|
UNDE ESTE COLECTIA DONATA DE
ARTISTUL
ANDREI OSTAP REPUBLICII
MOLDOVA?
Wanda Ostap
Impresii si pareri personale in FORUM
La un an dupa trecerea in nefiinta a marelui artist
Andrei Ostap familia dorea sa indeplineasca una dintre marile sale
desiderate si anume : Donarea in 1996 a peste 300 de desene si lucrari
de sculptura Muzeului de Arta din Chisinau - Republica Moldova, practic
a peste 50% di opera sa.
Opera acestui mare artist ar fi trebuit sa incante privirea multor
doritori de arta dealungul celor aproape 10 ani, insa surpriza in
aceasta vara cand fica artistului Wanda Ostap a dorit sa regaseasca
amintirea vie a tatalui sau la Chisinau in Muzeul de Arta nu a mai gasit
nimic expus. La intrebarea : unde este opera tatalui meu i s-a raspuns
sec :
- In subsol. Persoana ce detine cheia este in concediu de odihna, deci
nu se poate accede pentru a vedea ce este acolo. Si uite asa munca de o
viata facuta cadou de marele artist Andrei Ostap nu poate fi vazuta
expusa in Muzeul de Arta.
Fica artistului nu-si doreste decat sa afle unde este si in ce stare
este aceasta colectie care pentru familia Ostap reprezinta adevarata
valoare vie a celui care a fost Andrei Ostap.
Wanda Ostap
Membru al Academiei Europene de Arta,
expert in iconografie (Italia), expert si traducator pe langa
tribunelele din Belgia.
Dispariţia unei colecţii ?!
De curând, am fost rugat de profesorul Francis Dessart, din Namur –
Belgia, să însoţesc pe soţia sa, distinsa doamna Wanda Ostap – fiica
sculptorului Andrei Ostap - cu cei doi copii, Cristina si Richard, la
Chişinău, pentru a vizita în cadrul Muzeului Naţional de Istorie
colecţia moştenită de la tatăl său.
De la Iaşi am plecat marţi 16 august 2005, dimineaţa la ora 6.30 cu un
autoturism, condus de un şofer basarabean.
De când au sosit în ospeţie la noi, atât doamna Wanda Ostap, cât şi cei
doi copii manifestau o vie emoţie, atunci când vorbeam de opera tatălui,
respectiv a bunicului lor şi despre meleagurile copilăriei lui (în
Chişinău Andrei Ostap a locuit în zona şcolii şi a bisericii polone, de
care era legat prin multe amintiri, zonă care urma să fie vizitată după
Muzeul Naţional de Istorie).
Ştiam, chiar din perioada transferului, că după moartea sculptorului
Andrei Ostap, la rugămintea acestuia, urma ca marea majoritate a
lucrărilor personale să fie donate Muzeului Naţional de Artă din
Chişinău.
Întrucât, în acea perioadă avusesem strânse relaţii de colaborare cu
colegi de la Universitatea de Stat din Chişinău aveam o oarecare
rezervă, care m-a făcut să insist pe lângă doamna Wanda să amâne
transferul, pe fondul situaţiei create după începerea războiului din
Transnistria. În scurt timp, când ne-am întâlnit la Bruxelles, în
noiembrie 1996, am aflat că evenimentul avusese loc deja, cu mare fast
şi mulţumire din partea Ministerului Culturii şi Guvernului Republicii
Moldova.
De curând am aflat că donaţia s-a făcut la nivelul celor două Ministere
ale Culturii, conduse pe atunci de Viorel Mărginean şi respectiv
Ciobotaru.
În jurul orei 10, maşina noastră a oprit în faţa Muzeului Naţional de
Istorie. Am mers la intrare. Încă nu se deschisese. Ofiţerul de serviciu
căruia i-am prezentat scopul vizitei noastre ne-a invitat politicos să
aşteptăm în holul central sosirea muzeografilor şi deschiderea secţiilor
muzeale. Cunoşteam bine Muzeul de Istorie, deoarece îl vizitasem de mai
multe ori şi în acest timp am început să le explic celor doi copii,
lucrurile deosebite pe care le vom mai vizita, după ce vom intra în
secţia colecţiei Andrei Ostap. Vestea sosirii noastre s-a propagat
repede, căci în scurt timp a sosit o doamnă custode, care ne-a explicat
că nu auzise de aşa ceva, dar că va suna la Fondul Colecţiilor să
întrebe. După jumatate de oră a venit o specialistă de la Fond, cu un
dosar în mână, care a mărturisit acelaşi lucru, căci de când este la
Muzeul de Istorie nu a văzut nici o lucrare a lui Andrei Ostap. Imediat
am intervenit, gandindu-mă că, probabil, între timp, colecţia fusese
transferată la Muzeul Naţional de Artă, care din spusele doamnei Wanda,
la timpul respectiv se afla în reparaţie capitală, colecţia fiind
adăpostită doar temporar la Muzeul Naţional de Istorie, unde i se
deschisese o secţie pentru realizarea preluării donaţiei.
În jurul orei 11 am pornit spre Muzeul Naţional de Artă, care nu era
departe. Ofiţerului de serviciu de aici, i-am explicat situaţia. Ne-a
invitat înăuntru. Muzeografa de serviciu, la întrebarea noastră legată
de colecţia Andrei Ostap, a răspuns că nu a auzit de aşa ceva. Doamna
Wanda, parcă o văd şi acum, îngrijorată, a rugat-o să fim conduşi la
directorul muzeului. Ni s-a răspuns că acesta lipseşte. Întrucât nu
aveam altă soluţie, am acceptat ideea să aşteptăm. Nu a durat mult şi a
apărut domnul Director, care s-a recomandat Tudor Zbârnea. De la acesta
am aflat că era artist plastic. Fără ca iniţial să ne invite în cabinet,
pe hol i-am prezentat scopul vizitei noastre, la care ne-a răspuns că în
expoziţie nu este nici o lucrare a lui Andrei Ostap, deoarece acesta nu
se ridică la valoarea artiştilor expuşi şi fiindcă muzeul nu dispune de
prea mult spaţiu. Cât l-am aşteptat am tras cu ochiul prin câteva săli
de la intrare. Etalarea lucrărilor de artă şi ambientul nu se ridica la
performanţa unui muzeu naţional. Am simţit în suflet un fel de apăsare,
dar şi o durere, deoarece presimţeam că atât eu, cât şi cei doi nepoţi
ai lui Andrei Ostap nu vor avea bucuria să vadă nici măcar o lucrare
expusă.
După „complimentul” făcut în legătură cu valoarea lucrărilor lui Andrei
Ostap, directorul a încercat să ne convingă cât de încărcat este muzeul,
dar experienţa noastră în domeniul muzeologiei „a blocat” dorinţa de a
continua să-l vizităm, oprindu-ne la prima sală. Observând perplexitatea
noastră, directorul ne-a invitat destul de rece în birou. Ofensa adusă
sculptorului Andrei Ostap m-a determinat să refuz cafeaua sau ceaiul.
Discuţiile au continuat în birou, un pic tensionate. Pe motivul
magazionerul era plecat în concediu, directorul s-a scuzat că nu ne
poate arăta nici măcar o lucrare. Cu durere în suflet, dar şi cu
nedumerirea privind soarta lucrărilor lui Andrei Ostap, am plecat spre
biserica şi şcoala polonă, pentru a îndulci un pic sufletul celor trei
prieteni pe care i-am condus la Chişinău. După plecarea de la muzeu
doamna Wanda a fost foarte tulburată şi a încercat tot timpul să ascundă
lacrimile, care nu conteneau să curgă.
Întrebarea care mă frământă şi azi, după acest eveniment, este: Oare de
ce, gestul de a dona o colecţie unui muzeu, din punctul meu de vedere
foarte nobil şi măreţ, se transformă la adresa celui pe care îl face în
reproş, fiindu-i dat să asiste neputincios la pierderea acesteia?
Departe de mine gândul de a dezvălui întreaga durere care m-a încercat
şi furia care m-a cuprins când mi-am dat seama că efortul nostru de a
veni la Chişinău, să vizităm colecţia, după 10 ani, a fost în zadar.
Am fost martorul unui eveniment nedorit pentru istoria şi cultura unui
neam.
Aştept cu nerăbdare momentul începerii noului an universitar să discut
despre acest neplacut fapt cu colegii mei de la Chişinău şi chiar cu
Preşedintele Academiei Republicii Moldova, căci acolo se află (vreau să
cred că există încă !!!) colecţia de cărţi Andrei Ostap, de peste 1700
volume.
Sper că, după cele relatate, va exista un gest din partea unei persoane
competente din Chişinău, care să facă lumină în reabilitarea poziţiei şi
valorii colecţiei Andrei Ostap.
Prof. Univ. dr. Ion SANDU.
|
