Umblând pe ziduri

Suntem şi noi aici, acum,

Şi pentru câteva secunde

Escaladăm ziduri înalte

Ce despart lumile în două.

Pe zid e cărămidă nouă

Ce-mbracă lumile cărunte.

Şi gem încet, prin guri cu spută,

Suflete vii din purgatoriu

Se iau la trântă... îşi dispută

Si veşnicul şi efemerul,

Inalţă lutul, neagă cerul,

Numără petele de sânge

Ce-au curs din rănile cereşti

In miile de ani de doliu,

Pe alba pânză de linţoliu.

Dar lumea ni se pare bună

Când am orbit de vanitate.

Oamenii nu mai au păcate...

Inalţă frunţi peste arcade.

Dar cine stăpâneşte lumea când

domnesc monede, nu monade?

Sic transit gloria şi viaţa

Hrănite cu deşertăciune.

Să mai credem în vreo minune?...

Ratăm secundele unirii,

Ne plimbăm reci prin astă lume

Purtând pe inimi mască tristă...

Un cor de-nvinşi, nătângi şi orbi

Care cred doar în  „nu există”.

Iertarea zăpezii

Fii binecuvântată, zăpadă din grădină

Te aşteptam s-acoperi noroiul

Din lucruri şi din oameni

Să-nviorezi pădurea cu muguri de lumină.

Fii binecuvântată, zăpadă albă, moale

Acum, că-mi ningi sub pleoape,

Nu simt nici o durere.

Am împietrit sub piele, demult, într-o cădere.

Acoperă-mă lin, cu palma ta de puf,

Intâi până la glezne

Şi-apoi până la frunte

Să simt cum creşte zăpada în mine,

Ca un munte.

Fii binecuvântată, zăpadă fără soare,

Cu licăriri ciudate în ochi, de răutate.

Mi-ai adunat la gene mărgelele în salbă...

Cu toate astea, zăpadă, te iert,

Fiindcă eşti albă.

Tatălui meu

Părinte bun, ascultă-mă o clipă,

Şi nu te du cu îngerul de pază

Ce vine să te ia, plângând pe-o rază,

Din lumea noastră plină de ispită.

Aş vrea să-ţi spun… Dar ce îţi mai pot spune,

Când graiul dintre noi e-o rugăciune?

Când gândul bun, ce ar veni spre tine,

Se rătăceste-n lumi îndepărtate

Necunoscute nouă… Ţie poate…

Aş vrea să simţi tot ce nu îţi pot spune

Cu sufletul ce-mi plânge-n rugăciune.

Şi dac-ar fi să ne-ntâlnim pe-o undă

Ce poate să ne-apropie-o secundă,

Te-aş mai îmbrăţişa cu drag o dată

Şi ţi-aş şopti ce n-am spus niciodată :

Te iubesc, tată.

                         (31.07.2001)

Sensurile crucii

Când mă gândesc la cruce, la sensurile ei –

Fiindcă la ea mă-nchin din vremuri depărtate,

Ce-mi picurau în suflet credinţă-n har şi zei –

Văd doar o geometrie... A cosmosului, poate...

Unde abscise cad învinse de-ordonate,

Planuri ce se-ntretaie, cu cerul şi pământul,

Degetul peste gură, culcând în gropi cuvântul,

Aurul viu din soare, stins în neputincioasa

beznă ce arde şi ne doare,

Căldurace se-nalţă vara, pe la amiază,

Ce-ngheaţă-n sloi pietros de ger, la Bobotează,

Elanul către veşnic, ce cade-n zgomot scurt

Peste un pumn de carne, de oase ţi de lut,

Mila din lacrimă, zâmbetul peste faţă

Ce-l folosesc drept scut,

Tăiate-s pe din două

Când noi, fără să ştim

Punem mereu în  cruce

O apă peste-un vin

Trezirea peste vis

Iadul pe Paradis

Geniu peste banal

Zeu peste animal

Virtutea pe păcat

Dulce peste sărat

Ocenul peste foc

Paguba pe noroc

O faptă peste-un gând

Christ peste om de rând

Belşug pe fîrmitură

Iubirea peste ură

Şi într-o dimineaţă,

O moarte peste-o viaţă.

La fântână

Ceasul – moară de vreme

Adună mereu timp brut

Şi-l elibereză măcinat fin

In secunde.

Oamenii, ucenicii timpului,

Le adună cu grijă în sacii cu ani

Pe care-i varsă apoi în apa morţii.

Mă aplec şi beau.

Imi potolesc setea.

Dorintă

Aş vrea să simt puţină dragoste

Să-mi dilueze sufletul prea dens

Să-mi primenească gândurile

Să-mi încălzească zâmbetul

Să-mi aprindă flăcările ochilor

Să-mi chinuiască gura şi trupul

Să-mi odihnească inima...