|
Traditia Sarbatorii
Solstitiului de vara.
Impresii si pareri personale in FORUM
Julia Maria Cristea - Viena
Din cele mai vechi timpuri, solstiţiu de vară a constituit un mare prilej
de bucurie şi sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La
început serbarea coincidea cu data solstiţiului, adică 21 iunie, mai
târziu ceremonialul fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost
mutat pe 24 iunie ziua dedicată Sfântului Johann adică Sfântul Ioan
Botezătorul.
Tradiţia şi superstiţiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi
a anului a fost considerată punct de balanţă, de răscruce, de schimbare al
anului, când există un anume moment in care toate stihiile stau in
cumpănă, o zi a absolutului înscrisă sub semnul focului care este simbolul
soarelui.
Pentru aceasta în cinstea ei se aprindeau focuri uriaşe – replica terestră
a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau
va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care
urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime şi va fi
fericit. Tradiţia aceasta care există şi acum în ţările Europei Centrale
şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.
Vechii celţi serbau de la 20 la 23 iunie solstiţiul, aducând în acest fel
mulţumiri zeiţei Litha care asigura fertilitate, bogăţie, putere şi
ordine.
Vechii germani, aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi
aprinse care simbolizau soarele şi pe zeul lor Wotan, în acelaşi timp ele
având rolul să pună pe fugă spiritele rele.
In vechea Irlandă, sărbătoarea solstiţiului de vară era dedicată reginei
zânelor din South Munster – Aina, considerată cea mai mare zeiţă din
mitologia ţării. Se credea că ea bântuia pe colinele Knockainy Hill, din
sud-vestul insulei sub forma unei fantome ce reprezenta o iapă roşie,
numită Lair Derg. In cinstea ei ţăranii făceau făclii din împletituri de
paie şi într-un ritual asemănător retragerii cu torţe, înconjurau colinele
Knockainy, pentru ca astfel vitele şi holdele să fie apărate de duhurile
rele şi zeiţa să asigure protecţie şi fertilitate.Unele scrieri atestă că
zeiţa Aina mai poartă denumirea şi de Anu şi în cinstea ei, două culmi de
munte (asemănătoare cu sânii unei femei) din Killarney - în vestul
Irlandei - au fost botezate Colinele lui Anu.
O altă zeiţă irlandeză Ebhlinne a fost până la începutul secolului XX
serbată de către populaţia din comitatul Tipperary. Credinţa populară
atestă că patria ei era în regiunea Twelve Mountains din Ebhlenn. Cel mai
înalt dintre aceştia este denumit „Muntele Mamă”. La solstiţiu de vară, în
cinstea lui Ebhlinne se aprindeau focuri pe culmi, ea fiind considerată
zeiţa Muntelui Mamă.
La populaţia Samen din zona Arctică există credinţa că, atunci când zeiţa
soarelui Beiwe, împreună cu fiica ei Neida, iese la plimbare pe bolta
cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea goneşte iarna şi aduce din nou
vegetaţia primăverii. In cinstea ei, la solstiţiu de vară, pentru ca să-i
mulţumească şi s-o facă să mai revină şi în anul următor, populaţia
împleteşte din ierburi diferite, coroane denumite „inelele soarelui”pe
care le atârnă de uşi şi ferestre şi aprind focuri pe culmi.
Kupalo era zeiţa rusă a solstiţiului de vară şi este reprezentată printr-o
păpuşă din paie îmbrăcată în haine de femeie.În cinstea ei se făceau mari
focuri, pentru ca ea să fie darnică şi binevoitoare.
In Balcani, aceeaşi păpuşă Kupalo era alcătuită dintr-un mesteacăn, căruia
i se tăiau toate crăcile de jos, lăsându-se doar coroana cu frunze care
reprezenta capul. Kupalo lua parte în fiecare an la ritualul focului.
Femei şi bărbaţi, fete şi băieţi săreau peste un mare foc „al prieteniei”
trăgând fiecare în urma lor această păpuşă ce reprezenta zeiţa
solstiţiului. A doua zi urma ritualul spălării la care participau toţi
locuitorii din satul respectiv. Cu mare alai, păpuşa era dusă până la
malul unui râu şi lăsată să fie purtată de ape, credinţa fiind că o dată
cu ea vor pleca toate lucrurile rele, boli, necazuri, secetă,
neînţelegeri, iar anul care va urma va fi îmbelşugat şi fericit.
La popoarele baltice cea mai reprezentativă zeitate era Ma-Emma,
considerată creatoarea a tot ce există pe pământ. Ea era venerată
pretutindeni acolo unde se afla un copac singuratic într-o întindere
pustie, nemărginită, sau ruinele fundaţiei unei case distruse de incendiu.
In credinţa populară oamenii erau convinşi că zeiţa îşi împarte hrana cu
muritorii, deci datorită ei au ce mânca, de aceea îi purtau recunoştinţă
şi în diferite serbări îi aduceau ca ofrandă o mică parte din hrana pe
care au primit-o.Se spune că cea mai îndrăgită serbare a zeiţei era aceea
a solstiţiului de vară, când în cinstea fertilităţii ei se ridicau focuri
uriaşe, în jurul cărora se adunau nu numai oamenii dar erau aduse şi toate
animalele, pentru ca fumul ce se răspândea să le binecuvânteze,
asigurându-le astfel sănătate şi fertilitate pentru anul următor.Copiii
treceau prin fumul focului plante, ierburi şi flori, apoi le dădeau
vitelor şi animalelor să le mănânce. Seara se termina cu o mare procesiune
cu torţe condusă de către cele mai respectate femei din sat. Apoi, într-o
adevărată festivitate era gătită mâncare specială pentru zeiţă şi dedicată
acesteia împreună cu mulţumirile : „mamă, tu îmi dai mie, acum îţi dau şi
eu ţie. Ia de la mine ceea ce am luat şi eu de la tine”.
In Viena serbarea avea loc anual în Piaţa Dominicanilor, până în timpul
Mariei Thereza, când sub presiunea clerului, cu toată opoziţia populaţiei,
„manifestările păgâne” au fost interzise de către autorităţile publice.
Interdicţia nu a putut să dureze mult timp. In romanticul secol al
XIX-lea, „tradiţiile focului” au fost reluate la sate cu şi mai multă
amploare.
In Germania, cea mai întunecată perioadă legată de această tradiţie
populară este cea dintre anii 1933-1944 când Naţional Socialiştii au făcut
din aceste ritualuri cu subterfugii mistice, o parte componentă a
grandioaselor serbări naziste.
In timp Noaptea de Sânziene – cum este denumită în folclorul românesc, a
devenit o serbare populară, cu caracter tradiţional, ce se desfăşoară
diferit în funcţie de ţara respectivă şi chiar de regiunea respectivă.
Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.In
credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Johann –Sf. Ioan
Botezătorul sau după cum se spune la noi - Sânziene, este de prost augur
deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu,
alune de pădure şi salată va fi distrusă.
In unele localităţi sunt aruncate în foc păpuşi „vrăjitoarele
solstiţiului”, alcătuite din paie de cereale, aceasta simbolizând ofrandă
adusă pentru a preîntâmpina diferitele molimi la vite, grindina şi recolta
proastă.
Băieţii aprind mături sau târnuri vechi şi descriu cu ele mari cercuri în
aer. Pentru ce fac această mişcare în formă de cerc?
Din timpuri străvechii semnul cercului a fost considerat de o importanţă
copleşitoare crezându-se că el are forţe magice. Inelele, coroanele,
brăţările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au
forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere pe purtătorii lor de
forţele răului care nu pot să treacă peste această graniţă imaginară care
nu are nici sfârşit nici început, în filozofie el reprezentând
nesfârşitul, infinitul. In diferite perioade ale anului se înconjoară în
cerc clădirile, satele, câmpurile, pentru a le proteja de spiritele rele
atât pe ele cât şi pe oameni..De ex. la creştini: înconjorul de trei ori
al bisericii în vinerea mare, înconjorul altarului cu sfintele daruri,
ceremonialul de căsătorie Isaia dănţuieşte.
Acest ritual al înconjurării monumentelor de cult există în toate
religiile. In toate ritualurile străvechi se practica această mişcare în
formă de cerc şi la toate popoarele lumii. Tradiţia dansurilor populare
(existente în toată Europa), în care oamenii se ţin de mână sau de după
umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei) are tot aceeaşi
semnificaţie.
Pentru ce la acest ritual se foloseşte o mătură sau un târn?
Folosirea măturilor este o reminiscenţă a unei vechi credinţe populare
existente în toate ţările Europei. Ea a fost considerată cel mai
reprezentativ obiect în magia vechilor vrăjitoare. In acest sens se crede
că mătura este replica feminină a toiagului cu care Moise a vrăjit Marea
Roşie, făcând-o să se despartă în două pentru ca evreii să poată fugi din
Egipt. Este cunoscută vechia credinţă populară, rămasă consemnată în
nenumărate basme în care se spune că vrăjitoarele se deplasau noaptea
zburând pe mături Cea mai îndepărtată în timp dovadă a unei astfel de
vrăjitoare datează din sec.XV, respectiv în ilustrarea cărţii „Le champion
des Dames” a scriitorului elveţian Martin Le Franc. Mătura, sub forma ei
cea mai frecvent folosită la sate - adică de târn, era făcută din crăci de
stejar, pomul care era considerat în popor ca simbol al puterii vieţii. In
felul acesta în credinţa populară, ea deţinea forţe magice şi astfel putea
apăra casa de duhurile rele şi de orice influenţă negativă.
La vechii romani moaşele măturau pragul caselor unde se năşteau copiii,
pentru a-i apăra de duhurile rele.
Până nu de mult în Anglia, în Niedersachsen şi Westfalen (state din
Germania) femeile puneau mătura presărată cu sare în faţa uşii atunci cînd
plecau de acasă, pentru a păzi casa de hoţi şi duhuri rele.
In Boemia se punea o mătură în podul casei pentru a o feri de fulgere,
tunet şi furtună. În Ţara Galilor, precum şi la ţigani, pentru ca o
căsnicie să meargă bine, tinerii căsătoriţi, atunci când intrau în noul
lor cămin, trebuiau să sară peste o coadă de mătură. In acelaşi timp
mătura era considerată un element purificator prin faptul că ea strânge
toată murdăria din casă şi se crede că odată cu ea va duce şi toate
necazurile, ghinioanele şi supărările.
Şi aruncarea măturii se crede că este de bun augur. In Elveţia există
astfel tradiţia ca atunci când cineva începe o acţiune importantă, fără ca
să el să observe, să i se arunce în urmă o mătura – aceasta va purta
noroc. Tot aşa în cazul pescarilor, ei vor prinde astfel foarte mult
peşte. Mătura este folosită şi în tratamentul animalelor bolnave, care
sunt bătute uşurel cu nuiele scoase din mătură pentru a se alunga astfel
răul şi boala. Procedeul s-a extins şi la oameni. In Boemia, pentru a face
să dispare negii, ei sunt atinşi cu o măturică cu care a fost curăţat
cuptorul după facerea pâinii.
In noaptea de Sânzâiene se învelesc roţi de car sau căruţă (deci formă de
cerc) în paie şi apoi li se dă foc lăsîndu-le să se rostogolească pe deal
în jos.
Tradiţia păstrată până astăzi este cunoscută din timpuri străvechi şi în
Anglia şi Franţa. Astfel, cronicile relatează că în secolul XI o roată
aprinsă la o sărbătoare populară ar fi provocat incendiul castelului din
localitatea Lorsch.
In Secolul XVI acest ritual considerat păgân a fost interzis. In
calendarul bisericesc din Mecklenburg din 1608 era consemnat:”este
interzis ca de ziua Sf. Johann (Sf.Ioan) să se facă focuri, să se aprindă
făclii şi să se rostogolească roţi aprinse”.
Semnificaţia acestui ritual este diferită în fiecare regiune. In general
este legată de fecunditate iar roata semnifică la fel ca şi cercul –
infinitul, fără început şi fără de sfîrşit. Credinţa era că pământurile pe
care se vor rostogoli aceste roţi vor da recoltă bogată. În Anglia se
crede că astfel vor fi gonite duhurile care otrăvesc vara fîntînile. Peste
tot însă semnificaţia este ca prin foc să fie gonite duhurile rele care
influenţează negativ totul, oamenii, recolta, animalele. Pentru ca acestea
să fie şi mai speriate, se aruncă cioburi de sticlă în aer, aceasta şi
după credinţa că cioburile aduc noroc.
Focul are rol purificator şi credinţa este că cei care vor sări prin foc
vor fi feriţi de boli şi nenorociri.
Săritul peste focul purificator are şi el ritualul său. In primul rând
fiecare trebuie să-şi aducă obolul său, o bucată de lemn, căci altfel
ritualul magic nu va fi eficient. In majoritatea cazurilor sar peste foc
perechi, tatăl sau mama cu câte un copil de mână, soţii sau îndrăgostiţii.
Se spune că dacă îndrăgostiţii nu-şi dau drumul la mîni în timpul
săriturii, dragostea lor este trainică şi de durată şi în anul care
urmează se căsătoresc.
Cei care sar îşi pun un cordon (simbolul cercului) împletit din diferite
plante culese în ajunul solstiţiului, dintre care nu pot să lipsească
peliniţa, verbina şi bineînţeles - sânziana. Femeile poartă acest cordon
pentru fertilitate. In general se crede că cei care-l poartă căpăta
forţele plantelor şi sunt apăraţi împotriva duhurilor rele, necazurilor şi
mai ales a bolilor. După aceea, cordonul este aruncat în foc, pentru a se
arde astfel toate ghinioanele. Se spune că este de foarte rău augur dacă
hainele se pârlesc sau, mai mult, iau foc. Atunci anul care urmează va fi
plin doar de supărări.
Pe valea Dunării cel mai frumos se sărbătoreşte şi acum între Bavaria şi
regiunea Niederösterreich. Pe lângă focurile tradiţionale de pe maluri, pe
Dunăre sunt lăsate să plutească mici ambarcaţii cu lumânări.
In Austria între castelul de la Melk, Dürnstein, Spitz, Rossatz şi Krems,
în noaptea dintre 23 şi 24 iunie, Dunărea este un adevărat râu de focuri.
De pe zeci de bărci şi vaporaşe iluminate feeric şi de pe maluri izbucnesc
spre cerul nopţii mii de focuri de artificii. Pe valuri dansează
liliputanele ambarcaţii împrovizate, în care sunt fixate lumânări.
Wachau este locul din Austria unde serbarea are o deosebită amploare. Timp
de luni de zile sunt strânse cojile de ouă în care se toarnă ceară, se
pune un fitil şi se fixează pe o scândură. Apoi, se merge cu barca până
înspre mijlocul Dunării, pentru a fi lăsate să plutească pe curentul
central şi astfel să nu fie aduse imediat la mal.
Mii de oameni, pe vaporaşe de agrement, în bărci, în restaurantele de pe
mal, cei care sunt din alte localităţi şi nu au mai apucat locuri la hotel
(rezervaţiile se fac cu luni înainte pentru această ocazie)stau cu zile
înainte în rulote sau în saci de dormit pe maluri, pentru a apuca un loc
cu vizibilitate maximă, cântă, dansează în jurul focurilor, aruncă în aer
artificii, pocnitori şi se ospătează. Este o sărbătoare, un prilej de
bucurie, indiferent de motivaţia ei.
După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se
îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor şi
vrăjitoarelor, care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în
toate nopţile importante ale anului, bântuie hai-hui prin lume.
Julia Maria Cristea - Viena
|
