|
S-A DUS...
…s-a dus cântecul,
s-a dus poezia…
s-a dus culoarea,
s-a dus un vis al unui om
care ştia cum cresc florile,
care ştia ce gust are muzica cerului…
s-a dus ca o umbra
trecatoare…
nu plângea decât
cu sufletul lui amărât.
nu râdea
decât rar…
atingea fiecare rază de soare
cu gândul.
s-a dus
şi
poate
dincolo
îşi va găsi
liniştea
pe care aici a căutat-o
în fiecare cuvânt spus cuiva…
în fiecare cuvânt aşteptat
Ca să-l hrănească
înca
o zi…
s-a dus…
un OM…
DEPARTE
Cât de departe-mi pare ca eşti de ape dus
şi gândul ţi-e pustiu şi frunzele deşarte.
Aş vrea să-ţi aminteşti chiar fără să-ţi fi spus
de gesturile mele întoarse dinspre noapte.
Cât de departe-mi pare că ţi-e robit sărutul
cel fără de cuprins şi fără de-nceput
şi ce departe-i clipa în care eram lutul
şi tu erai olarul ce trupul mi-a durut.
Sub pleoapele închise te văd aievea nins,
plecat sub anotimpul ce trece peste noi.
Îţi dărui floarea mea. Iubirii dă-te prins
când plânsul meu se-adapă din neştiute ploi.
Cât de departe-mi pare ca eşti de ape dus
şi gura ta e-nfrântă de-apusul ce se stinge.
Aş vrea ca-n tine sânge să fiu…şi sânge nu-s
şi muzici ning din iarna, suflarea ta mă ninge.
---
Devine atât de adevărat
Că sângele doare
În drumul lui
Dinspre noi…
Spre…
NOI…
DOR
Clipele
curg
greu…
Picură
în suflet
tăcerea,
durerea,
timpul petrecut
singur.
Ploi de toamna
şterg
urmele paşilor
tăi…
Frunzele îţi acoperă
sufletul.
Aleile pustii
încă
mai aşteaptă
umbrele noastre
ţinandu-se de mână,
cutremurându-se
de prea multă
frumuseţe
din noi,
cei
care
|
EDEN
Şi, pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit ÎNGER.
Aluneci încet prin gândurile mele
clădind castele
ireal de reale,
fierbinţi de urma trupurilor
vibrând sub zăpada iubirii
ce arde în noi,
albă
ca păsările
toamnei noastre.
Şi, pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit BĂRBAT.
Tu strângi în braţe eterul
în care nu exist decât eu.
Mă dezbraci de taine
ca pe o salcie despletită
la malul unei ape izvorând
de departe,
din sufletul tău.
...şi te-ai numit VIS
şi ai pătruns în sângele meu
bolnav de dor,
de nelinişte, de nesiguranţă,
bolnav de tine -
cel niciodată găsit -
şi trecerea ta
a lăsat adânci urme
în carnea-mi flămândă
de EDENUL
trupului tău.
EŞTI CA O CATEDRALĂ
Nu pot iubi decât un singur om.
Cel mai adesea el vine dinspre noapte
şi îl tot caut şi l-am găsit în somn
pe când minţea frumos că vine de departe.
Atâta timp trecut-a şi n-am ştiut ca sunt
un fluture pe-o lampă cu aripa zdrobită,
c-am dăruit prea mult şi că în van descânt
o inima prea rece de sânge dezgolită.
Ţi-s ochii transparenţi şi-i vrei străini şi trişti
şi rece ţi-este mâna dar arde orice gest.
Păcat că nu-nţelegi că înca mai exişti
şi-n gândurile mele că te voiam celest.
Nu pot iubi decăt un singur om.
Cel mai ades el vine dinspre noapte.
Eşti ca o catedrală în care-aş vrea să dorm
greşeala să răscumpăr chiar de-aş intra
în moarte.
AMINTIRI DESPRE NOI...
Sunt...
prelungirea degetelor tale…
sunt ochii tăi
care vegheaza infinitul din mine…
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...
Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...
Sunt pleoapa
care iţi închide
universul...
Sunt mâna cu care
mângâi stelele…
Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...
ALERGĂTORUL DE CURSĂ LUNGĂ
Alergăm…
Alergăm…
Să ne descoperim pe noi
În noi înşine…
Să descoperim
Ce se ascunde
Dincolo de
Eu si Tu.
Alergăm şi nu vedem
Decât rareori
Răsăritul sau apusul soarelui.
Alergăm
Şi nu simţim parfumul aşezat pe flori
Între sărutările dimineţii.
Alergăm şi nu deosebim
Ochii celui de lângă noi
De seninul cerului.
----------------------------
Prof. Lelia MOSSORA
noiembrie 2007
Iaşi |
