Cămaşa unui bărbat

cămaşa lui aceasta mai aude

chemarea neopritelor mâini ale războiului

în spatele curţii bătrânul geluieşte

scândurile de brad de parcă le-ar şti pe de rost

şi-i spune trăgând din ţigară

ce vei mai dormi tu prin nămeţi până umerii aceia

vor învăţa să stea drepţi

ai să vezi lemnul şi fierul înflorind

la miez de noapte

până ce cămaşa o să îmbrace un bărbat nu prunc

mai grea şi mai dulce decât o cană cu vin

cămaşa de cununie ca un zbor nelămurit

de vultur tânăr cu pieptul scrobit de soare

a purtat povara zidirii de casă şi purtării de stâlp

cere iertare cu pleoape căzute

păcatului fără de voie ar strânge la piept altarul

unde-ar jura de la capăt şi iar de la capăt

ar duce în sân căderea lutului cu sânge cald

cămaşa din urmă ţesută e se spune

de mâini îndulcind blesteme şi zbateri

ultimul strai al pietrei rotunjită de ape

vulturul cu vederea slăbită

e doar o pasăre acoperită în hlamida albă

a drumului înapoi

în ţărâna lui Adam

pantofii unui bărbat

doar odihnind auzul asculţi poveştile
celor o mie şi-o sută de nopţi
copite cotropind drumuri întretăiate
de lava încinsă apoteoză a răsucirilor
firii tainice nespusă nici unui vechi prieten
iată povestea perechea pe ringul de dans
pantofii bărbatului conduc o cavalcadă
pe mare şi pe uscat cu sânii femeii la prora
şi ochii întretăind clipa doar de ei locuită
rotiţi-vă rotiţi-vă...
ajunsul nopţii va scrie alăturarea pantofilor
roşii cu toc italian

mai spune-mi povestea iederii negre
cu pantofi spălaţi de roua umbletului
de-a stânga şi de-a dreapta stâlpului nesiguranţei
caută-ţi perechea de jur împrejurul manejului
în care un cal alb de început şi-a închis poarta
peste luminile ochilor şi ţi-a aprins sub piele
toţi trandafirii dăruiţi ei

am ales de sfârşit povestea gării cu flori
de măceş tremurând de spaima întârziatului
ar ţine timpul în loc dar puterea lor a plecat
şi ea cu un tren lăsând mărăcinii domesticiţi
ca nişte bătrâni în pragul morţii
e ultima alergare şi prima dată
când bărbatul leapădă pantofii
şi-ţi vine să-i săruţi tălpile goale însângerate
cum aleargă cu sufletul pe buze
după ultimul tren

locuinţa unui bărbat

unii cred că locuinţa unui bărbat e un Iad părăsit unde rar se mai aude dalta
cioplind câte o moarte de duminică pe care o iau în buzunar
în căutarea vreunui maidan somptuos unde s-o abandonez timp de-o beţie
alţii dimpotrivă spun că e o bibliotecă interzisă de jurnale
cu pistrui eşarfe bleu sau acuzaţii de laşitate pe toate astea s-ar clădi
scriptura singurătăţii şi un apus condiţionat de un lacăt
a cărei cheie a luat-o ultima mea vizitatoare

aşa o fi sau nu singurul meu naufragiu a fost cu cea care purta haine bărbăteşti
pe trupul ei de urzică înaltă cămăşile cădeau ca straiul unui templier
îmi spunea simplu şi amar azi eşti piatră taci pentru mine
să nu simt când te smulg din cordonul ombilical
nu găseam în ea pic de cinism sau minciună dar am ştiut tot timpul
că nu se putea s-o am din insula tăcerilor sale filosofice
într-o noapte am vegheat-o împotriva voinţei ei
şi-am văzut că trupul i se transforma în stea zburătoare
a trecut o clipă prin dreptul cadranului unde a lăsat o umbră
apoi şi-a urmat suprapământescul rost
de stea căzătoare

Lumini de toamnă

Un sclipăt nou, sălbatic se-aşează prin grădini
Domol îmbracă iarba ca după biruinţă,
Într-un sărut de-adio şi de făgăduinţă,
Eu ştiu că vine toamna citind-o prin lumini.

Pământul cum o simte începe să se-ncheie
Supus, în bumbi de ghindă, ca un monah tăcut
Ce-a reuşit să deie un alt, imens, tribut
Capricioasei toamne cu suflet de femeie.

Vin brumele asupra-i cu dimineţi de gheaţă
În care bate plânsul stejarului martir,
La poarta sa de humă cu iz de cimitir
Ca să-şi depună frunza care s-a stins din viaţă.

Metamorfoza-i clară în ochiul care plânge
La parastas de ierburi e jale de nespus
Şi toamna lăcrimează un pic înspre apus
O lacrimă de soare amestecat cu sânge.

eu sunt supusul nesupus

nu-ţi merit luntrea Doamne
nici bunătatea de-a mă scoate la liman
m-am închinat apusurilor roşii
şi-n zorii cine stie câtor toamne
am alungat cocoşii
sau am zâmbit în timpul slujbei
când se dădea citire
din Ioan

am blestemat
şi piatra din cale s-a ferit
când încercam cu mâna
vulcanul de-i în clocot
am râs bogat şi-adesea
de Tine si de mine
cu limba vreunui clopot
atunci în săptămâna
când spinul sângera

şi nu ştiu dacă ţi-oi fi spus
minuni cu mine să nu faci
ştiu că vorbesc prea mult
Tu veşnic taci...
eu sunt supusul nesupus

Ceartă-te cu mine

Hai, ceartă-te prelung, fără ruşine
Mi-e dor de un scandal pe săturate
În care tu, depozit de dreptate
Strigi muşcătura mărului din mine.

Invocă toate forţele divine
Să-ţi recunoască dreptul şi puterea
Şi tot nu eşti întreg fără durerea
De-a căuta pierduta coastă-n mine.

Prin furcile acestea caudine
Mă treci din când în când să-mi aminteşti
Că tu ai dreptul să mă pedepseşti
Bătându-mă în cuie strâns, de tine.

mi-e drag poemul ăsta

mi-e drag poemul ăsta că m-aş muta într-ânsul
ca un hulub ce doarme sub aripa maternă
visând că de la streşini o muzică eternă
îi va opri pe îngeri să-i podidească plânsul

pe bolovani desculţă în apă pân' la brâu
mă curăţeşte râul de toată-ncrâncenarea
prin gheaţa lui simt focul ce-mi arde-acum spinarea
şi inima îmi bate în pietrele de râu

Geneza-aici e pură profan sunt numai eu
nemeritat mă umplu de toată-această fală
a munţilor şi-a apei în hainele de gală
şi mă visez la toate părtaş cu Dumnezeu