Reîntâlnire cu Margareta Pâslaru

Interviu realizat de Julia Maria Cristea - Viena

Sunt nume devenite legende care rămân adânc înrădăcinate în timp şi scurgerea vremurilor nu le poate şterge amintirea, ele fiind o prezenţă permanentă care nu aparţine unei singure generaţii, deoarece este inclusă în patrimoniul spiritual al unei naţiuni.

Un astfel de nume este cel al Margaretei Pâslaru, „copilul minune”ce şi-a afirmat exploziv talentul la vârsta de numai 15 ani şi care timp de decenii a dominat muzica uşoară românească, a investigat şi domeniul folclorului, cochetând cu mult succes şi cu scena şi cu pelicula filmului, la vremea respectivă cronicile din ţară şi chiar de peste hotare considerând-o un robust talent nativ, cu disponibilităţi nebănuit de complexe. Citez din cronicile timpului:

"Margareta Pâslaru a putut părea unora o apariţie meteorică, o modă, un capriciu. Evident, nu e. Face teatru, face film, cu tenacitate, cu voinţă, muncind cu pumnii strânşi. Şi cântă in continuare cu talent. A trecut cu bine momentul critic când se despart apele, când se vede cât la suta din glorie a fost fum şi cât şi-a tras seva din pământul harului adevărat". (Sanda Faur)

Şi pentru că acest har minunat – talentul, este aşa precum neastâmpărul izvoarelor subterane care trebuie să izbucnească în torente spărgând crusta pământului, cântul şi scena nu i-au fost îndeajuns, ele fiind ceva mai târziu urmate de poezie şi compoziţie, domenii în care ne-a deschis o altă portiţă de investigare nu numai a surprinzătoarelor sale resurse creatoare ci şi a unei sensibilităţi dureros de profunde.

Au trecut ani de când practic legătura spirituală cu Margareta a fost doar virtuală, prin intermediul discurilor care m-au însoţit în „băjenia străinătăţii”, apoi după revoluţie datorită emisiunii „Televiziunea, dragostea mea” de la postul TVR Internaţional.

Am ascultat-o şi am revăzut-o, femeia-copil cu aspect de păpuşă Barbie care te fascina nu numai prin albastru intens al ochilor ce puteau oglindi şi seninul cerului şi îngheţul iezerelor de munte, cât mai ales prin francheţea privirii, care confirma un om integru al cărui cuvânt era „beton armat”, spun asta deoarece în calitatea mea de redactor – producător de disc, am fost deosebit de impresionată de seriozitatea şi profesionalismul cu care şi-a făcut întotdeauna meseria.

Nu de mult, într-o seară, navigând pe internet, printr-o pură întâmplare, acea întâmplare ce de obicei defineşte cele mai multe acţiuni din viaţa noastră, am deschis site-ul Margaretei. Şi am citit surprinsă:

„Prin firma sa "M"Soul Production, Margareta Pâslaru a oferit asistenţă materială următoarelor organizaţii: Crucea Roşie Română; UNICEF(pentru orfelinate); M.A.D.I.R, The Balkan Relief; UNITER - Casa actorului matur; Overlook Hospital; 4 burse timp de doi ani la Academia de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti; Spitalul de boli infecţioase (SIDA) Matei Balş; Sindicatul artiştilor liberi profesionişti din România; Tsunami relief”.

Am recunoscut tenacitatea, dârzenia dar mai ales „Omul“ Margareta Pâslaru, care a rămas şi peste ani şi pe meleaguri străine - unde oricare expatriat ştie că nu este uşor, la fel de sufletistă, la fel de umanitară, la fel de receptivă la ajutorarea semenilor ei. Care a făcut ca numele de român să fie rostit cu admiraţie şi respect.

Ştiu că mă lungesc prea mult, dar dacă socotim că mă refer la o perioadă de peste 26 de ani mi se vor acorda circumstanţe atenuante. Aşadar, vreau să povestesc o întâmplare care mi-a rămas încă vie în amintire, pe care nici o cronică, nici un ziarist avid de ştiri senzaţionale nu a relatat-o, iar Margareta cu modestia ei caracteristică, a trecut-o sub tăcere. Dar, dat fiind că relatarea este cam lungă o voi integra mai jos sub titlul „Un Crăciun de neuitat dăruit copiilor de către Margareta Pâslaru”.

A fost printre ultimele întâlniri cu Margareta. Valul vieţii ne-a luat pe fiecare dintre noi şi ne-a purtat pe un alt ţărm, iar timpul şi-a desfăşurat atât de repede fuiorul, mult prea repede.

Şi mare mi-a fost bucuria când prin intermediul mailurilor şi a Skype-ului am reuşit să reluăm legătura, ca o punte peste ani, întorcându-ne în timp, în vremurile de odinioară.

Am dorit să ştiu mai mult, traiectoria parcursă de Margareta pe meleagurile străine, felul în care a reacţionat la impactul cu altă lume – mai puţin prietenoasă, unde a trebuit să reînceapă urcuşul pornind din nou de la prima treaptă.

A povesti despre mine imi displace, pe lângă lipsa de timp lucrul la cartea mea autobiografică merge ca melcu. Imi folosesc experienţa din trecut, lucrând de partea cealaltă a camerei de luat vederi ca producător-regizor-editor. Pentru amănunte ii invit pe cei interesaţi să viziteze pagina de pe Internet www.margareta.com.

Am avut marea şansă de a fi intervievată dupa plecarea unui regizor. Astfel am beneficiat de un „culoar liber”. Nimeni in studioul nostru nu realizase până atunci emisiuni dedicate artelor plastice, pictorilor, sculptorilor, ori eu am trăit în acest mediu fascinant. Bunicul meu sculptorul consacrat Ion Dimitriu – Bârlad mă folosea frecvent drept model, iar bustul meu lucrat de sculptorul Medrea este şi acum expus în muzeul său din Bucureşti.

Aş vrea să relatez şi alte lucruri decât cele care s-au tot vehiculat prin ziarele timpului. Aşa de pildă îmi reamintesc şi acum o întâmplare, sau o succesiune de întâmplări tare amuzante. Să fi fost prin 1962 când seara, după orele 22,30 m-a trezit un cor de băieţi care făceau serenadă sub fereastra mea: “Cântau băieţii – Viva Maria, Viva Maria, Viva Maria”- melodie din repertoriul tău. Azi aşa, peste câteva zile tot aşa, nu pricepeam motivul. Ceva mai târziu am aflat că te-ai mutat la mătuşa ta care locuia în acelaşi bloc, doar că la etajul V şi seara, când te întorceai de la teatrul Lucia Sturza Bulandra – aflat în colţul străzii, unde jucai rolul lui Polly Peachum din Opera de trei parale a lui Bertold Brecht, zecile de admiratori îţi aduceau în felul acesta un omagiu. Să-ţi mărturisesc – îmi imaginam că primesc eu serenada - doar mă cheamă Julia-Maria şi dacă nimeni nu s-a gândit să-mi cânte pe sub geamuri, am profitat de coincidenţa numelui…

Nostim. E prima oară când aud lucrurile astea. Stăteam la etajul V, serenada nu ajungea până la mine. Poate că atunci aş fi fost măgulită ca şi intr-un turneu când la un concert mi s-au aruncat pe scenă o mulţime de răţuşte de jucărie – asta pentru a cânta “Raţa” din filmul “Impuşcături pe portativ” sau mai mult, când mi s-au făcut cadou doi mieluţi vii..

Amintirile tale sunt importante in acest context, au farmec şi autenticitate. Cu "Viva Maria" am luat premiul III la Sopot (adaptarea textului din poloneza imi aparţine) unde regretatul Alexandru Imre m-a însoţit ca dirijor.

Când ai realizat că muzica va deveni sensul vieţii tale? Eu de exemplu m-am autobotezat la 14 ani – Lully, după personajul cu acelaşi nume din romanul Lorelei de Ionel Teodoreanu. Visam de pe atunci să scriu.

Nu a fost doar muzica, ci scena, cu tot ceea ce include ea.

Radioul mi-a vrăjit copilăria. Ii ascultam pe Beligan, Birlic, Vraca, Giugaru, ghemuită alături de bunicul meu. Trăgeam scăunelul mai aproape când se anunţa "Teatru la Microfon". Fascinaţi ne imaginam scena acţiunii; mister, suspans, aventură. Forţa imaginaţiei este inbatabilă, aşa se explică probabil dezamăgirea in faţa ecranizărilor după un roman cunoscut. Este foarte greu să sincretizezi intr-un timp limitat acţiunea propriu-zisă şi mai ales trăirile personajelor ( care de fapt sunt dinamica care generează "teatrul total" - cum se numea atunci imbinarea prozei cu muzica şi dansul) cu trăirea la voltaj maxim. Plurivalenţa mi-a deschis drumuri noi şi aici, unde explorez şi alte mijloace de comunicare artistică. De pildă, am ales muzica preclasică şi clasică, pentru fundalul sonor al emisiunilor mele. Dragostea pentru acest gen muzical mi-a rămas in sânge de pe vremea lecţiilor de harpă şi pian, din copilărie. Destinul a vrut ca ani mai târziu să fiu invitată chiar in studioul teatrului la microfon, ca actriţă, jucând în piesele “Şoseaua Nordului” şi “Nu sunt turnul Eiffel”. De altfel au apărut şi pe disc la Electrecord.

Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că la invitaţia caricaturistului Nell Cobar ai compus şi muzica de film pentru un episod din serialul pentru copii – Mihaela, care era difuzat în fiecare seară la ora 19 spre bucuria copiilor.

Radu Goldiş a realizat orchestraţiile. Tot el avea să semneze cu ani mai târziu aranjamentul de ghitară a altei compoziţii care face parte intrinsecă din universul meu spiritual.

Te referi la superba rugăciune “Tatăl Nostru” ?

Copilul din mine n-a uitat nici până azi momentul magic când seara, la culcare, sub lumina candelei, ingenuncheam cu bunica la marginea patului şi spuneam Tatăl nostru. Simţeam că şoaptele noastre ajungeau direct la ”Doamne Doamne”...Făceam semnul crucii şi mă ghemuiam la pieptul bunicii. Anii au trecut. Ajunsă la casa mea, cu rostul meu, am invăţat rugăciunea şi pe fetiţa noastră - Măriuca.

Traversând oceanul, amintirile m-au urmat cu intensă claritate; am simţit o forţă divină trimiţându-mă la pian. Dar incercările repetate, chinurile indoielii, m-au impins in pragul frustrării până când bunica mi-a apărut in vis şi inspirată, am definitivat piesa in câteva ore.

L-am căutat pe Radu Goldiş la Los Angeles, i-am cântat piesa – voce şi pian - prin telefon. Impresionat mi-a spus: ”Va fi ceva deosebit, trimite-mi imediat caseta să-i fac aranjamentul” Acompaniamentul lui plin de sensibilitate poate fi ascultat şi pe Internet la pagina http://margareta.com/muzica.htm

In 1998 si’99 am cântat rugăciunea in turneul aniversar din Canada şi apoi in California.

A.B. –Hollywood -1998: "Vă imaginaţi emoţia care a cuprins intreaga sală atunci când, inconjurată de copiii românilor imigranţi, majoritatea in costume naţionale româneşti, Margareta a interpretat un cântec de rugăciune pentru toţi copiii lumii”

(foto: impreuna cu Liviu Ciulei, regizor)

Inregistrarea a apărut la Electrecord pe discul “40 de ani de la primul disc” drepturile mele fiind donate Crucii Roşii Române.

Cât de şocant a fost pentru tine impactul cu o ţară străină?

Probabil faptul că am cântat in 29 de ţări, a diminuat cumva impactul. Fireşte, nimeni nu-i scutit de dificultăţile inceputului, in special când se ia viaţa de la zero, la 40 de ani intr-o ţară ca America.

Poate un artist să renunţe la publicul iubit, la popularitate, la Aura cu care este înconjurat?

Nu renunţă, adaugă o nouă audienţă. Artistul aparţine lumii, alt public se perindă la fiecare spectacol, in diferite oraşe, in altă ţară ori continent. Muzica are avantajul de a fi accesibilă instantaneu peste mări şi ţări, la orice oră din zi şi noapte, in vârful muntelui, ori la malul mării, prin radio. Are limbajul internaţional – cel al sufletului.

Poate să se afirme cu aceeaşi intensitate?

Depinde de la caz la caz. Cred că totul este posibil. La 25 de ani daca există o cerinţă de piaţă a genului respectiv. "Intensitatea" depinde de marketing şi distribuţie, depinde de profesionalismul şi seriozitatea managerului-impresar. In anii '60, '70 generaţia mea nu a beneficiat de posibilitatea angajării unui impresar propriu; fiecare se baza pe talentul de la Dumnezeu şi pe puterea de muncă. Eram solicitaţi direct, fără intermediari.

În străinătate se presupue că este infinit mai greu. Nici măcar nu am tatonat domeniul muzicii Pop. La 40 de ani mi-am diversificat paleta exprimării artistice, reuşind in acest fel să realizez ceea ce mi-am propus. Familia şi educarea Măriucăi sunt priorităţile mele.

Evident, succesul imbracă diferite forme. Nu repeţi un succes din trecut, ci evoluezi, matur, adresându-te altui public, altor cerinţe. Pentru mine, multe din realizări au fost peste aşteptări, la cei 61 de ani......

PREMII PENTRU MARGARETA
La “Telly Awards” 2003 (competiţie cu insemnătate naţionala in Statele Unite) i s-a decernat Statueta de bronz pentru emisiunea “Impromptu art”. In 2004, programul “Human Mosaics”, primeşte in acelaşi context - Gold Classic Telly Award. La concursul internaţional de la Arlington - Texas, show-ul “Forever Music” obţine Crystal Award of Distinction Premiul de excelenţă in comunicarea vizuală (2267 de emisiuni din 11 ţări şi 48 de state americane au fost supuse jurizării profesioniştilor de televiziune).
“Aţi adus cultura, arta, muzica, bunul gust in comunitatea noastră. V-aţi impărţit cu noi talentul şi spiritualitatea. Vă mulţumim!” scria ziarul “Summit Observer”.

Dimineaţa - 12 iulie, 2004 Daniela Caraman Fotea

Poate un român să se asimileze intr-o altă ţară?

Nu pot vorbi pentru alţii, sunt mulţi care şi-au realizat visul. Cred că omul sfinţeşte locul. Totul cere timp, pasiune, aptitudini şi multă muncă. A fi omul potrivit la locul potrivit, răspunzând cerinţei de piaţă, este problema cheie. De pildă, am fost angajată la o galerie de artă intr-un moment in care se promovau lucrările pictorilor europeni.

Bagajul cunoştinţelor artistice căpătate de la sculptorul Ion Dimitriu Bârlad - bunicul meu, in casa căruia am crescut - cursurile de desen şi pictură pe care le-am urmat in adolescenţă la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" - clasa Tofan - a determinat succesul primilor zece ani in America. Dar după opulenţa anilor '80, numeroase galerii in Statele Unite s-au inchis ca urmare a recesiunii din anii '91,'92. Când o uşă se inchide, o fereastră se deschide. Ocazia s-a ivit, am trecut şi de partea cealaltă a camerei de luat vederi. Situaţia precară a pictorilor, necesitatea lor de a căpăta vizibilitate, m-a indemnat ulterior să creez emisiuni de televiziune in sprijinul lor.

Cât de real este dorul de patrie in condiţiile unei depline realizări materiale?

Unul nu exclude pe celălalt. Indiferent unde trăim, "casa părintească" rămâne leagănul in care ne aşternem locul de veci. Pentru un artist, dorul devine o sursă de inspiraţie creatoare, un stimulent. De pildă, tulburată de situaţia orfelinatelor am compus muzica şi textul melodiei "Un copil uitat"; apoi a urmat "Un pod peste ocean" devenind titlul discului cu acelaş nume lansat in 1993. Inregistrările le-am realizat cu Adrian Antonescu la New York pentru Electrecord, apoi am donat incasările şi drepturile de autor in beneficiul orfelinatelor. De câte ori mi-au fost recunoscute meritele (de pilda la inmânarea premiului "Women of Excellence" din partea senatului statului New Jersey) s-a menţionat faptul că sunt româncă. In astfel de momente am sentimentul datoriei implinite şi efectiv de mândrie.

Se întâmplă frecvent ca dezidenţii să dorească “o integrare atât de perfectă” încât să-şi schimbe numele şi să-şi “uite” limba maternă. Evident este un fenomen restrâns, care totuşi există.Te-ai gândit vreodată la o asemenea posibilitate?

Nu m-am gândit. Colaboratorii mei şi presa imi pronunţă numele in fel şi chip, aşa cum pot şi cum le place.

Florena DOBRESCU (fragment din ADEVĂRUL" - 7 iulie – 2003)

Margareta Pâslaru a cântat in direct, cu o naturaleţe care sfida până şi conceptul de play-back şi a demonstrat că se poate. Cum se poate şi să vorbeşti o limbă română impecabilă, in ciuda zecilor de ani petrecuţi departe de ţară, intr-un moment in care această limbă e din ce in ce mai uşor uitată de numeroşi artişti sau sportivi români plecaţi in străinătate, fie şi numai pentru câteva luni.

In cadrul integrării e foarte impresionant ce ai facut pentru copii. Ai rămas aceeaşi Margareta de odinioară care te-ai luptat să faci un Crăciun de neuitat la zeci de copii. Se spune că omul este asemenea vinului, pe măsură se înaintează în vârstă i se cunoaşte adevărata valoare. Unul se transformă în oţet, altul devine vin nobil.

Eu cred că acela care s-a născut cu suflet de artist simte profund durerile omeneşti. De aceea işi foloseşte darul alinând suferinţele altora, prin arta sa. Cu anii, activităţile umanitare, voluntariatul, metamorfoza spirituală, diversifică aptitudinile - lărgind orizontul.

Aşa s-a născut Motto-ul meu:

"In tinereţe ne străduim să ne facem "un nume"
La maturitate trebuie să folosim numele spre binele altora".

In general, fondurile de ajutorare au provenit din vânzarea CD-urilor şi a casetelor, a drepturilor de autor pe care le-am donat cauzei respective. M-am implicat nu numai în ajutorarea copiilor. Ca voluntar am distribuit mâncare caldă bătrânilor bolnavi şi singuri - programul "Meals on Wheels"- la SAGE.

Apoi la secţia de pediatrie a spitalului Overlook citeam poveşti micilor pacienţi seara la culcare. Programul pe care l-am iniţiat, "Adormind cu un zâmbet" şi-a propus să alunge teama de operaţie, ori de injecţie, cu ajutorul unor scurte povestioare in care jucam toate personajele, schimbându-mi vocea.

Ulterior, observând că in calendarul american erau trecute doar Ziua Mamei, Ziua Tatălui, a bunicilor, etc...dar nu şi Ziua Copilului, am propus oficialităţilor sărbătoarea de la 1 Iunie, cu care am crescut in Bucureşti.

Dar despre aceasta discutăm după “1 Iunie”, când voi avea noutăţi. Până atunci cei interesaţi, pot urmari evoluţia evenimentelor la pagina http://margareta.com/june_first.htm

Margareta, în general oamenii au mai multe disponibilităţi să fie nefericiţi decât invers. Tu care ai fost şi ai rămas o luptătoare, dârză, hotărâtă, care n-ai lăsat niciodată să se bănuiască vulnerabilitatea sensibilităţii tale ieşită la iveală doar prin creaţia ta, poţi să-mi spui ce inseamnă pentru tine fericirea?

A mângâia pletele Mariucăi până-mi adoarme in poală, a plănui viitorul cu Ghiuri la căldura statornicei iubiri, a asculta ploaia răpăind în geam in timp ce motanul nostru Bali toarce...Acestea sunt momente fericite, pentru mine . (foto: Margareta Pâslaru împreună cu fiica sa, Măriuca)

Însă, când mă aşez la pian, ori când filmez, perfecţionismul devine o sursă de nefericire ştiind că intotdeauna se poate " şi mai bine". Nu uit zicala: " nota 10 este pentru Dumnezeu, 9 pentru elev". Dar este în acelaşi timp şi un stimultent.

Şi azi mi se mai cere compoziţia "Timpul"...Publicul meu credincios m-a răsplătit cu nota 11 şi ii mulţumesc. Satisfacţia lucrului bine făcut poate fi numită fericire.

Care a fost cel mai greu moment din viaţa ta?

Sunt multe momente care concurează la "cel mai greu"… Pentru a urca de pe un pisc inalt pe altul trebuie să cobori in vale. Sus, jos, iarăşi sus, este viaţa pe care o prezint în cartea autobiografică la care lucrez de câţiva ani. In ciuda interdicţiilor şi a suspendărilor din anii '60, '70, mi-am urmat crezul artistic.

Nu numai cântând, jucând în film sau pe scenă dar şi scriind versuri pentru compoziţii ca cea a lui Bogardo “Ca tine nu e nimeni”; “Pasărea măiastră” a lui Vasile V. Vasilache (care a luat Premiul Tineretului);” Să fi învingător” a lui Temistocle Popa – le-aş înşira pe toate sunt prea multe însă şi spaţiul nu-mi permite. De altfel se găsesc enumerate în site-ul tău.”

Nu erau versuri, ci texte de muzică uşoară…cuvinte de dragoste…

Au urmat compoziţiile tale pe versurile unor poeţi consacraţi, cum ar fi Ana Blandiana cu « Lasă-mi toamnă pomii verzi » pe care clasamentele o enumeră printre cele mai iubite melodii ale secolului XX in România. Apoi „Păsările“ pe versurile lui Eminescu; “Romanţa soarelui” după Ion Minulescu... şi iarăşi lista ar fi mult mai lungă. Ca în cele din urmă să compui pe propriile tale versuri cum are fi “Timpul”; “Cheia fericirii”; „Dacă ai ghici”; ”Pasiunea” …din nou trebuie să mă integrez spaţiului, dar titluri ar fi multe.

Faptul că anumite compoziţii proprii au plăcut colegilor de breaslă, mi-a dat incredere De pildă regretata Anda Călugăreanu mi-a cântat “Timpul” in turneele din Germania. Păuniţei Ionescu i-am compus special “Voroneţ” pe versurile Constanţei Buzea. Corina Chiriac mi-a cântat cu succes piesa comică“Bâlbâitul” (muzica si text), Marian Stere a imprimat “Eu şi Timpul” versuri V. Carianopol. Angelei Similea i-am oferit compoziţia “Flăcări” pe care a inregistrat-o excepţional. Intotdeauna voi dărui creaţiile mele celor interesaţi, pentru a le adapta stilului lor. Pentru corul Palatului Copiilor din Bucureşti am compus muzica şi versurile melodiei “Omul bun invinge” orchestrată de Ionel Tudor iar pentru copiii lumii piesa“ Our Day, Children’s Day” dedicată Zilei Internaţionale a Copilului, orchestrată de Dave Davis şi inregistrată in Summit. Strădaniile mele de-a lungul vieţii au fost pentru oameni, de dragul publicului, o perpetuă dăruire... Fiecare artist crează o treaptă care serveşte la urcuşul noilor talente. În afara textelor proprii mă inspiră versurile in care mă regăsesc.

Regretatul poet Virgil Carianopol mi-a trimis cu dedicaţie un volum de versuri din care face parte şi poezia “Flăcări”, în care parcă mi-a ghicit sufletul.

« Şi ard, şi ard, aşa de-a rândul, Ca mii şi mii de stele.

Ii luminez pe cei din preajmă, Arzându-mi visurile mele.

Ştiu, se va stinge crud odată, Această flacără, stindard

Da-mi pare rău că se va stinge, Fiindcă trăiesc numai cât ard...”

Julia Maria Cristea - Viena

Scriitoare si jurnalista independenta

Fost redactor Radio, Electrocord - Bucuresti

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero : ec.Valeriu-Lucian Hetco [ contact ] [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco.