Ne dă târcoale moartea tot mai des

Şi-o luăm în râs, gândind că ea glumeşte,

Dar, înc-odată, azi, am înţeles,

Că nu se joac-atunci când ne pândeşte!

Îşi plânge înc-un mare patriot

Cu sufletul în bernă, România,

Chiar dac-acesta n-a plecat de tot

Ci doar un timp, să-şi scrie poezia

Pe care nu credeam c-o va rosti

Cu inima zvâcnind în monitoare,

Când, la ureche, moartea-i va şopti:

- Ia spune, Adriane, te mai doare?

- Mă doare ţara asta peste tot

Cu munţii ei, cu apele şi marea,

Oricât aş vrea, presimt că nu mai pot

Să îi găsesc, doar în cuvânt, salvarea.

De-aceea, du-mă tu la Dumnezeu

Să-l rog smerit să facă o minune

Şi, poate-nduioşat de plânsul meu,

O va feri de fiara ce-o răpune

Şi de hingherii care-o ţin în frig

Vânzându-i neamul, limba şi moşia,

Că n-am putere, moarte, să mai strig,

Cum îşi pierdură, zbirii, omenia.

Ca un sicriu de plumb simt trupul greu,

De dragoste-mi dă inima pe-afară,

De oameni, de copii, de neamul meu,

În toamna asta ce-a muşcat din vară.

Mulţi m-au hulit, dar eu i-am sărutat,

Obrazul l-am întors a doua oară,

Pe cei nedreptăţiţi i-am ajutat

Dar, Doamne, eu sunt unul, ei o ţară!

Dă Tu, în scris, o pravilă de soi

Şi pune-i o pecete de lumină,

Că n-ai să-i uiţi pe cei flămânzi şi goi

Şi nici pe vinovaţii fără vină.

Da Tu, în scris, o pravilă de foc

Şi cere-i morţii să mă păsuiască,

Pân-am s-aduc acestui neam noroc

Şi demnitate-n Ţara Românească.

De n-am să pot, fă-mi amintirea vie

Şi-ngroapă-mă, adânc, dacă se poate,

În Cartea Cărţilor de Poezie

Să vin la Tine lecuit de toate.

Şi-acolo să o iau de la-nceput

Cu Eminescu, Blaga şi Vieru,

C-avem atâtea, încă, de făcut

Cât steaua noastră-nsângerează ceru’.

 ION GAGHII