Să revenim la momentul care a declanşat mânia dictatorului, domnule Victor Frunză.

Cei mai mulţi au ales libertatea prin plecarea în exil, în sensul că se decideau şi plecau. Eu am început prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu şi, implicit, a lipsei de drepturi şi libertăţi ale omului. Bineînţeles că această critică a fost urmată de o violentă represiune individuală exercitată de Securitate, la comanda dictatorilor. A sosit acea clipă când a trebuit să aleg între puşcărie şi a fi de acord cu sugestiile repetate şi cu presiunea de a pleca. Mi-au ales şi ţara, Danemarca, eu gândind să plec în Franţa.

«Prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu … » . Mai exact, ce s-a întâmplat?

Din literatura pe care ai consultat-o înaintea acestui interviu, ai văzut că am redactat o scrisoare în care criticam anumite realităţi din ţară şi cultul personalităţii. Cum nu am avut posibilitatea să o înmânez unor ziarişti occidentali aflaţi la Bucureşti, se spunea că unii îi puteau contacta, m-am decis să plec afară. Fiind profesor la Facultatea de Ziaristică, mi-a fost uşor să obţin viză. Odată ajuns în Occident, m-am adresat Agenţiei Reuters (1974), care m-a primit foarte bine, şi textul a fost publicat în toată lumea. Cu sentimentul uşurării şi al scopului împlinit, m-am întors acasă.

Nu la mult timp după această bravadă relatată şi reluată de radiourile Europa Liberă şi Vocea Americii, a trebuit să părăsiţi ţara pentru a nu fi arestat. Ce a însemnat exilul pentru Victor Frunză?

Ca a însemnat exilul? Întâi a însemnat un beneficiu, adică posibilitatea de a mă exprima liber şi de a mă adresa celor care puteau să mă asculte. În alt sens, exilul a fost o viaţă foarte frământată, plină de greutăţi şi dificultăţi, pentru că, trebuie să-ţi spun, un om care soseşte pentru prima dată în Vest trebuie să se adapteze noilor realităţi.

Prin forţa împrejurărilor a devenit o a doua ţară, pentru că am jumătate de reşedinţă acolo. Este o ţară care merită cunoscută şi care m-a primit, oblojindu-mi rănile cum ţara mea nu a făcut-o când m-am întors.

În volumul "Cât mai poate trăi un cadavru politic" aveţi un motto în care reproduceţi un graffiti întâlnit pe un zid la Paris: "Singura soluţie revoluţia, singura revoluţie soluţia". Credeaţi pe atunci în revoluţia română?

Interesantă observaţia ta. Articolul datează din 1982 şi trebuie să recunosc că nu eram atât de perspicace. Atunci nu se vedea „luminiţa de la capătul tunelului”. Eram disperaţi cu toţii. Aceasta era starea generală. Când am scris "Osanaliada" nu vedeam că ar urma o revoluţie, însă am ştiut, şi am scris într-un text care a dat titlul cărţii ( "Cât mai poate trăi un cadavru politic?"), scris în august dar datat noiembrie 1989, spunând că în mod normal dictatura nu trebuie să mai apuce Anul Nou.

Aţi reuşit să duceţi la bun sfârşit o serie de proiecte pe care le „dospeaţi” cam de multişor.

Cred că ştiu ce vrei să-ţi răspund. Ei bine, venind spre Roşiorii de Vede am fost fericit să văd câmpurile de rapiţă înflorite şi mi-am amintit de Danemarca. Acolo sunt nişte câmpuri superbe de rapiţă, în mijlocul cărora se învârt centralele eoliene.

Gabriel Argeşeanu