|
 Din
volumul "Cântecele
vietii"
În
curs de apariţie
Julia Maria Cristea - Viena
Etnolog pasionat si
colaborator al Agero, doamna Julia Maria Cristea întruneşte calităţi
certe şi în ceea ce priveşte creaţia literară. Autoare a mai multor
volume pe teme de tradiţii, obiceiuri, folclor si mai ales de
călătorii, personalitate cu erudiţie şi constanţă profesională, doamna
Cristea surprinde plăcut cu un volum de poeme. Această carte de
versuri, din care v-am mai oferit o selecţie inedită sub titlul
"Cântecele noptii", nu este doar deosebită privind-o prin prisma
sintetizării trăirilor intense, din care autoarea îşi concretizează
forţa existenţială, ci şi prin discernerea esenţei şi sensului unei
vieţi împlinite. O felicităm sincer!
Lucian Hetco, Agero
Cântec pentru puiul meu - Lulişor
S-au adunat la sfat în fapt
de seară,
Ursite, zâne bune, lângă un
geam, afară,
Să-ntâmpine în viaţă, micuţul
nou-născut.
Urându-i numai bine, la
drumul început.
Rosti întâi Sorana, din toate
mai frumoasă:
- Ca mine blândă, dulce, să
fie-a ta mireasă.
Să fii frumos ca mine, plăcut
mult de femei,
Să ai noroc în toate, şi-n
tot ce faci – temei.
Să ai un suflet blând, senin
şi generos,
Să ignorezi urâtul, să vezi
doar ce-i frumos.
Veni şi Aurora, a doua zână
bună,
Cu zâmbetul timid, urarea să
şi-o spună:
- Să porţi în suflet veşnic,
doar cerul cel senin.
Întunecat vremelnic şi
însorit din plin.
Să mergi pe druml drept,
nicicând căi ocolite,
Şi visele să-ţi fie, dorinţe
împlinite
Sosi la rând şi Roza,
frumoasa zân-a florilor,
Cu braţe doldora de flori,
deschise-n faptul zorilor,
Şi le-aruncă pe leagăn,
rostind încet descântul
-În drumul tău copile, să fie
tot pământul,
Un câmp uriaş de flori,
mireasmă şi culoare,
Fără de spini, abrupturi,
noroaie – doar petale.
Se apropie de leagăn,
Credinţa – zâna bună:
- În sufletu-ţi copile,
nicând să nu apună,
Încrederea în tine, în cei
din jurul tău,
Să crezi că e în viaţă, mai
mult bine ca rău.
Să crezi în prietenie şi să o
ai din plin,
Să crezi în fericire, al
vieţii cald senin,
Şi să te bucuri sincer că nu
te-ai înşelat,
Că tot ce ai crezut e fapt
adevărat.
Veni apoi Liana, pădurilor
zeiţă,
Înveşmântată-n frunze, cu
ramuri în cosiţă,
Să creşti înalt, puternic şi
veşnic ca Segoja,
Să fii un vârf în toate şi
toţi ţi-asculte voia,
Să ai mereu în viaţă, doar
fruntea sus, spre cer,
Să nu cunoşti înfrângeri şi
nici îngenuncheri,
Şi să vibrezi ca frunza la
vise şi trăire,
Să scoţi tumult din suflet,
trecând în nemurire
Cu-n zâmbet blând iubirea, se
–apropie încet,
- Să fii iubit de semeni, dar
şti-vei un secret?
De vrei mereu în viaţă, iubit
doar să rămâi,
Să dăruieşti iubirea, mereu,
tu cel dintâi,
Căci floarea să se nască,
întâi trebuie sădită,
Iubită, îngrijită, apoi va
fi-nflorită.
Să porţi comori în suflet,
preţioase nestemate,
Iubind să dăruieşti şi vei
primi din toate.
Bătrână, gârbovită, a şaptea
zână bună,
Păşi şovăitoare, urarea să
şi-o spună,
Eu dăruiesc gândirea
şi-nţelepciunea vieţii.
Să-ţi fie gândul limped ca
zorii dimineţii.
Să ştii să cerni în viaţă,
bob bun de rea neghină,
Minciuna de-adevăr şi vina de
nevină,
Să ai vederi de şoim şi să
citeşti în semeni,
Din vorbe, din privire din
gesturi şi din inimi,
Să ştii să-ţi faci din toate,
un scut de apărare,
De-o fi ca valul vieţii,
cândva să te doboare,
Dar tot el să te-nalţe,
puternic spre lumină.
Să ai noroc în toate! Să-ţi
fie viata plină
Cântec de
leagăn. pentru Cătălin
Cătălin, dulce copil
Dragostea mea, floare
de-april
În ochii tăi, sunt numai
lumini
tot cerul senin,
Ai deschis o poartă spre vis
Şi-ai ţesut un basm din
lumină,
Sufletul meu, tu mugur de
cânt
Înspre soare răsfrânt.
Puiule, cântecul meu
E-mpletit din şoapte de dor,
Şi-n somnul tău, ţi-aduce
mereu
Al viselor zbor
Vreau să-ţi dau culoarea din
flori
Să-ţi culeg văpaia din sori,
Şi-n calea ta să aştern senin
Speranţe ce vin.
Leagăn lin, petale de flori
Împletit cu raze din zori,
Somnul să-ţi poarte blând
Dezmierdat de aripi de cânt.
Tu eşti ce mi-am dorit
visul drag împlinit
Dormi viaţa meu, dormi uşor
Al dragostei rod, scump odor,
Dormi îngerul meu, crezul meu
Sunt lângă tine mereu,
Drumul să-ţi fie mai lin
Dormi sufletul meu, Cătălin
Cântecul dragostei
nesfârşite
Dragostea ta, poem
nesfârşit,
Cer şi pământ, tot ce tu
mi-ai dăruit
În privirea ta m-oglindesc
doar în lumini.
Un cald, nesfârşit senin e
visul drag, împlinit,
Dragostea ta mi-a deschis
porti de vis,
Lumea de dor, şoapta
cald-a nopţilor,
Liniştea ta e-un izvor de
nostalgii,
Şi când îmi zâmbeşti
mi-aduci, nesfârşite bucurii
Când ades în drum anii, se
revarsă în tristeţi,
Doar cu-o vorbă-mi dai
totul, zorii primei noastre dimineţi,
Chiar dacă e greu pasul,
de potrivnicul vânt
Eu ştiu că dragostea ta e
lumină şi cânt
Cântecul vieţii
Să-ţi faci din viaţă o
grădină,
De bucurii şi soare plină,
Să vrei, să lupţi, să speri,
să crezi,
Increderea nicicând s-o
pierzi,
In noi e forţa, e puterea,
E bucuria şi durerea,
Şi ce-i urât, şi frumuseţea,
Şi dragostea şi tinereţea,
Căderi, infernul, paradisul,
Speranţa sau iluzia, visul...
Şi ofiliri, şi infloriri,
Şi foc cumplit, şi
pâlpâiri...
Sunt stele-n constelaţia
vieţii...
Dar veşnic, zorii dimineţii,
Alungă noaptea prin lumină.
După furtuni, vremea-i
senină...
Să-ţi faci din viaţă o
grădină...
Cântecul singurătăţii
Singurătatea mea e ca o
stâncă
Nălţată-n margine de-abis şi
solitară,
Priveşte din înalt
prăpastia-adâncă
Şi tristul ei destin o
înfioară.
Singurătatea mea e floare
rară,
Crescută sus pe culmi de
neatins,
Şi drumul înspre ea te
înfioară
Şi stâncile-s urcuş de
neînvins.
Singurătatea mea e ca o
fiară,
Ce urlă a pustiu în nopţi
târzii
Nelinişte şi zbucium mă
doboară
Şi-aş vrea ca s-o s-o
sfârşesc, oricum ar fi.
Singurătatea mea, blestem al
firii
E disperarea, e cumplita
despărţire,
E ora, e momentul împlinirii
Unei chemări stranii, de
risipire.
Cântecul vietii
O luptă este viaţa,
Te zbaţi sau eşti înfrânt
Şi-o clipă poate să
umbrească zorii
Un zbor spre culmi,
abisuri,
Tristeţe sau un cânt
Un drum deschis in calea
aurorii.
Lumină şi culoare sau
ceaţă şi furtuni,
În calea ce-o străbaţi
cunoşti mereu,
Învaţă de la floare când
iese din genuni,
Că nu-i nimic în lume mult
prea greu
Privirea către soare mereu
să o îndrepţi
Şi-al păsării crez - liber
fie-ţi zborul
Chiar când surâsul doare,
învaţă să aştepţi
Şi zâmbetul din ochi
ţi-alungă norul.
Şi dacă o răscruce în drum
vei întâlni,
Să nu eziţi, să cauţi
calea dreaptă,
E drumul ce te duce,
oricând făr-a-obosi
Spre culmile ce-n viaţă te
aşteaptă.
Cântecul întrebărilor fără
răspuns
De unde vii?
Cum ai ajuns în viaţa mea?
Nu te-am chemat
Şi nu credeam că poate fii
aşa...
Şi n-am sperat
Cândva să fii...
Şi cine eşti?
Un freamăt...sau un
uragan?
Doar gândul meu?
O bucurie, efemer liman?
Mă-ntreb mereu...
Sau...doar poveşti?
Ce te-a adus?
Singurătatea şi tristeţea
mea?
Ce te-a oprit?
Din drumul tău să-mi fii
alăturea?
Dar te-am primit
Cu drag nespus...
Prin tine timpul
Azi îl măsor in
veşnicii...
Tu n-ai ştiut, nici n-ai
să ştii
Că zi de zi
Eu mă trezesc cu tine-n
gând
Şi că de dorul tău,
adorm...plângând
Cântecul noii primăveri
Dac-ades în viaţă ţi-este
greu
Şi în drum te-prăbuşeşti
mereu
Nicio clipă fruntea n-o
pleca
Nu fii laş, n-abandona aşa
Va fi iarăşi primăvară şi
în suflet vei păstra
Toate florile speranţei,
cerul clar şi liniştea,
Va fi iar senin şi soare,
vei fii iarăşi mulţumit,
Viaţa îţi oferă totuşi,
înc-un vis împlinit
Dacă omul drag te-a
părăsit
Şi speranţe-n van s-au
irosit
E cumplit, dar timpu nu-l
opri,
Poate totusi fericit vei
fi
Dacă urci pe-un drum
şi-apoi cobori,
Dacă sunt mulţi spini
ascunşi în flori
Dacă zâmbetu-i de lacrimi
plin
Nu uita - va fi din nou
senin
Este-o nouă primăvară,
ce-a venit în viaţa mea,
Chiar de anotimpul vieţii,
a-nceput a în-ierna
Şi-n minunea re-nfloririi,
mă-nsoţeşti la orice pas
Tu... om drag, când eşti
cu mine, fericirea prinde glas
Cântecul celei de a doua primăveri
Bine-ai venit iubire, tu primăvara mea,
Cât am dorit din nou să sorb otrava ta,
Să mă îmbăt de vise, să râd,
să plâng, să cânt,
În lumea-ţi efemeră,
desprinsă de pământ
Mi-ai toropit simţirea,
dulce-amărui parfum,
Iţi mulţumesc o clipă de
te-ai oprit din drum
Să ardă
focul tău cărbune-n diamant,
Să zbor spre lumi celeste, sau să mă
pierd în neant.
Iubire zbuciumată ca valurile
mării,
Molcom îmbrăţişate cu ceru-n
largul zării,
Sau spartă în talazuri, mereu
la nesfârşit
Uriaşe stânci de ape,
pierdute- infinit.
Iubire abisală, ca văile
adânci,
În care nu ajungi decât
zdrobit de stânci,
Iubire ce te-nalţă ca Icar-ul
în zbor,
Ca să te prăbuşească în
ne-mplinitul dor,
Iubire, leit motiv a tot ce-i
omenesc
Sfânt elixir, speranţa şi
iadul sufletesc,
Iubire, cântec magic. Pios,
adânc mă-nchin.
Ofrandă ca să fiu, pe-altarul
tău divin.
Cântecul cascadei noastre
dezlănţuite
Clocot de ape, tumult
sălbatic,
Căderi nesfârşite, în
freamăt dramatic,
Şi-a deschis zăgazul inima
pământului,
Să-nţelegem poate, tainele
adâncului.
Dănţuie puhoaie, cad la
infinit
Se revarsă-n clocot. Sau
stropi duşi de vânt
Rătăciţi haotic, poate
spre pământ,
Sau pierduţi în hăul fără
de sfâşit.
Ce spectacol tragic,
jocu-acest divin
Câtă răvăşire, şi câtă
chemare,
Strop cu strop s-atrag, se
unesc sublim.
Şi înlănţuiţi, se prevăl
în mare.
Să fim şi noi stropii ce
ne regăsim?
În căderi şi zboruri să ne
contopim?
Clocot şi furtună, asta ne
dorim?
Curcubeu s-apară, când ne
întregim?
Cântec pentru cel care
pleacă
A fost un joc, ne-am prins
ca doi copii,
Ce scapă, un răstimp, de
ochii ce-i păzesc,
Ne-am avântat năvalnic,
naivi ce nu gândesc,
Că totul se sfârşeşte,
atunci când nici nu ştii.
Icari am fost, spre ceruri
ne-am înălţat în zbor,
Şi am atins lumina şi
stele-n infinit
Ne-am bucurat intens, cum
de ne-am întâlnit?
Cum transformat-am clipa,
în arzător fior?
Şi m-am lăsat purtată de
iluzoriu cânt,
Ce s-a-ncrustat în suflet,
sau ars cu fieru-ncins
Şi am plutit în vise,
desprinsă de pământ,
Şi m-am crezut iubită,
iluzie de ne-nvins.
Tu, te-ai jucat cu vorbe,
ce-nalţă şi ucid,
Şi lasă răni în suflet,
ca dup-un uragan,
Şi gânduri ce te-năbuş,
apăsător noian,
Şi în întreaga fiinţă,
imensul hău şi vid
Am fost doar o păpuşă, în
mâni de păpuşar,
Ce a ştiut să tragă de
sfori, să-mi deie viaţă,
Apoi, te-ai plictisit şi
ai plecat hoinar,
În drumul tău, aşa-ntr-o
dimineaţă,
Mi-ai spus senin, vom
depăşi uşor,
Problemele mărunte,
resurse-avem din plin,
In fond, a fost un joc, de
bine ne gândim
Un rebus de cuvinte, nici
dor şi nici fior.
Din când în când, arar, să
ne reamintim,
C-a fost frumos, ne-am
întâlnit în vis,
Dar zorii îl destramă. Nu
este Paradis,
Şi nici eternitate, de
bine ne gândim...
Şi-ai dispărut. Sunt
tristă. Dar tot îţi mulţumesc,
Că m-ai făcut mirajul din
nou să-l simt din plin
Intensa primăvară, din nou
s-o retrăiesc.
Te du în drumul tău...cu
sufletul senin...
Cântecul visului
neîmplinit
Tu ai venit de nicăieri şi
ai plecat niciunde,
Ca Olandezul Zburător,
rătăcitor pe unde,
Să te opresc? Cum aş putea
să ţin din zboru-i vântul?
Să strâng culoarea de pe
cer, să-ţi prind în suflet gândul?
Un foc uriaş de artificii,
ce noaptea o trezeşte,
Doar pentru clipe-apoi se
stinge. Dispare. Nu-ncălzeşte.
Un uragan care surprinde
şi care te-n spăimântă,
Dar îl doreşti să spargă-n
cioburi, tăcerea prea adâncă.
Şi laşi pustiu în urma ta,
ca iarna care-ngheaţă.
M-ai răvăşit. Iţi
mulţumesc că m-ai trezit la viaţă.
Mi-ai dat şi freamăt şi
furtuni şi dor şi reverie,
Prin tine am trăit intens
miraj şi poezie.
De rămâneai, te ignoram.
Iubim Morgana Fată,
Născută-n vis şi nebulos.
Mereu îndepărtată.
Iubim iubirea, pentru
clipe i-ai îmbrăcat veşmântul,
În gândul meu, i-ai prins
conturul şi farmecul şi cântul.
Eu te-am primit de
nicăieri, dar ai plecat niciunde,
Nu te-am oprit, eşti doar
un vis, ce-n noapte se ascunde,
Ţesut din umbre şi lumini,
ai dispărut cu zorii
Poem nescris, gând
inefabil, ca farmecu-Aurorii...
Cântecul dorului napraznic
Ştii tu ce-n-seamnă dorul,
când sufletul îţi frânge,
Când lumea se prăvale,
întreaga-ţi fiinţă plânge?
Ştii tu ce-abis e timpul,
ce haos aşteptarea
Când totu-i fără rost, şi
tot aştepţi chemarea?
Şi tot mai speri că poate
nu e sfârşit de drum
Că va mai fi un mâine, sau
un cândva, odată
Vei reveni, acelaşi,
minunea-nfiripată
Miraj şi poezie, nu au
murit de-acum.
Am fost Fete Morgana,
ne-am fugărit în joacă,
Şi ne-am atras năpraznic
şi ne-am respins pe dată,
Doreai să nu mă prinzi,
mereu să fiu ascunsă
Cu patima dorit-ai ca să
mă las ajunsă.
Acel "acum" - cascade, cu
prăbuşiri cumplite,
Sau rug distrugător... sau
vise risipite
E-un IERI, o ţară de-unde,
gonit-am fost pe veci,
Nu ne mai regăsim. Te uiţi
´napoi...şi pleci...
Precum Adam şi Eva, goniţi
din Paradis,
Dar fără ca să muşte din
fructul împlinirii...
Şi-n urmă, plâng doar eu
şi tot mai cred în vis
Şi tot aştept, doresc,
mirajul regăsirii.
Ştii tu ce-nseamnă dorul
şi ce sfâşâietor
Îţi rupe-adânc din tine,
cum sufletul te doare,
Cum simţi că-ncet, încet,
întreaga-ţi fiinţă moare...
Ştiut-ai doar odată, cum e
să-ţi fie dor?
Cântec de la drum
Tu...plec la drum
Mă cheam-acum
Neliniştea sădită-n
păsările călătoare
Dar insă, ştiu,
C-am să reviu
Adusă înapoi de tine şi a
ta chemare
Nu te-ntrista
Nu te-oi lăsa
Te iau cu mine, peste tot,
acolo unde sânt
Chiar de-oi lipsi
Cu tine-oi fi
Te port în suflet - suntem
doi un singur cânt
Ce minunate pagini, viaţa
scrie
Când sufletele noastre
se-ntâlnesc
Pierdute-n vis, miraj şi
poezie
Desprinse de real se
regăsesc
Ne completăm, ne leagă
dorul, ne dorim
Ne ducem lipsa, şi ne
fugărim,
O viaţă a trecut să ne
găsim...
Şi-atâta teamă ni-e să ne
iubim...
Voi reveni...
Când nici nu ştii,
Ca păsările într-o nouă
primăvară
În cuibul lor
Ţesut din dor
Să fim alături pentru
prima oară
Orice ar fi
Se va-mplini
Minunea visului ce ne-a
fost dat
Atât de rar
E-al vieţii dar
Să nu-l trăim
cu-adevărat...
Ar fi păcat...
Cântecul nopţii
Noapte de dor, noapte
divină,
Noapte fior, noapte
senină,
Te-aştept să vii, punte
spre vis,
Spre prăbuşire şi spre
abis.
Noapte minune, noapte
arzândă,
Noapte chemare, noapte
flămândă
In gura trupului să
te-ntâlnesc,
Să-ţi sorb suflarea, să te
răvăşesc,
Noapte fantasmă, noapte
furtună,
Noapte de clocot, noapte
genună,
Să ne spulberăm, pe rugul
iubirii,
Pierduţi unu-ntr-altul.
Minunea-mplinirii.
Cântec fără cuvinte
Simt, cum pătrunzi în mine
prin palme, când te-ating,
Când gându-ţi
mă-nconjoară, lumina-ţi când răsfrâng,
Ne pierdem unu-ntr-altul,
nu ştiu und-eu sfârşesc,
Şi unde începi tu, în
tin-mă contopesc.
Nu suntem doi ci unul, ca
o driadă-n trunchi,
Pătruns-adânc în tine, şi
EU-ul meu întreg,
Şi trupul şi simţirea şi
visele-mi mănunchi,
Irump din Eu-ul tău, şi
tot ce înţeleg
Că n-a fost ieri, nici
mâine, nici azi, ci infinit.
Suntem pierduţi în timp,
oceanul nesfârşit.
Suntem un plus şi-un
minus, în tot ne completăm,
Vulcan ce izbugneşte, când
visul căutăm.
Crâmpei de fericire? Nu.
Culme şi abis.
Şi lacrimi şi surâs. Şi
prăbuşiri şi zbor.
Şi cântec şi tăcere.
Întreg poem nescris.
Sub mâna ta vibrez, al
harfei lung fior.
Şi ard în focul sacru, pe
rugul de nestins,
Şi timpul se opreşte în
hăul necuprins,
Sau... rătăcit prin sfere.
Ne regăsim apoi,
Şi mulţumim minunii, ce o
trăim în doi...
Julia Maria Cristea
Viena 2008
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
