|
Costin Tănăsescu
Aleatoriu şi alte versuri
Impresii si pareri personale in FORUM
 Născut
pe 22 noiembrie 1971, în Ştefăneşti-Argeş. Debut pe site-ul de
literatură www.poezie.ro, în 2004. A publicat poezie în Symposion şi
volumul „Virtualia 4”, Editura PIM, Iaşi, 2005. Membru al cenaclului
literar “Cafeneaua Literară” din Piteşti şi al cenaclului „Argeş”,
Centrul Cultural Piteşti, în revistele cărora publică deasemenea
frecvent texte literare. Fac parte din cenaclul literar numit "Cafeneaua
Literară" din Piteşti, cenaclu condus de maestrul Virgil Diaconu, poet,
publicist, eseist, membru USR. Am publicat poezii în multe reviste
literare dar ţin să remarc faptul că am debutat în suplimentul cultural
al ziarului 24:ore din Iaşi. Pe data de 26.11.2005 am lansat la
Biblioteca Judeţeană din Piteşti, primul meu volum de versuri, care se
numeste "Mi amor", redactor de carte fiind chiar Virgil Diaconu. Cronici
primite-"Mi Amor": Niculina Oprea, Constantin Stan, George Mihalcea,
Virgil Diaconu, Marian Barbu, Mihai Borşoş, Liviu Comşia, Amalia Voicu.
Am obţinut locul 2 la Concursul Naţional de Poezie din Reghin, numit "Pe
aripile visului". Aceasta fiind şi singura competiţie de acest gen la
care am participat. În pregătire un nou volum de poezii care va fi
lansat cel mai probabil în luna noiembrie-decembrie.
aleatoriu
câtă singurătate trebuie să fie atunci când vorbeşti.
câtă singurătate atunci când spui
unei cruci albe fără poză maronie şi geam crăpat
că ai albit
e o motivaţie desuetă în dialogul celor doi surzi
cuvintele aproape că nu se aud aproape că se respiră
cruce la gură gură la cruce
numai imaginea vorbeşte doar şi vorbeşte tare
e ca o reclamă de circ în mijlocul satului cu o singură familie
câtă singurătate în locul acesta atunci când mă destăinuiesc
un vorbitor cu paravan la graniţa dintre două lumi surori
şi nu se ştie cine pe cine vizitează
care pe care plânge
eu nu mai trăiesc demult
eu nu mai respir decât când îmi amintesc
mă mai întreb uneori
de ce tu mamă?
de ce eu?
aleatoriu
ambalată ireversibil
mă întreb dacă zilele mele se mai răfuiesc între ele
dacă filmul a fost de lung sau scurt metraj
aştept pe scaunul ăsta incomod şi privesc albul ecranului
mai e ceva sau nu mai e
sunt zile de când nu mai aud ascuţit de gheare asalturi sau chiar
retrageri
am uitat cum miroase sângele fierbinte şi mi-e poftă
ai vrut tu liniştea asta corecţională să mă roadă ca un cancer ritmic
şi cum se întâmplă în lumea asta de la kilometrul zero
niciodată n-a fost cum am vrut
eu nu am fost de acord cu big-bang-ul
ştiai?
cu evoluţia nici atât
cum aş putea înghiţi pasivitatea nopţilor mele care nu se mai împart
în cele cu tine şi cele fără de tine
mă adun mă scad şi îmi dă singuratate
credeam că măcar matematica îmi va risipi deziluziile
dar nu
tu rămâi ambalată ireversibil
hollywood boulevard
îmi aruncai priviri nepotrivite
ca-ntr-o relaţie firească a anilor '90
eu trombonist
tu o tânără absolventă de vină
ovale ovale prindeam câte un înţeles din zborul lor
deasupra unui cuib de guguştuci din plastic
şi ca-ntr-un film franţuzesc
o femeie cu părul foarte lung plângea pe un covor marocan
atâta precizie Doamne atâta precizie
că nu mi-am ales să fiu poliţistul jefuit
nici sărutul de serviciu
iar despre căţelul antidrog nu vreau să mai vorbesc niciodată
mi-ai aruncat priviri nepotrivite
ţi-ai lăsat palmele pe bulevardele sfinţilor
şi uite ce-am ajuns
un biet regizor
cu un trabant neînfricat
la scară
vis de buftea
visu-mi venea de prin buftea de undeva
era prea omenesc să fi fost din metro golden mayer
iar ploaia
poate din norul acela mic portocaliu care acum doarme
şi nu l-aş deranja numai pentru atât
doar pe tine te-aş trezi acum
să-mi repeţi încet şi pe silabe un nume până-l scap pe jos
să se spargă-n bucăţi mai mari decât a fost
să-nvineţească tăcerea dintre noi
lovească-se de pereţii camerei până se va dărâma
scriu un bilet şi îl las în oglinda în care ţi-ai ţuguiat buzele pentru
el
şi-l vor găsi gărzile de salvare cu banderole roz ca după cutremur
atunci lumea va şti negreşit
că de la un vis a plecat totul
şi noi?
noapte frumoasă
curăţ o pară tu ronţăi miezul nopţii
furnică după furnică îţi coboară pe obraji în jos
iar sânii îţi sunt muşuroi
nu-ţi voi da să muşti nici măcar o dată
fiindcă ţie nu-ţi plac şi nici nu mănânci înainte să faci dragoste
pisica asta cât vrei s-o mai ţinem în casă
tu nu vezi că îşi lasă păr şi culoarea
pe haine pe buze pe macat
pleacă
i-o spun sărind într-un picior
ea doarme visând marochinării slab luminate
Isus a închis ochii
mi-a spus că se odihneşte puţin
să fiu eu atent
dacă visează urât să-l trezesc
îi este teamă de coşmaruri întodeauna I-a fost
ce frumos doarme mi se rupe sufletul
cureţi un măr şi ronţăi zorii zilei
furnică după furnică îţi mângâie pleoapele
n-am făcut dragoste
dar am mâncat pere şi am avut grijă de Isus
noapte frumoasă
vremelnic
timpul nu trece
e o iluzie ce n-am văzut de când sunt
am simţit în piele şi-n verticalitate
coloanele lui pestriţe cu aripi mereu la coadă
timpul nu trece
noi trecem
ne uităm salivăm perforăm şi plecăm
solitudinea este cea mai de preţ
să te-mprieteneşti cu el
nu cremele Q10 plus nu gingseng-ul nu iaurtul degresat
azi soarele a răsărit mai târziu
mai târziu decât văzuse nostradamus
mai târziu decât se aşteptase bicicleta mea neagră din curte
mult mai târziu decât m-am trezit eu
cu gânduri despre timp
uneori chiar am impresia că veacul acesta se potriveşte din gruen-ul meu
scrieri pe interzis
nu mă doare nimic când cineva are tot timpul grijă de
cum scriu
nu e o jertfă
e-o coroană de argint pusă pe chelia-mi lucioasă
depinde de anotimp să iubesc iar
de-mpăcarea cu Domnul
cât de repede mi se va umple golul din ochi-ochii coreeni
de sub umbrelă
cât de repede voi construi un oraş nou
cât de aproape de tine
şi cât de interzis
a venit vremea să facem dragoste între două cutremure
cu toată fiinţa noastră
să ne iubim
mă doare că asta este ultima scriere despre sens
ultima despre interzis
prestidigitator
am învăţat de la el
că nu tot ce e-n mână nu-i minciună
de-atunci am un junghi
aici
am învăţat de la el
că pot ascunde soarele după deget ca pe un bec în şapcă
şi de atunci am orbit
în fine
am învăţat de la el
să zâmbesc tot timpul
şi-am rămas aşa
este secretul fericirii mele
o singură zi
dacă m-ai primi o singură zi în harababura ta de viaţă
ti-aş lăsa urme de roze pe covor
refrene-ntârziate ale unor melodii desculţe
afişându-ţi
gleznele de promenadă
nu-mi răspunde încă
dacă m-ai primi în gândurile tale
aş învăţa să vorbesc cu ele până seara
când ar trebui sa plec resemnat
în lumea mea de neînţeleşi
nici acum nu
dacă m-ai lăsa
te-aş învăţa să-ţi construieşti aripi de seară
cusute cu sânge de campanie
pentru anotimpurile ce-au să vină
inopinant
pregăteşte-te să-mi răspunzi
dacă m-ai iubi
probabil că nu te-aş mai iubi eu
hai fii gata
doar pentru o zi
vrei?
numele tău
la noapte-n bucureşti străzile-şi vor schimba numele
şi sensul
voi şti unde eşti după degetul arătător
al manechinelor din vitrine
la noapte-n bucureşti vine oceanul să te cunoască
personal
va fi un litoral frumos
cu plajă şi faleză undeva la scala
am să-nchiriez o barcă-n cişmigiu
alege tu culoarea şi ne vom plimba
până la reflux
dacă vom supravieţui scoicilor şi peştilor zburători
va fi o noapte de dragoste
dacă vei vrea să te urmez
dacă vei dori să rămâi
străzii mele îi voi pune
numele tău
jocul
timid îmi piteai săruturi în pumnii tăi mici
mă puneai să ghicesc stânga dreapta iar eu îl alegeam mereu pe cel
vinovat
apoi neaşteptat vroiai să fii purtată la ureche
şi nici nu simţeam cum fug cu tine răscolind toate frunzele pământului
ca într-un joc de-a viaţa şi de-a moartea se isca un vârtej până la cer
apoi ne-nveleam în două morminte vii de frunze moarte
chicoteam acolo-n întuneric şi ne mustram când ne mişcam
să nu cumva să ne descopere străinul
uriaşul cu mulţi ochi şi degete lungi scruta zările şi nu ştia că noi
ne-ascundem
chiar la picioarele lui bolnave
şi într-o zi inevitabilul s-a produs
acum stăm departe unul de celălalt cam două vieţi
şi ce pedeapsă mai mare puteam suporta decât că el ne-a însemnat
cu o mie de urme adânci pe ochi pe frunte pe obraji pe păr pe unghii
pe suflet
ultimul glonţ
Doamne mai am un glonţ pe ţeavă şi ninge.
ninge în clepsidra asta unde ne călcăm toţi în picioare
ce nebunie firicele de lume se scurg în celălalt univers cel de jos
şi nici n-ai vrut să laşi iscălitură pe vreuna din rugăminţile mele
ei bine mi-am bălăcit eu degetul în sânge şi-avem pace acum
eu ea şi eternitatea
mi-am aruncat bocancii indecenţi
şi picioarele mi-au îngheţat într-un război mai rece ca gheaţa
puşca e pe geam îmbrăcată în batiste de mireasă mimând inocenţa
ea m-aşteaptă cu părul lung şi vrea să mă câştige cu orice preţ
mă mângâie cu-n zâmbet ridică o sprânceană şi-mi suflă o şoaptă în
ureche
putem să ne iubim şi cu lumina aprinsă acum
nu are cine să ne mai iscodească
ochii se scurg în universul de jos
dar eu prefer întunericul şi chiar zăpada
stinge lumina! mai am un glonţ
un singur glonţ pe ţeavă
şi ninge.
Din noul volum de versuri
"Mi amor"
Fear
Desigur că nu îmi pot găsi liniştea, Musette!
În scurtă vreme voi putea ajunge în ghearele tale,
îmi vei acoperi podeaua cu sânge,
de la plintă la plintă.
Ne vom rostogoli într-o luptă inegală
peste care se va aşterne bezna.
Ne vom mai putea privi în ochi, Musette ?
Să nu orbim,
să nu orbim, măcar…
Prin întunericul bufniţelor albastre aştept începutul.
Într-o tăcere orfană.
Fără cer fără pământ, cum suntem noi.
E o linişte desuetă,
care îndeamnă trecătorii,
să-mi scruteze ferestrele.
Care mă face să mă întreb,
dacă nu cumva o să îmi baţi iar în uşă,
dacă nu cumva ai să mă ispiteşti ca de fiecare dată,
cu aromele tale de flori sălbatice.
… şi afară se fac prinsori pe fericire.
Am să-ţi deschid Musette!
Am să te las să intri
fiindcă nu mi-a fost teamă niciodată
de uşi larg deschise.
Ci de slăbiciunile mele,
în faţa cărora iată, îngerii aţipesc!
În faţa cărora toţi stau cu ochii mari şi nu văd nimic!
În faţa cărora eu visez mai frumos decât un copil
care se închipuie în mijlocul unei arene de circ.
Desigur că nu îmi pot găsi liniştea, Musette!
Să nu orbesc,
să nu orbesc măcar…
Oglindă verde
Voi scrie despre furtuna
care mi-a scufundat corăbiile,
pornite spre tine cu vânt bun.
Pornite spre tine atunci când apele erau verzi,
când în larg, stelele aţipeau înainte de răsăritul lunii.
Îmi făceam planuri...
Îmi făceam planuri pe degete
cu pânzele umflate de fericire.
Ar fi trebuit să-mi închipui totul...
Dimineaţa aceea cu ceai şi biscuiţi dulci,
îmi aducea un ciripit de moarte.
Fiindcă păsările mari aduc moartea,
fiindcă păsările mici aduc moartea,
fiindcă zborul spre Nord aduce furtună
fiindcă fericirea aduce Sfârşitul.
Oh, dar câte rămăşiţe de cuvinte plutesc acum pe valuri!
Eu sunt viteazul ce mărturiseşte despre urgia
care mi-a scufundat toate corăbiile.
Dar nu m-a învins. Scriu.
Dacă scriu înseamnă că sunt eroul
care a pierdut totul:
braţele, picioarele, sexul, ochii, corăbiile.
Bag mâna în focul veşnic,
că o să repetaţi după mine numai "sexul"
(genial l-am potrivit la mijloc, acolo unde îi este locul...)
Nu puterea!
Nu culoarea!
Nu zâmbetul!
Nu plânsul!
Am putere să plâng,
câţi au puterea să plângă?
Am putere să mă imaginez,
câţi au puterea să facă asta?
Am putere să fac dragoste,
câţi nu au puterea să te viseze?
Mi-a rămas însă oglinda.
În ea toate apele sărate, toate furtunile mele.
Doar ale mele...
Singura mea proprietate este apa din oglindă.
Apa care niciodată nu va mai fi verde-verde.
Apa care dacă într-o zi s-ar face verde-verde
aş pierde totul:
Iluzia, Cerul, Oamenii...
până şi furtuna.
- Oglindă verde, oh, Moarte!
|
