|
Iubire
dincolo de gând
Fără cuvinte
curge iubirea
în firele nopţii.
Aerul prinde
conturul nisipului,
sfărâmat în
oceanul de energii,
adormind în
zbor.
Aburul simte
chemarea ta,
în vibraţia
culorilor infinitului.
Fără
chip,fără formă,
doar unde de
fericire
străbat şi
împletesc,
rotunda
coroană
suspendată
deasupra gândurilor…
Seninul se
naşte
în vidul de
cuvinte.
Doar
sensurile vagi,
fire
pierzându-se
dincolo de
libertatea
simţurilor,
ard secundele
în imensele safire.
Atingem
vârful violet,
al chemărilor
ametistului.
Între cer şi
infinit
piramida îşi
pierde forma,
scufundându-se,
În arcurile
întrepătrunse
ale
curcubeului.
Jumătate
Yin,jumătate Yang,
forţă şi
blândeţe unite
într-o unică
şi profundă inspiraţie…
Suflul
iubirii trimite,
miilor de
petale purpurii,
finul strat
sidefiu.
Palmele
noastre
devin,
curgătoare
izvoare de lumină,
prelungind
în memoria
timpului,
miezul
iubirii
de dincolo de
gând…
O simplă
atingere,
ireal de
tandră,
uneşte
spiritele noastre,
dăruind
veşniciei,
împlinirea…
Un loc gol,un punct luminos
Un loc gol,
un punct luminos
rămas suspendat
între tăcere şi sens,
un sunet pierzându-şi aripile
printre muchiile,
tăios ieşind din stânca durerii.
Atât am regăsit în spaţiul strâmt,
sufocat de amintiri…
Iubirea păstrează parfumul tău.
Esenţe de timp dăruie inimii…
Din când în când,
îmi amintesc,
să mai fur o fărâmă de fericire.
Cu palma întinsă spre munte,
simt înălţimea,
aburul ridicându-se din trupul masiv
al celui ce fruntea,
o poartă mângâiată de nori.
Aud strigătul mut
vibrând,pătrunzând,
curgând liber
prin drumurile deschise luminii,
până în miezul fiinţei mele…
Duios prezent, diafană iubire
tremurând,
la fiecare atingere a razelor tale.
Pe ţărm, iubirile, mirate se nasc
Marea
sclipiri de smarald,
răsărit picurând
roua vieţii.
Alunecă tandru valul,
în unduirile clipelor…
Spre apusul de dor
se îndreaptă luminile.
Ziua îşi mângâie
secundele înserării.
Un nou răsărit, argint viu…
Luna primeşte zâmbetul nopţii.
Înger senin se ridică din aburi.
Nisipul numără paşii umezi
Pe ţărm, iubirile,
mirate se nasc…
Sufletul tău a zburat
Sufletul tău a zburat.
Din cubul de gheaţă
al vieţii,
din trupul frământat
de dureri.
A strălucit o clipă
în ochii mei,
miraţi de frumuseţea
dăruită.
S-a ridicat munte
de lumină,
tăceri
acoperindu-mă…
Laşitate,frică,întuneric
mă cuprind
într-un dans ciudat.
Inima se strânge
în cochilia ei.
O ascult
din când în când,
zbătându-se.
Fir de nisip
tiptil a intrat.
Forma gingaşă
deschisă,
va arăta timidă,
perla
zbuciumului
ei. |
Ca un ultim trecător buimac
La-nceput
mă durea
timpul.
Se scurgea
prea repede.
N-apucam
să prind
vântul
de aripi,
secunda
din clipă,
frunza
din aer,
ceru-n zile...
Alunecau toate.
Haine străine
pe lângă trup.
Uitam.
Într-un freamăt,
ideile toate,
amestecate erau.
Acum,
doare amintirea,
dor oasele
zdrobite,
măcinate,
de morţi negândite.
Mor
firele de nisip
în sipete-adânci.
Mor
fire de praf
adunate pe cruci.
Mor
eu
stingând
ca un ultim
trecător
buimac,
lumina clipei…
Finalul
s-a pierdut.
Scenograful
a demisionat.
Luminile rampei
demult nu mai sunt
la modă.
Fundalul rămâne
neterminat...
În paşi de dans
În paşi de dans,
viaţa şi moartea,
braţ la braţ,
se plimbă prin parc.
Umbrele fug,
se-mpletesc în ceaţă,
mă-nvăluie tandru.
Plâng.
Mă opresc.
Întreb.
Răspunsuri nu vin.
Tăcerile dor.
Se ascund în adâncuri.
Casă de plumb mă acoperă.
Întreb:
Ce cale s-apuc?
Mi-s ochii oceane sărate…
Furtuni se alungă mereu.
Seninu-i departe-n cetatea
în care,
iubirile mele au plecat,
zâmbind…
Şi mama mi-a spus …
Şi mama
mi-a spus doar:
Să-mi cos buzunarele!
Eu n-am ascultat.
Am fugit să mă joc.
Acum vreau, dar nu-i timp de popas.
Prin gaura lui văd cum anii
în grabă se duc.
Cum durerea pătrunde,
afundându-se tainic…
Cum viaţa-şi croieşte
anevoie cărarea,
prin
firele smulse.
Şi mama mi-a spus doar:
Să-mi croiesc petic alb!
Pentru haina de suflet
N-am ascultat.
Acum caut nebună prin târg,
să găsesc o bucată de cer s-o vopsesc.
În zadar.
Cerul e tulbure, norii sunt grei.
Acum ştiu:buzunarul se rupe mereu…
În fâşii. Curcubeul stă invers.
S-a rupt. S-a stricat.
Lipseşte fâşia de alb...
Şi mama îmi spune mereu
să îmi cos la intrare cuvântul,
să-l tivesc pas cu pas, să-l îndrept,
întăresc, dăruiesc mai curat,
într-un ritm de vals, chiar uşor romanţat.
O ascult.Îl rostesc, îl privesc.
O fi bine sau rău, nu mai ştiu!
|
