|
 Cafea
cu noapte
Poeme de Ioana Florea
Cu o prezentare de Ionuţ Caragea, Canada
După cum declară în propria
biografie postată în Cenaclul Literar Prietenii Poetului
(www.ionutcaragea.ro), Ioana Florea s-a născut în Buhuşi, judeţul Bacău,
la data de 10 februarie 1989 şi este unul dintre cei mai încăpăţânaţi
vărsători.
De mic copil a fost atrasă de
tot ceea ce se poate numi artă: literatura, pictura, muzica şi dansul.
Copilăria i-a fost fericită în micile evenimente care s-au imprimat în
mintea sa şi care acum se ridică încet la suprafaţă prin ceea ce
iubeşte: poezia. Mitologia, de care a fost atrasă mereu, se regăseşte în
adâncul poeziilor sale, o durere de moarte pe care a moştenit-o de la
arhaici.
Aş mai completa că Ioana
Florea este o autoare talentată care a decis să publice o carte la o
vârstă la care mulţi nu au timp pentru poezie sau studiu literar.
Colaborarea cu diverse
reviste şi participarea cu succes la mai multe concursuri naţionale de
literatură i-au dat încrederea să publice primul său volum de versuri
intitulat „Noaptea cea mai frumoasă”, apărut la Editura Convorbiri
Literare în iunie 2008.
Ionuţ
Caragea, Canada
ultima primăvară
Mă ridic şi durerea din mine îşi strigă neputinţa
trupul nu m-a uitat, podoabele lui mă susţin, mă ridică
ating norii negri cu mâna,
las ultimul fluture să zboare
îi ferec în inima mea cu mii de lanţuri grele...
iubire...
vei auzi chemarea mea?
mă gândesc la tine între două secunde ale aceluiaşi ceas
te caut grăbită printre gândurile zilei de ieri
muşcând dragostea de buze
strigoiul acela bătrân
strigoiul acela bătrân
apărea în fiecare seară
în colţul întunecat al camerei
mă înlânţuia cu fumul de ţigară
aura sfinţilor răstigniţi în vid
strigoiul acela bătrân
mă dezbrăca dintr-o singură arcuire de sprâncene
buzele vineţii îmi sorbeau gustul de fecioară
limba de şarpe îmi răscolea măruntaiele
nările gheenei îmi pustiau trupul
sufletul era foc şi pară
în pântecul negru
al fiarei
strigoiul acela bătrân
îmi exorciza dumnezeirea
îmi demoniza copilăria ştiam
că strigoiul acela bătrân se numea
Edgar idolul meu amantul meu
dincolo de moarte
negru
fiecare dimineaţă este o alergare
între a fi sau a nu fi
când toate apele au culoarea înecului
într-o cameră fără umbre
doar gânduri metalice se întretaie
cu vibrări de negru
îmi ating oasele cu unghia
nu m-am cunoscut niciodată până la sfârşit
mor într-o lume imaginară
între două vieţi
se ascunde un devorator de himere
cu faţa îngropată în pământ
aceeaşi iubire în imagini suprapuse
mi-e gura plină de ţărână
mă lovesc în cădere
de oasele tale duhnind a viaţă
unghiile se înfig în iluzii
doresc un mort cu ochii pustii
răstigniţi în ceaţă
privirea mea prinde rădăcini
în trupul pământiu al Lunii
cocon de umbre
asfinţite
fotografii cu oameni mici
turla cu păsări îţi ascundea ochii albaştri
ascultam nevăzutul din palmele tale
strânse clopot cu limbă de moarte
îmi lăsai inima ta
pe deget mi se încolăcea un şarpe de argint
cu privirile înalte către un cer stins
mâine poate voi fi pasăre de foc
în turla bisericii negre
epilog
te-am pierdut
printre pleoapele zării
sunt vântul care suflă
în lumânările
cerului
întinsă pe toate cărările sufletului
mă dor semnele trupului tău
visez mereu pe aceeaşi
parte concavă
a gândurilor
în care sunt pasărea uitată de toamnă
în cuibul cu amintiri
sau frunza care-ţi acoperă intimitatea
ultimei contopiri
cu moartea
despachetez, împachetez
valiza
voiam să plec, nu ştiu unde, trebuia să împachetez
totul să fie în ordine
valiza de care mă împiedecam mereu
aştepta lângă uşă
mă simţeam ca o fantomă bântuind o casă străină
rătăcind undeva într-o lume iluzorie
cu un calm de moarte scoteam lucrurile din sertare
şi le aşezam la fel în valiză, le atingeam uşor
nu voiam să le rănesc
toată durerea, toate speranţele
toate atingerile erau catifelate
la fel de liniştită îmi scoteam ţigările
priveam îndelung valiza, fumam
număram rotocoalele de fum
de la fereastră număram norii
de fiecare dată era la fel
numai ziua era alta
iubeam ploile
le iubesc încă
totul era gri, o perdea densă ce o tăiai cu degetele foarfece
cel mai crunt era seara
să urmăreşti cum ultima rază de soare părăseşte lumea
şi să constaţi că totul se repetă
cu excepţia chiştocurilor care se adună lângă tine un morman
un mormânt de ţigări decapitate de timp
şi o casă plină de scrum şi de fum
mutam valiza într-un colţ întunecat
aşa era bine
acelaşi colţ ferit întotdeauna
îmi gustam lacrimile
şi mă înecam
casa
cu vedere spre moarte
bărbatul acela cu ochii negri
obişnuia să-şi lase bicicleta
rezemată de gardul cimitirului
îşi facea cruce cu gesturi largi
chema din taina nopţii liliecii
păşea încet printre cei morţi
ascunzându-şi chipul de lună
pe drumul către cireş ocolea
crucea aceea albă neobişnuit de rece
de care mă feream în copilărie
crezând că-i o mamă vitregă
poate i se făcea poftă de cireşe
viaţa scuipându-i sâmburii dragi în adânc
uneori se oprea îşi acoperea faţa
cu mâinile frământa pământul murmura
cuvinte într-o limbă necunoscută
bărbatul acela cu ochii negri
de la o vreme nu a mai venit poate
că am crescut şi mi s-a făcut frică
de moarte uneori privesc peste gard
îmi ţin dorinţele la piept aştept
să aud un scârţâit de bicicletă
cafea cu noapte
cămaşa ţesută
de păianjenii nopţilor albe
Luna îmi face cu ochiul întind umbrei
fără umbră drept armă sărutul
se zbat în mine gânduri infirme
coşmarul creionului rupt
deasupra gurii silabisite
cuvinte de dragoste
îţi acopăr imaginea
cu pielea mea un perete
abrupt
universul întreg
se încovoaie sub praful stelar
al unui timp tras prin ţigară
îmi beau cafeaua
cu noapte
Ana
amintirile
film de scurt metraj cu final incert
balansat între două iluzii
şi cealaltă faţă a materiei îmbrăcând fantome
pe Ana am întâlnit-o în oraşul trist
mergând încet printre morţii
din tablouri
Ana era frumoasă când dormea
cu braţele istovite în pământ
crescute copaci
Alchimia sufletului
iubite amestecă-mi sufletul în creuzet
cu puţine lacrimi şi lasă-l să crească
sub inima ta…
însă cuvintele mele sunt îmbrăcate în sticlă
plouă amar norii mă tachinează
mi-am cusut dragostea la tivul rochiei
şi hai să petrecem împreună
un veac de singurătate
seduc noaptea la geam
prin ochiul galben al Lunii
Dumnezeu mă priveşte apatic
sunt femeia scrijelită pe tăbliţele din lut
îmi râd morţii în nas orele curg slinos
mă doare o cruce în fiecare braţ
în vis
un fluture bolnav de plămâni
se joacă cu nervii frunzelor
mă trezesc paşii tăi
imprimaţi adânc în memorie
tu eşti acolo
unde cerul sărută lumea
noaptea
cea mai frumoasă
noaptea cea mai frumoasă
nu e într-o ceaşcă de cafea
nu e într-un gând ascuns
în cotloanele întunecate ale memoriei
nu e în cerul închis de dinţi
noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii
şi nicăieri altundeva
|
Comentarii de la cititori |
|
