benares, amintit încă de acum 3000 de ani în Eposurile indiene. El este inima Indiei, Mecca brahmanismului, sufletul hinduismului – mult mai sfânt decât Roma pentru catolici şi Mecca pentru islamism. Vechii indieni îl numeau Awimukta - „oraşul mântuirii”, sau Kashi – adică „Strălucitorul”. Dacă această denumire semnificativă venea de la turnurile cu vârfurile aurite ale palatelor mogulilor, de la lumina iradiată de zeităţile care dădeau fiecărui muribund ultima Mantra (puterea veşnică) sau de la copleşitorul număr al rugurilor de incinerare, care zi de zi îşi mistuiau sinistra jertfă, este greu de spus; fiecare în parte sau toate la un loc.

Varanasi, sinistra scenă pe care se desfăşoară de mii de ani cel mai macabru „spectacol de gală” al tragicomediei umane.

Cu peste 1000 de ani înainte de Christos, când Partenonul nu au fost încă înălţat pe stâncile Acropolei, când măreaţa Romă – în faza prunciei sale era doar un sat de ciobani, în epoca de glorie a fenicianului Tyros, a asirianului Ninive, a Babilonului cu grădinile lui supendate făcute de regele Ninus pentru frumoasa Semiramida, Benares era o capitală vestită, cu palate crenelate şi zeci de temple impunătoare, cu mii de cupole şi coloane, cu sofisticate ceremonii religioase, cu serbări răsunătoare, era oraşul strălucitor – Kashi, căruia poeţii şi artişti îi ridicau osanale, pe care şi-l doreau regii, la care jinduiau cuceritorii.

Peste treizeci şi cinci de secole de istorie au trecut peste el şi totuşi nu l-au distrus, este poate cel mai bătrân oraş al lumii, permanent locuit de-a lungul timpurilor. Şi fără indoială, cel mai murdar oraş al Indiei, care transpiră, care duhneşte fetid prin toţi porii.

Un oraş aflat într-o epocă nedefinită, ruine de palate populate de maimuţe curioase şi uliţe înguste – unele atât de bicisnice încât nu poate să treacă nici o vacă – chiar sfântă, murdărie indescriptibilă, mizerie umană, pe treptele spre Gange zeci, sute de ruguri aprinse, unde preoţii brahmani i-a convins pe hinduşi că distrugând prin foc materia, pot să elibereze sufletele, pentru a ajunge în Nirvana. Cine cunoaşte tainicile cuvinte ale lui Shiva, cine sfârşeşte în Benares şi-şi lasă esenţa spirituală să fie mântuită prin foc de temniţa materiei, îşi eliberează pentru totdeauna sufletul.

Oraşul îşi expune senin zbârciturile caselor şi ruinele palatelor, noroiul străzilor pe care curge ca într-un fluviu neîntrerupt toată dejecţia, decrepitudinea umană: bătrâni sepulcrali, cerşetori agresiv de insistenţi, paralitici în cărucioare mizere improvizate mai mult decât artizanal, infirmi, epileptici, scrufuloşi, copii vagabonzi în zdrenţe, bolnavi purtaţi pe tărgi, morţi înveliţi în pânză – pentru bărbaţi – albă, pentru femei colorată şi duşi pe tărgi de bambus pentru a fi arşi pe treptele ce duc la râul sfânt, hoţi şi pungaşi cu gânduri mai puţin credincioase, vaci costelive dar sfinte, cohorte de câini şi porci - o lume sordidă „colorată” cu procesiuni de preoţi în sariuri portocalii, prooroci, oameni din toate castele, goi, în zdrenţe sau mătăsuri, amestecaţi fără deosebire, fără resentimente în acest Lourdes asiatic, îndreptându-se spre scările, kilometrii de scări care coboară spre apele binecuvântate, apele purificatoare ale Gangelui, pe care le consideră aducătoare de mântuire.

Apele ce duc în valurile lor dejecţiile celor vii şi hoiturile şi cenuşa celor arşi, dar care, confom credinţei, sunt purificatoare. Care eliberează spiritul de orice păcat lumesc şi-l conduc în nesfârştul circuit cosmic.

Aerul compact de mirosuri, de praf, de duhori pestilenţiale, de exalaţiile fecalelor umane, de putoarea de carne arsă, te înăbuşe, este de nerespirat – asta doar pentru noi cei dintr-o altă lume, cu o altă religie, cu o altă filozofie de viaţă, pentru localnici sau cei veniţi aici de la sute de kilometri, până şi aerul acesta sufocant este sfânt.

Nepăsători la toate exalaţiile sau poate incitaţi de ele, ulii fac cercuri uriaşe pe sus, aşteptând să le pice ceva, cel puţin să se îmbete de duhoarea celor aproape 200 de cadavre care se ard zilnic, aproximativ 70.000 pe an. Un înfiorător crematoriu uman în aer liber, un ritual însoţit de zgomotul sinistru a zeci, poate sute de tobe, al căror ritm sacadat – cu evidentă semnificaţie, necunoscută însă pentru noi, te face să te gândeşti la bătăile a mii de inimi, sau, bătăile destinului la poarta Nirvanei...

Înaintăm cu greu în rişca împrovizată dintr-o bicicletă veche, pedalată de un bărbat atât de slab încât privindu-l puteai să faci lecţii de anatomie despre scheletul uman. La un moment dat înaintarea devine imposibilă, aşa că, după ce plătim infima taxă pentru vehicolul cu tracţiune umană, încercăm să răzbim pe jos, înghesuindu-ne şi lăsându-ne presaţi în această sinistră rezervaţie a faunei umane, şi călcând ca pe suspensii pe balegi sfinte

Trepte, cât vezi cu ochii, malul este „încorsetat” ca un uriaş amfiteatru pe ambele părţi de zeci de trepte, denumite Ghats – ilustrarea vie a filozofiei hinduse care spune că viaţa este un şir nesfârşit de trepte pe care te urci şi mai ales te cobori, cel mai ades te cobori..

Trepte sfinte ce coboară la râul sfânt, trepte pe care nu poţi păşi decât cu talpa goală, orice încălţăminte fiind profanatoare. Pe ultimele, cât mai aproape de apă, oameni sfinţi – denumiţi Sadu, nemişcaţi ca nişte statui, în poziţii de yoga uluitoare – mai şocante decât a „oamenilor şerpi” parcă fără oase, din lumea circului, întâmpină prin meditaţie soarele şi noua zi. Trupul lor negru, uscat, parcă mumificat de trecerea anilor, este acoperit doar cu o legătură de pânză în jurul şoldurilor şi a sexului – imginea vie a detaşării de materie.

Dacă mori în Varanasi ajungi direct în cerul zeilor, în Nirvana tuturor făgăduinţelor. Şi ce este mai ciudat, indiferent de religie, credinţa este aceeaşi, cel puţin aşa ni se spune. Cel care moare în Varanasi, este ars aici şi i se aruncă cenuşa în Gange, este mântuit de ciclul renaşterilor, de reîntoarcerile într-o altă, sau alte vieţi pământene, pline de suferinţă. Pentru aceasta Varanasi este pentru un indian hindus centrul universului, poarta spre fericirea veşnică.

Aci, se termină efemerul drum al corpului prin viaţă şi începe lungul drum al sufletului în necunoscut, fără teama de a te reîntoarce în mizera condiţie umană, dirijată de necruţătorul Destin.

Bătrânii fac sute de kilometri mergând pe jos, pentru a ajunge în Varanasi, unde locuiesc în „casele morţii”, un fel de pivniţe subterane, fără geamuri, cu pământ sau piatră pe jos, aşteptând moartea, dar făcând zilnic băile rituale în Gange, pentru a-şi pregăti sufletul pentru marele drum. Unii au noroc să aştepte doar zile, alţii luni sau chiar ani. Cerşind câteva rupii, nu atât pentru mâncare cât pentru a-şi putea plăti lemnul binefăcător, care le va arde învelişul material, eliberându-le sufletul, ca să se înalţe spre cerul zeilor, a lui Brahma, Vişnu, Şiva şi alte câteva sute de zei ajutători.

Sunt necesare 360 kg. de lemn pentru încinerarea cea mai banală, cea mai modestă, o movilă de lemne pe care este pus pe ultimul lui drum „balotul alb sau colorat” - adică mortul gol, răsucit în pânză. Cine-şi permite, cumpără lemn de santal, pentru bucuria olfactivă a participanţilor la macabru ritual, dar ce contează un singur rug parfumat în sutele cu duhoare pestilenţială?

Dacă ai bani mai mulţi, rugul este plasat mai apoape de râu şi cu fiecare treaptă coborâtă, preţul locului creşte. Ca la teatru sau spectacolele de gală... stai la galerie sau în lojă...Credinţă, ritual şi comerţ înfloritor al negustorilor de lemne, tone sunt aduse aici pentru a fi arse fără întrerupere, fără pauze, ca însuşi focul veşnic al infernului.

Femeile nu participă la ritualul încinerării, amintirea lui Sati – femeia care a determinat cumplitul ritual al arderii pe rug a văduvelor, împreună cu soţii lor, cred că nu va putea fi niciodată uitată. Se spune însă că mai există văduve care nu suportă, nu atât despărţirea cât noua condiţie socială, aşa încât preferă să plece într-o lume, pe care o cred infinit mai bună, arzând de vii alături de soţul răposat. E interzis de lege, dar, poliţia mai închide ochii, sau pur şi simplu „ nu e pe fază”. O gură în minus de hrănit, un suflet chinuit mai puţin...

Doar bărbaţii sunt cei care au dreptul sau datoria să conducă pe ultimul drum pe cel deja plecat. Fiul cel mare, cu capul ras şi veşmânt alb – culoarea doliului, este cel care aprinde rugul. „Maestrul de ceremonii”, cel care aranjează rugurile şi întreţine focul până la calcinarea totală, este o personalitate în branşă. El a preluat meseria de la tatăl său, care a moştenit-o de la bunicul şi tot aşa – o afacere rentabilă, inelele şi dinţii (pot fi şi din aur) care nu sunt arse, rămân în proprietatea lui, pe lângă banii primiţi de la rudele mortului pentru munca depusă.

O meserie fantastică, bănoasă, ultrasolicitată, în care niciodată nu poţi să fii şomeur. Asta este un real motiv de fericire deplină, câţi îl invidiază pentru şansa pe care i-a dat-o viaţa, să fie slujbaşul morţii...

Copiii mici, femeile gravide, preoţii şi leproşii nu sunt arşi, ci, aruncaţi în mijlocul râului, cu un bolovan legat de mijloc. De foarte multe ori cadavrele înfundă sistemul de pompare a apei, dar nu aceasta este cea mai grea problemă a râului sfânt. Zilnic ajung în Gange în jur de 60 de milioane de litri de apă reziduală. Zilnic îşi fac baia rituală în Râul Sfânt peste 60.000 de oameni. S-a calculat că numărul colibacteriilor depăşesc de 47.000 de ori cifra graniţă acceptată de organizaţiile sanitare indiene. Până şi ţânţarii anofeli nu-şi fac cuib şi nu depun ouă în preajma acestor maluri suprapoluate.

S-a încercat o purificare a apelor, prin cumpărarea de către guvern a 40.000 de broaşte ţestuoase, care se ştie că se hrănesc cu materii organice. Dar, după foarte puţin timp, acestea au dispărut fără urmă...mai mult ca sigur au fost mâncate de nevoiaşi, sau vândute restaurantelor de elită, pentru a se face vestita supă – trufanda, pentru străinii naivi, dornici de mâncăruri exotice.

O reciclare perfectă a materiei, în care – ca şi în viaţă, cei nefavorizaţi de capricioasa Fortuna, sunt ingeraţi (de data asta la propriu, nu la figurat) de favoriţii sorţii.

Varanasi (Benares) – Gange. Sentimentul zădărniciei este copleşitor. Cât de cumplită este existenţa acestor oameni, dacă o viaţă întreagă te pregăteşti pentru ca să treci „Marele Prag”, pentru ca să convingi zeii să nu-ţi întoarcă sufletul în iadul pământesc, ci să-i redea libertatea de a se dizolva în eter.

Aşa ca şi stelele căzătoare...

Din volumul „Hai – hui pe meridiane”

Julia Maria Cristea (Christea) -Viena

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)