Interviu cu arhitectul Sebastian Guţă

SĂ RECĂPĂTĂM  PUTEREA  DE  A „SFINŢI LOCUL”

Mihaela Căvescu

Grafica - Ion Măldărescu

„Primul pas pe care trebuie să îl faci ca să obţii tot ce vrei de la viaţă este ăsta: Hotărăşte-te ce vrei!” (Ben Stein)                                                                                                                                                                                                                                 

A crede în Artă  de dragul artei, a crede  în Design de dragul formei, a crede în Dumnezeu de dragul credinţei, dezvoltând acest  subiect stau de vorbă cu un tânăr urbanist, un tânăr ca mulţi alţi tineri, hotărâţi în ceea ce vor, vâslesc numai în amonte. 

Mihaela Căvescu: În meseria mea de exemplu, sloganul după care mă ghidez este: joacă-te cu formele!  Arhitectura, fiind un domeniu tehnic care ţine de  inginerie, construcţie, arta  poate fi o soluţie? Arhitectura este artă şi inginerie ?

Sebastian Guţă: Latura artistică a arhitecturii, cât şi a urbanismului o reprezintă trezirea acelor simţiri în momentul în care o persoană  „descoperă” o capodoperă. Nu poţi trăi acele simţuri, decât în momentul în care te poţi afla în interiorul acesteia, fizic sau prin intermediul imaginaţiei. Este o artă a „compoziţiei” prin care armonia spaţiului se poate percepe senzorial de către toţi cei care îl parcurg. Arta, de fapt,  constă în sensibilitatea senzorială pe care o dezvoltă conceptul de arhitectură şi urbanism. Altfel spus: da, arhitectura este artă, dar şi inginerie întrucât trebuie să respectate, totodată, şi legile fizicii!

Mihaela Căvescu: Ce înseamnă  mai precis meseria de urbanist? Când  ai ştiut că vrei să fii urbanist?  

Sebastian Guţă: Meseria de urbanist este cea care te lasă să visezi cu ochii deschişi şi, totodată, transformă în realitate visele prin intermediului liniilor transpuse pe hârtie. Este o meserie a cărei parte creativă trebuie să se îmbine perfect cu partea “tehnică” pentru a răspunde tuturor exigentelor multidisciplinare. Latura tehnică o reprezintă însăşi domeniile ce o compun - economie, sociologie, geografie, topometrie. Această meserie a început să-mi placă încă din clasa a X-a, moment în care am început să-mi conturez mai concret dorinţa de a urma cursurile Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, din Bucureşti . Am fost fascinat de “proiectarea unei case”, putând să urmăresc cum se concepe o locuinţă, de la un bun amic, arhitect de altfel.  Munca de teren, fără de care nu poţi face această meserie, reprezintă un atu al acestei discipline, întrucât oferă percepţia reală a spaţiului şi descoperi treptat acea libertate pe care o cauţi de multe ori. Asta m-a făcut să-mi dau seama că sunt atras de aceasta latură artistică. Consider că în viaţă trebuie să faci ceea ce îţi place, te atrage şi îţi oferă satisfacţie, pentru că numai atunci poţi evolua profesional. Atât în urbanism, cât şi în arhitectură originalitatea constă în integrarea armonioasă a proiectului în contextual urban şi arhitectural. Există teorii şi reguli care s-au descoperit cu mult timp în urmă. Totodată, un bun specialist în urbanism şi arhitectură îşi dezvoltă propriul “curent”, după ce ajunge la o anumită maturitate în domeniu.

Mihaela Căvescu:  Se vorbeşte foarte mult despre arhitectura eco, sunt şi proiecte speciale, ce înseamnă, de fapt, o clădire ecologică, o clădire verde şi cât de departe suntem noi până la atingerea acestui proiect?

Sebastian Guţă: Este Era Eco, se poartă eco, atât de diversificat ca paliere de utilizare. Arhitectura eco este strâns legată, ca şi celelalte elemente eco, de protecţia mediului. Materiale folosite la clădirile ecologice sunt reciclabile şi energia utilizată la funcţionarea acestora este de tipul celei neconvenţionale (aer, apă, sol, soare). Acestea mai sunt denumite şi clădiri inteligente, datorită modului eficient de utilizare a energiilor îneconvenţionale. În ceea ce priveşte poziţia noastră în dezvoltarea acestor tipuri de proiecte, suntem momentan în “preambulul” acestor tehnologii. Important este ca aceste tipuri de proiecte să fie dezvoltate mai ales la nivel naţional-guvernamental, printr-o implicare coerentă şi fermă a autorităţilor statului – Ministerul Mediului, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

Mihaela Căvescu: Revenind la identitate, a ta, ca om printre oameni, vei spune : ,,ştiu cine sunt şi ce voi face!,, , dar înainte de asta ai nevoie de creaţie, de inovaţie,  de... Idee într-un cuvânt. Ce înseamnă, de fapt, a te identifica cu acea idee, a materializa-o, a o pune în valoare printr-un proiect? Ai un astfel de proiect?

Sebastian Guţă:  „Ştiu cine sunt şi ce voi face”, însă, pentru un astfel de moto, nu e nevoie în mod obligatoriu de creaţie, inovaţie, ci, pur şi simplu, să găseşti acea modalitate de a transpune în realitate visul suprem. Spre exemplu, orice om visează în viaţa să-şi construiască o casă pe placul lui, în care să se simtă el bine şi cu atmosfera pe care o răspândeşte să se identifice. Nu trebuie pusă în valoare în faţa nimănui, ci doar în ochii celui ce o construieşte şi locuieşte în ea. În ceea ce mă priveşte, un prim pas într-un astfel de proiect l-a reprezentat lucrarea de diplomă. Ideile cuprinse în acest proiect au fost inovatoare, atent cercetate, având la baza implementarea unor viziuni „proaspete” asupra dezvoltării coerente a unui oraş, în speţa a locului în care m-am născut. Mă identific cu acest proiect, e „materializată”, momentan, în planuri urbanistice, însă, vă asigur că veţi mai auzi de mine şi de ceea ce întreprind, şi nu numai în ceea ce priveşte subiectul ales pentru lucrarea de diplomă.

Mihaela Căvescu:  Satul izvor nesecat de inspiraţie, este expresia identităţii noastre ca popor.  Datorită importului stilistic, arhitectura populară  a rămas în umbră mulţi ani, şi-a pierdut parcă identitatea  mai ales după  anii `90 când s-a construit haotic, copiind din ,,afară",  povesteşte-mi puţin despre ,,stilul neo-românesc,,  care a reînviat tradiţia, a întărit originile şi le-a conectat la  prezent.

Sebastian Guţă: Stilul neo-ro­mânesc este clasificat ca fiind unul din­tre cele mai orig­i­nale şi sur­prin­ză­tor de fru­moase ordine arhi­tec­turale care au apărut în Europa în anii de cre­ativ­i­tate intensă din epoca vic­to­ri­ană târzie. Românii din acea perioada au dorit sa creeze un stil care să reflecte glo­ria tre­cu­tu­lui lor medieval, transformându-şi peisajul arhi­tec­tural al ţării, tot aşa cum bri­tanicii creaseră, cu decenii înainte şi la o scară mai mare, mai bine-cunoscutul stil arhi­tec­tural vic­to­rian neogotic. Stilul neo-ro­mânesc reprez­intă un amestec intere­sant de ele­mente răsăritene bizan­tine şi motive arhi­tec­turale şi etno­grafice ţărăneşti locale, pre­cum şi de anu­mite mod­ele, teme de renaştere ital­iană târzie şi chiar de arta otomană. Stilul a început să fie în vogă printre românii înstăr­iţi în primii ani ai sec­olu­lui al XX-lea, în Româ­nia de dinain­tea primu­lui război mon­dial – în zona numită „Vechiul regat”, răspândindu-se ulte­rior şi în Tran­sil­va­nia, după război, după ce această provin­cie a devenit parte a României.

Fără a avea nici un dubiu, cea mai reprezen­ta­tivă clădire în stil neo-ro­mânesc este Vila Mina Minovici, actual­mente muzeu, foarte indi­cată pen­tru o ini­ţiere în acest stil arhi­tec­tonic dis­tinct şi fru­mos. Aici se pot sesiza clar ele­mentele arhi­tec­turale bizan­tine (de exem­plu, arcada scurtă, coloanele mici şi groase etc) şi aspec­tul masiv, de cetate, al clădirii, care, împre­ună, alcă­tu­i­esc o metaforă arhi­tec­ton­ică roman­tică, prin care cre­atorii ei au dorit să exprime rezis­tenţa eroică a românilor din tim­purile medievale, ca popor creştin, împotriva înain­tării de nes­tă­vilit a Imperi­u­lui otoman. Din păcate, atât clădi­rea cât şi grădina acesteia se află astăzi într-o stare foarte proastă, care reflectă lipsa de interes a stat­u­lui român şi a pub­licu­lui pen­tru pro­priul pat­ri­mo­niu arhi­tec­tural naţional. Acest fapt denotă din “incultura” autorităţilor şi a lipsei unor politici şi programe de restaurare şi conservare a patrimoniului naţional.  Stilul a ajuns la apogeu în perioada inter­be­l­ică, încheindu-se brusc în forma lui cultă, odată cu instaurarea comu­nis­mu­lui în Româ­nia, în 1948. A fost oare­cum readus la viaţă în tim­pul exploziei de con­struc­ţii din ultimii zece ani, însă într-o maniera minimalist-modernistă, de cele mai multe ori puerilă, fără motivele eclec­tice şi grandoarea car­ac­ter­is­tice perioadei interbelice –lipsesc cu desăvârşire unele dintre cele mai importante caracteristici ale acestui stil – proporţia, ritmicitatea. Românii sunt, la orig­ini, un popor de ţărani agricul­tori şi păs­tori. Locuin­ţele lor aveau o orna­men­taţie ele­men­tară, con­stând, în prin­ci­pal, din sim­boluri etno­grafice, car­ac­ter­is­tice comu­ni­tăţilor europene abori­gene străvechi, care au supravi­e­ţuit în zonele mai puţin acce­si­bile ale con­ti­nen­tu­lui. Locuinţa ţărănească servea, de obi­cei, unor scop­uri ime­di­ate şi foarte prac­tice, ale unui popor nevoit să ducă un trai greu într-un mediu nat­ural aspru.

Astăzi, o casă în stil neo-ro­mânesc con­sti­tuie un bun imo­bil­iar val­oros, pen­tru care un proiect de restau­rare ar fi extrem de intere­sant, de provo­ca­tor şi scump, însă, toto­dată, şi o ini­ţia­tivă plină de sat­is­fac­ţii din partea celui care se înc­umeta să o ducă la îndeplinire. Pe de altă parte, ţăranii mai înstăr­iţi din zonele mai prop­ice agri­cul­turii şi ferite de insta­bil­i­tate aveau case mai elab­o­rate şi solide, care con­ţineau multe arte­facte şi orna­men­taţii de fac­tură etno­grafică şi reli­gioasă. Un stil arhi­tec­tural de un nivel cal­i­ta­tiv aut­en­tic a apărut pe pămân­turile româneşti în perioada medievală, acest lucru putându-se observa doar la edi­fici­ile reli­gioase, pre­cum bis­eri­cile din sate sau mânăs­tir­ile cti­torite şi înzes­trate de boieri şi voievozi. Aceste bis­erici prezen­tau, de obi­cei, o sim­bioză de ele­mente – în prin­ci­pal – bizan­tine şi reprezen­tări etno­grafice locale, pre­cum motivul frânghiei, sim­bolul soare­lui etc. Sper, ca pe viitor, arhitecţii să poată transpune în lucrările lor măcar acele caracteristici specifice stilului neo-românesc - ritmicitate şi proporţie. Dacă reuşesc să facă acest lucru, cu siguranţă vom avea de-a face cu o arhitectură integratoare în contextul urban. O sensibilitate sporită va trebui să se acorde zonelor protejate, cu o valoare arhitectural-urbanistică ridicată. Noile construcţii au “rolul” şi “datoria morală” de a scoate în evidenţă frumuseţea construcţiilor istorice.

Mihaela Căvescu: Odată cu evoluţia omenirii au apărut şi stiluri noi, avangardiste, futuriste, dată fiind nevoia continuă a omului de schimbare cât şi apariţia pe piaţă a tehnologiilor şi materialelor noi, e normal ca fiecare epocă să critice, să adopte sau să îmbunătăţească operele predecesorilor lor,cum crezi că  va arata oraşul tău natal peste 20 de ani?

Sebastian Guţă: Sincer, prima oară când mi-am imaginat acest lucru era în anul VI de facultate, respectiv în 2005, când îmi pregăteam proiectul de diplomă. De multe ori visam cu ochii deschişi (şi o mai fac şi acum) la cât de mândru voi fi de oraşul meu peste 20 de ani, dacă s-ar pune în practică aspectele pe care le-am creionat în proiect. Specializarea de urbanist m-a făcut să am un orizont mult mai vast, atât în idei, cât şi în gândirea la scară mai mare, la nivel de oraş, regiuni, judeţ. Stilurile noi, pe cât sunt de interesante, pe atât de greu sunt de “încadrat” în oraş. De multe ori se vorbeşte de contrast, dar şi acesta are rolul său, mai ales în a transmite mesajul corespunzător către privitori. ?ntotdeauna am fost adeptul oraşelor “verzi”, iar Piteştiul are suficiente atuuri pentru a se atinge acest concept (pădurea Trivale, râul Argeş cu lunca acestuia şi lacurile de acumulare). Sper ca în 20 de ani să discutăm despre “zona metropolitană” Piteşti, care să includă şi localităţile adiacente acestuia (Ştefăneşti, Valea Mare, Bascov, Bradu, Babana, Albota e.t.c.). ?n acest context, râul Argeş va deveni axa centrală de loisir şi sport a oraşului. Acesta se va transpune prin transformarea râului în ax navigabil, care va face legătura între diferitele puncte de interes localizate de-a lungul lui. Vă aştept cu mare drag acolo!

Mihaela Căvescu: Unicul mediu neatins de ,,urbanizarea naţiei ,, mai este  încă satul românesc, lumea ţăranului român cu sacralitatea lui o vom mai vedea probabil doar în muzee; ce înseamnă pentru tine urbanizarea naţiei şi dacă prin asta se pierde identitatea noastră ca români , mai crezi în ea?

Sebastian Guţă: Sunt unul dintre fericiţii “câştigători” ai unei copilării atât de frumoase petrecută la bunici. Apreciez totuşi că,, şi în zilele de azi, o bună parte din oamenii de la ţară, pe cât sunt de simpli, pe atât de mult continuă să îşi arate educaţia şi respectul celor din jur, fără a flutura pe sub ochii unora documentul care îi atestă studiile superioare efectuate. ?n trecut, ideea de a muta oamenii de la ţară la oraş (odată cu puternica industrializare), nu a avut efectul scontat, ci din contră, total dăunător asupra populaţiei. Tendinţa actuală a oamenilor este de a se muta la periferia oraşelor mari sau în localităţile învecinate, din dorinţa de ”a evada în natură”. Acest lucru este de multe ori îngreunat de aspectul accesibilităţii în zonele periferice urbane. Să sperăm că, nu peste mult timp, vom putea discuta despre acele “cartierele periferice urbane” ce dispun de un grad ridicat de confort. Identitatea fiecăruia dintre noi nu va dispărea. Important, din punctul meu de vedere, este să nu se devieze de la noţiunea exactă a acestui cuvânt.

Mihaela Căvescu: Căutând definiţia şi conceptul gentrificării, mi-am amintit brusc de o zonă din oraşul nostru, pe care o numim  în mod ironic Oraşul de Carton sau În Colonie, cine sunt actorii gentrificării? Oamenii aceştia defavorizaţi îşi vor găsi locul în procesul de urbanizare al oraşului?

Sebastian Guţă:  Conceptul gentrificării este încă în stadiu incipient în cazul aplicabilităţii lui în ţara noastră. De cele mai multe ori actorii gentrificării sunt persoane care ocupa ilegal imobilele părăsite din zona centrală - zona istorică. Starea de degradare avansată a acestor zone se datorează şi lipsei de „educaţie urbană”. Populaţia care ocupă astfel de imobile are un grad redus educaţional, poate nici atât. Astfel că, nu se poate discuta de „educaţia locului”  fără să avem o bază instituţională care să se implice mai activ în „absorbirea” acestor persoane în cultul urban. Consider că aceste probleme se pot rezolva doar prin politici urbane de susţinere a acestor oameni, de educare a acestora în spiritul „sfinţirii locului”. Poate că anumite programe instituţionale ar trebui să li se adreseze special lor şi să-i educe într-o mai bună calitate a vieţii. Oricum, sunt extrem de multe de făcut în acest sens. Nu putem vorbi de gentrificare fără să nu aducem în discuţie şi „consumatorii” (grupul de indivizi care vor să locuiască în acele zone). Municipalitatea poate demara un program de realizare a unui ansamblu (locuinţe sociale-proiecte tip), cu rol de rezolvare a problemei locuirii. Cu alte cuvinte, pentru cei care sunt mutaţi să locuiască într-un astfel de ansamblu, trebuie găsită o modalitate în aşa fel încât să-şi poată dezvolta o serie de activităţi specifice acestora.

A consemnat

Mihaela Căvescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com