|
 Albumul
cu fotografii
Poeme
Lucian MĂNĂILESCU (foto)
Întâmpinare
din partea criticului literar ieşean Marius Chelaru
Spuneam
(„Răvăşind nimicuri existenţiale”, Cronica, Iaşi, august 2004), că
atunci când scrie poezie, Lucian Mănăilescu se aşează în faţa sertarului
cu amintiri (poate posibile, poate reale), răsfoind pagină după pagină
lumea din nou.
Poezia lui este un album cu
fotografii ale unor frânturi de suflet/ amintiri, smulse de sub pulpana
clipei care dispare pentru totdeauna din viaţa noastră. Cu toate că sunt
versuri în care nostalgia, singurătatea, tristeţea, aşteptarea curg
inundând cuvintele, care parcă privesc şi ele, prin degetele cu ochi de
metaforă ale poetului, peste timp, înapoi, după copilărie, după
tinereţe, după prieteni, după Ea, sau versuri care zugrăvesc deziluzia,
zădărnicia împletite în mod straniu cu frumosul, este dificil de
definit poezia lui Lucian Mănăilescu.
Poate fi a
unui melancolic incurabil şi resemnat, poate fi a unui pictor de
amintiri care îşi moaie pana în iluzia re-trăirii timpului, a celui care
aşteaptă noaptea, care „respiră ca o femeie” şi, „culcuşită” în somnul
lui, bârfeşte despre „nedreptăţile luminoase ale zilei”. Sau, mai
curând, dincolo de orice analiză stilistică, putem să ne apropiem de
poezia lui Lucian Mănăilescu citind-o cu plăcere, dar şi cu gândul că în
spatele fiecărui vers stă cineva care s-a smuls din concreteţea
spaţiu-timpului, parcă, trăindu-şi amintirile ca şi cum ar fi re-luată
viaţa de la început pentru fiecare din ele.
Marius CHELARU, critic literar
Persona:
Lucian MĂNĂILESCU
- redactor şef al revistei
culturale „Fereastra” şi consilier cultural ap primarului din oraşul
Mizil
A publicat poezie şi proză în:
„Luceafărul”, „Carnet literar” (Buzău(, „Post-Scriptum” (Chişinău),
„Cetatea culturală” (Cluj), „Cronica” (Iaşi) „Viaţa literară” (Iaşi),
„Oglinda literară (Focşani) etc. Debut literar în volum: Cartea junglei
(fabule) - Editura Mad Linotype Buzău, 1997.
Alte cărţi tipărite:
Lacrimi de Murano (poezie) – Editura Mad Linotype, Buzău, 2001);
Rememorări (poezie) – Editura Tempus, Bucureşti, 2004; Ultima eră
glaciară (poezie) Editura Vega, Buzău, 2006.
Premii literare:
- Premiul Satiricon la Festivalul Naţional „Eterna epigramă”, ediţia a
X-a (Cluj-Napoca, iunie 1999).
- Premiul „Ridendo” pentru epigramă la Gala umorului „Un bob de
veselie”, ediţia a XI-a (Feteşti, august – 2002).
- Premiul I la creaţie literară (secţiunea fabulă) a Concursului
naţional „Oltenii şi restul lumii”, ediţia a VIII-a (Slatina, 10 – 12
octombrie
2002).
- Marele premiu la Concursul Naţional de Poezie „Carmen Patriae”, ediţia
a II-a (Braşov 2005)
- Premiul I la secţiunea proză a Concursul Naţional „Dor de dor”, ediţia
a II-a, 2007 (Cluj-Napoca) etc.
22
Replicile se amestecă
în ţăcănitul de mitralieră
al maşinii de scris,
pasărea împăiată
în muzeul de ştiinţe naturale
al patriei
bate brusc din aripi,
uzina chimică ninge
cenuşiu către văzduh
(aici, în Est, ninsorile
albe sunt interzise)
în scena balconului
actorul ţine în mâini
amortizorul de linişte,
statuia libertăţii o ia
razna pe străzi
în timp ce îngerii
recită la microfoane
comenzile lecţiei
de gimnastică anaerobică
iar moartea se preface
că citeşte ziarul
peste umărul poetului.
Cei fără feţe
Am fost fideli unui zvon…
Printre umbre oamenii aprindeau focuri
şi vorbeau despre iubire şi despre încredere,
fără să se uite în jur, la cei fără feţe,
care morfoleau în gingii tăcerea,
la cei ce fluturau steaguri cu nimicul
perfect rotund decupat în centru.
Cineva ucidea, totuşi, din întuneric!
Maşina de transmis directive proiecta
trasoarele cuvintelor peste oraşul orb,
nimeni nu cunoştea pe nimeni, la radio
se vorbea despre libertate şi oamenii
rătăceau pe străzi, povestind cu însufleţire
despre ziua de mâine…
Cine să fi stat atunci să numere morţii?
Cei fără feţe au pus totul în ordine,
cu meticulozitatea, exersată, a formelor fixe.
Dimineaţa s-au inventat o grămadă de
panglici multicolore, şi mulţimea
a strivit, cu mica şi îndreptăţita ei mânie,
umbrele stacojii ale întâmplării.
Cine să fi stat, atunci, să numere morţii?
Cei fără feţe au pus totul în ordine!
Îmi iubesc patria
Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria,
cu silicoanele amăgirilor ei
legănându-se tandru pe buzele neantului,
cu şobolanii din canalele revoluţiilor trucate,
cu ghişeele din spatele cărora
o mână nevăzută împarte
certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase,
cu oamenii ei politici deversaţi din patru
în patru ani prin cartiere mărginaşe şi cătune
unde inundaţiile vin mult mai des,
cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului
care le fuge iar de sub tălpi, cu toată astea
şi cu multe altele trăite în grabă şi cu lehamite.
Da, îmi iubesc patria!
Mă înduioşează până la lacrimă grija ei
pentru câinii comunitari stâlciţi sub lumina
de stricnină a farurilor, sterilizaţi ca să
procreeze după aceea o nouă rasă mioritică,
mult mai rezistentă la vicisitudinile libertăţii.
(Şi noi am fost comunitari, şi încă ne mai
domină reflexele lui Pavlov, încă
mai salivăm ascultând discursurile preşedinţilor
săraci şi cinstiţi sau foşnetul de transpiraţie al
speranţei)
- Mă, câine, îi spun celui mai bun prieten al meu,
şi el se gudură şi mă face să înţeleg că fericirea există.
Dumnezeu, ca şi patria, este iubire!
Aşadar, domnilor şi doamnelor,
îmi iubesc patria aşa cum îşi iubeşte
ologul piciorul lipsă, cu patima celui
care refuză să plece dintre apele ei
mereu revărsate şi tulburi.
O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră
indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,
pentru că în cârciumile ei am văzut
potire de lacrimi şi pe străzile ei
am strivit umbra viitorului ce refuză să vină.
Pentru mine patria aceasta de la capătul lumii,
crucificată pe toate punctele cardinale,
este singura americă posibilă, singura
şansă, unica iubire pe care nici măcar
speranţa nu o mai poate ucide.
|
În autobuz cu Eugenio
Montale
Privim tăcuţi pe fereastră peisajul
cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte
au fost şi mai ales nu au fost în acest
Levant exilat la marginea cerului.
Lângă noi un copil, ca un mic şoarece mov,
mestecă seminţe de floarea soarelui;
cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea
cuvintelor rostite, rămase fără miez…
O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără
plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”.
Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul
pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic
din pustiul dens al poeziei.
Nici satelor înşirate în procesiune leneşă
nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar
şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul,
benzi lungi, desenate, de asfalt, aleargă năuce
de la un capăt la celălalt al lumii…
Spaţiul îngust dintre absenţele noastre
se umple de cojile cuvintelor.
Recif
Doamne, ce frumoşi sunt rechinii recifului tău,
cum plutesc ei în sensul curentului care îi poartă
spre raiul canibal al peştilor, spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate cu fălci puternice,
iluzionistul de socialism ştiinţific îşi scoate
pălăria plină cu iepuri liberali şi ne salută…
Raport
Permiteţi să raportăm, domnule General,
după ce aţi plecat printre nori
am pierdut toate războaiele de pe
faţa nevăzută a lunii, ne-am lăsat
împuşcaţi cu gloanţe oarbe, până la lacrimi,
acum între noi şi ceilalţi
e un văzduh de sârmă ghimpată,
acum pe liziera timpului înaintează
ploi cu şenile, acum e târziu,
domnule general, şi soldaţii dorm
şi mitralierele inimii sunt risipite
pe câmpuri cu maci!
Vă mai raportăm că ne retragem
eroic, printre ruinele serii,
şi că toate înfrângerile noastre
fastuoase servesc patria!...
Vom mărşălui, orice s-ar întâmpla,
către nord, să fluturăm de acolo,
victorioşi, stindardul alb al zăpezii.
Dezertare
– Dormi ca un iepure, soldat!
– Dorm pentru patrie, să trăiţi!
răspunde soldatul,
în timp ce gândul lui aleargă
de rupe pământul,
către casă.
Umbra
Se aud paşi…
cineva disperat sau singur
trebuie să apară
pe coridorul amiezii.
Aştept încordat să spun
„bună ziua!” sau „încotro?”,
să schimbăm o vorbă…
şi chiar atunci umbra mea
trece pe lângă mine
fără să mă privească.
Ţărmul
Acum, când aproape te-am uitat,
cum uită pietrele care rămân trecerea apei,
cred că nu mai contează prea mult
pe care ţărm stau, visându-te.
Oricum, e bine să ai amintiri…
o să developez sentimentul ăsta
şi ţi-l trimit prin e-mail;
dacă nu mâine luni,
dacă nu din viaţa asta din alta,
draga mea dragă,
fii atentă când treci Atlanticul
şi strada, pentru că şi pe acolo
se circulă fără milă
şi mai ales nu-ţi face griji:
a rămas destulă singurătate
în umbra mea de înger
ca să te pot iubi
până la celălalt capăt al lumii.
Moby Dik
Aceasta este seara vinului roşu, a nevinovăţiei
mincinoase pentru care pleacă marinarii în larg,
uitându-şi bocceaua cine ştie pe unde…
O, Ahab, nici tu nu cauţi otreapa curajului,
monstrul cel alb al fricii, nu-i aşa că vom vâna
numai serenisime schisme şi luxoase fărădelegi?
- Ehehei, pezevenghilor, ehehei…
Am fost cândva până la marginea lumii, am fost…
repede a trecut harponul pe lângă cocoaşa timpului,
repede s-au umplut mările de recifurile
străvezii ale fericirii şi de arhiducese…
Ehehei, pezevenghilor, iat-o pe cea mai bârfită
dintre toate, pe Moby Dyk, care ne molfăie între gingii! |
|
Comentarii de la cititori |
|
