|
DARURI DE CRĂCIUN (POEZII)
Loredana
TUDOR-TOMESCU
 Loredana
TUDOR-TOMESCU s-a stabilit, de mai bine de doi ani, cu familia, la
Sydney, în Australia. Cu toate acestea tânjeşte după locurile natale
căutând să păstreze relaţiile cu prieteni şi colegi dedicaţi artei şi
scrisului în limba română. Născută ÎN Bucureşti la 29 septembrie 1971,
studiază la Liceul de filologie-istorie „Iulia Haşdeu” din capitală,
apoi la Facultatea de Psihologie a Universităţii Independente „Titu
Maiorescu”, după absolvirea căreia îşi ia masteratul în „Psihologia
resurselor Umane” (2004-2006), continuând cu 3 ani de formare
psihoterapeutică psihanalitică. Debutează în presă cu un articol
nesemnat în Libertatea (1994), apoi are prima ei rubrică fixă, „Studio
report”, la suplimentul cultural al „Curierului Naţional” (Pop, Rock &
Show). În 1995 ajunge la „Cronica Română”, ziar în a cărui echipă
(condusă de Horia Alexandrescu) rămâne ani de zile, de altfel, alături
de nucleul acesteia plecând la „Independent”. Între timp, a scris (şi
scrie) la numeroase publicaţii din ţară şi din străinătate, precum
„Universul” (a regretatului Aristide Buhoiu), „Timpul” (editat de
trustul CROM), „Spirit Românesc” şi „Iosif Vulcan” - Australia, „AGERO”
– Germania, „Clipa” – Statele Unite ale Americii, „Agonia” şi „NoiNu” –
România ş.a. În prezent este reporter (Sydney) al Radio SBS Australia
si corespondentul ziarului „Independent” (Romania). Chiar înainte de a
pleca din România pentru a se stabili la antipozi, a fost invitată să
facă lecturi ale unor poeme personale, în cadrul cenaclului condus de
poetul Cezar Ivănescu -un emoţionant mod de a-şi lua rămas bun de la
locuri şi oameni dragi- şi, doar câteva luni mai târziu, revenind în
ţară pentru a-şi definitiva masterul, a fost invitată să participe la
cea de a III-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Primăvara
poeţilor” (6-11 martie 2006 - festival
organizat sub egida „Le Printemps des Poetes” - Franţa şi a Uniunii
Scriitorilor din România).
Chiar şi unii cantautori i-au apreciat versurile folosindu-le ca texte
pentru cântecele lor. Am ascultat recent
un
fişier muzical, numit „Ultima ninsoare”, piesă a tânărului cântăreţ de
muzică folk Marius Matache, care a transpus pe muzică poezia „Dragoste
la bucătărie” (Ultima ninsoare). Acesta cântă piese pe versurile poetei,
în concerte date mai peste tot în ţară. Alt folkist care cântă melodii
pe versurile Loredanei Tudor-Tomescu este Daniel Făt, care e, printre
altele, şi actor în trupa lui Dan Puric.
Îi salut
prezenţa în „paginile” revistei Agero, atât ca poetă, cât şi ca
prozatoare şi jurnalistă.
George ROCA
Redactor AGERO
****************************************************************************************************
DRAGOSTE LA BUCATARIE
(ULTIMA NINSOARE)
E-o ultimă zăpadă în încă iarna asta,
Eu cred c-o să mai ningă, deşi toţi spun că nu
Aş vrea înc-o ninsoare să-mi spele tot trecutul
Şi cred c-acea ninsoare, iubitule, eşti tu.
Mă curaţă pe mine de tot ce albu-mi strică
Şi ningi, te rog, pe mine, pâna m-or troieni
Zăpezile cu tine şi nopţi la tine-n braţe,
Vacanţele la mare şi-o droaie de copii.
Aruncă-mi şi caietul în care scriu aiurea
Ceva pe care alţii mai bine ştiu a-l scrie
Răsfaţă-mă impudic, adulmecă-mă casnic
Şi, dacă vrei, plantează-mă şi-n bucătărie.
Mă adaptez oriunde, nevoia ta de mine
Ar vrea să mă transfere, ca să trăim plăcut
Aşa că vreau să ningă cu tine peste lume,
Deşi toţi spun că iarna aceasta a trecut.
IARNA DE LUNI PÂNĂ VINERI
E-o
iarnă nouă-n mine şi-i ciudat
Cum prind să ningă zile netrăite
Gigantici fulgi de vorbe nerostite
În oameni de zăpadă s-au schimbat
E-un anotimp ce ne sfâşie crunt
Zăpada asta ninsă de curând
Îşi cere lună plină, lupi urlând
Ce mult nu-mi eşti! Ce iarnă grea iţi sunt!
Hai, ninga-ne cu ce ne va fi dat
Să ne împovărăm, târziu, fiinţa
În mine n-a-ngheţat de tot dorinţa
Şi-n tine trupul meu lăstari a dat
Văd vârful roz al unor muguri tineri
Mijind de sub omătul de pe noi
Noroc ca ne-a prins iarna pe-amândoi
În strâmtul spaţiu dintre luni şi vineri
NINGE-MI
Ninge,
iubite, dar nu e zăpadă
Mana ce cade din cer pe pământ
E trupul tău care-n cioburi s-a frânt
Peste-Odisee, de-nea-Iliadă
Ninge-mi prin răni, să-mi îngheţe durerea
Ninge-mi pe ochi, să nu plâng că nu văd
Urme din tine-adormindu-mi părerea
Că ne va paşte un groaznic prăpăd
Ninge-mi în vorbe, să stingi focul verde
Al unor ani trăiţi fără tine
Te căutam, învăţând doar a pierde
Însuţi erai prins în braţe străine
Mult rătăcit şi pierdut şi ne-mie
Mult ne-iubit sau iubit la-ntâmplare,
Ninge-mă toată, iubire târzie!
Ninge-mi prin răni, să nu simt cât mă doare...
IARNĂ-I AZI... CE VARĂ A FOST
IERI!
Pielea
mea-nţelege că e iarnă
Nu mai plouă mângâieri din cer
Peste simţuri vechi zăpezi răstoarnă
Anotimpuri fără „leru-i ler”
Eu n-am loc în viaţa ta şi parcă
Nici în a mea spaţiu nu mai am
Fluviu între noi şi nici o barcă...
Ce iubire şi ce vot de blam!
Spaţiul dintre noi se otrăveşte
Cu dorinţe care mor în gest
Nervii mei pulsează, prinşi în cleşte
Mă repudiezi ca pe-un incest
Vin sau plec-deja nu mai contează
Pedalez în gol spre nicăieri
Vara mea în ger capitulează
Iarnă-i azi... Ce vară a fost ieri!
PLOAIA
Cum
plouă, Doamne! Parcă stă să cadă
Tot cerul plin şi greu de nori pe noi
E ploaia însăşi crâncenă corvoadă
A bolţii ce ne-nghite pe-amândoi
Cum plouă, Doamne! Ceruri spintecate
Îşi varsă conţinutul ca un pântec
Tăiat de bisturiu; mor înecate
Silabele din ultimul meu cântec
Cum plouă, Doamne şi cum mă inundă
Potopul ăsta nou prin răni mai vechi!
Fatala-i vara asta sau fecundă
Pentru desperecheatele perechi?!?
Cum plouă, Doamne! Curg deja torente
Din cerul vieţii mele, ieri senin
Cuvintele-mi devin incoerente
În rugăciune-am verde de pelin
Dar las’ să plouă… s-o spăla şi zgura ce-mi umple cu tăcere, mută-gura
Să plouă-n mine până fi-voi parcă, cu trup si suflet, scîndură de barcă
CÂT ÎNCĂ
cât încă
mai crezi în iubirea ce sufletul nostru o poartă
uitându-te-n jur ca-ntr-o mare şi plină de taine oglindă
eşti parte din cerul ce-n mine se-agaţă de suflet c-o toartă
eşti miezul din pâinea iubirii ce-mi pui dinainte-aburindă
cât încă visezi zmei şi zâne şi nimeni nu-ţi tulbură jocul
şi-alergi printre maci, despletită, furându-le-n zâmbet culoarea
ai pagina ta într-o carte ce-ţi pune sub pernă norocul,
iar mâna mea dreaptă-ţi va bate în ţinte de aur splendoarea
cât încă ai lacrimi în pleoape să plângi, pe furiş, pentru mine,
de greu vezi c-apasă pe umerii mei îndoiţi disperarea
eu fie-ţi-voi ţie un munte ce fruntea încearcă să-ncline
în valul tău verde-albastru, femeie ce semeni cu marea
fii scoică ce-ascunde, tăcută, în miezul ei tainic o perlă
fii caldă - nisipul ce-mi prinde, cu moi mângâieri, ruptă gleznă
fii creanga de aur pe care stă inima mea, tristă mierlă,
fii stropul de soare ce-mi „vinde”, pe-un zâmbet, lumină în beznă
SALCÂMI ŞI TEI
moto:“Au
înnebunit salcâmii
şi tu vrei să stau cuminte!“
de când a-nnebunit salcâmu-n poartă
bezmetică, dau iama prin livezi,
cu stelele mă plimb pe cer, la toartă,
şi-ţi bat cu ele-n geam, să mă visezi
de când a-nnebunit salcâmul, cântec
mi-e vorba adormită-n vârf de buze,
fiori de dor iau foc la mine-n pântec
şi-absenţe par, în public, să te-acuze
că nu subscrii acestei veri pubere
şi stai cu gândul agătzat de iarnă
salcâmu-a-nnebunit! pereche cere,
iar tu, ascuns, ningi doruri prin lucarnă
visand un timp ce nu se va întoarce
şi-mbătrânind cu el, pe zi ce trece,
himera tinereţii-n tine stoarce
o amintire ce nu vrea să plece
rămâi cu ea, atunci, eu fug spre valea
cu teii înfloriţi, în plin dezmăţ,
parfumul lor mă vindecă de jalea
cu care învăţasem să m-agăţ
de-un ieri bolnav, de-un azi fără de mâine,
de ierni ţinute-n vamă, la controale,
te mai aştept cât coci un miez de pâine
apoi m-oi pierde-n veri fenomenale
|
Comentarii de la
cititori |
|
