|
EVENIMENT EDITORIAL - AMURGURI
Dudi TĂIMĂNESCU BĂLĂIŢĂ (Canada)
De departe de România, din Canada, poeta Dudi
TĂIMĂNESCU BĂLĂIŢĂ, aduce în faţa iubitorilor de poezie românească o
carte care impresionează prin harul şi seriozitatea scriitoricească cu
care a fost lucrată. Doamna Tăimănescu-Bălăiţă este cunoscută
cititorilor revistei Agero, de mai bine de trei ani. Dar despre cum şi de ce scrie poeta Dudi Tăimărescu
Bălăiţă, cel mai bine vorbeşte chiar editorul, directorul Editurii
ANAMAROL, doamna Elena Rodica Lupu, colaboratoarea noastră, unde în acest început de an 2007, a văzut lumina tiparului
lucrarea de care amintem cu bucurie, dorindu-i autoarei succese
literare pe măsură şi pe mai departe.
Melania Cuc
redacţia Agero
 Prefaţă
de Elena Rodica Lupu
( foto stânga, coperta)
A vorbi, a scrie, a imprima, a publica, sunt cercuri
ale inteligenţei în acţiune care se lărgesc din ce în ce mai mult, sunt
undele sonore ale gândirii. Acest spirit care visează, poeta Dudi
Tăimănescu Bălăiţă este o melodie care ne încântă urechea şi trăieşte
într-o rază de soare.
Să fac mai întâi o precizare. Dacă autoarea acestui volum nu se numea
Dudi Tăimănescu Bălăiţă, aş fi declinat fără să ezit invitaţia de a
prefaţa o carte de poezie. Şi nu numai pentru că nu sunt critic literar.
Eu nu am ieşit din secolul al XX-lea în materie de poezie, dar o citesc
şi poeziile din acest volum îmi plac pentru că se adresează omului,
omului în întregime.
O apreciez mult pe autoarea acestui volum, şi nu pot să nu scriu câteva
gânduri despre poemele sale, pe care le-am citit şi uşor surprinsă, şi
cu interes, iar, nu o dată, ca atunci când am ajuns la “Ce pot să fac?”,
“Ochi în ochi”, “De-ar fi să vii!...”, “La şcoala dragostei”, “Eu să fii
Tu”, “Dar cum să ştii?”, “Sunt eu!...”, “Doamne, Te întreb…”, “Să o
ignor?”, “Tot va zvâcni”, “M-abat şi azi la păpădii prin crânguri”,
“Palpez azurul”, “Toamna” sau la “Povara iernii”, cu o emoţie tulbure.
Spaţiul şi timpul îi aparţin lui, poetului, singura fiinţă căreia îi
este dat să tune şi să şoptească, având în el, ca şi natura, bubuitul
norilor şi freamătul frunzei.
Cine spune poet spune istoric şi filozof în acelaşi timp. Dudi
Tăimănescu Bălăiţă este o apariţie explicabilă în poezie... O apariţie
absolut necesară... Autoarea acestui volum nu are de primit sfaturi
decât de la natură, de la adevăr şi de la inspiraţie este prezentă
pretutindeni în poezia sa, vine, se duce, rătăceşte, visează, toate îi
aparţin: cerul, pământul şi norii, alcătuiesc un tablou strălucitor în
oglinda fanteziei sale.
Adevărata poezie, poezia completă, este armonia contrariilor. Poeziile
din acest volum de debut al poetei Dudi Tăimănescu Bălăiţă, intitulat
AMURGURI, sunt compuse din frumos şi ideal. Fuziune de elemente aproape
contrare pe care numai geniul le poate uni! Frumosul vrea contururi,
idealul vrea infinituri.
Dacă marea poezie este spectrul solar al gândirii omeneşti atunci ea
conţine filozofie, aşa cum sufletul conţine judecată iar Dudi Tăimănescu
Bălăiţă are o viaţă sufletească izvorâtă din conştiinţa sa, este
adevăratul poet, cel care întruchipează suma ideilor timpului său şi
asemeni torţei ce o poartă va lumina Viitorul.
Rodica Elena Lupu
Din ciclul Dragostea şi Marea
În zori
Ce linişte-i în zori când încă marea
se rătăceşte spre-orizonturi mute!
Păleşte luna-n urme moi, pierdute
peste cearceafuri gri ce-şi plimbă sarea.
Prin dormitoare-albastre, neştiute,
doi pescăruşi taie cu-aripa zarea
şi se despică straniu nepăsarea
născând şuviţe de lumini durute.
Vioaie, briza jocul şi-l tresaltă,
ca-n buză - purpuriul dor de viaţă.
Sărutul ei m-agită laolaltă
cu apele îmbrăţişate-n ceaţă.
Din neguri creşte pură bolta-naltă
şi umple-n mine-o altă dimineaţă.
Departe
Oglindă de sidef prin crustacee
mi-e sufletul ce-ascultă vălurirea
când pulsul mării îşi incită firea
în ritmuri cadenţate de maree.
Virtual - mai răbufneşte amintirea
coaptă-n imagini ce le-a fost să steie
ca o iubire pururi dumnezeie
îndepărtând din reguli - despărţirea.
Se arcuiesc jerbe de alge ude
pe trupul minţii plăjuindu-şi dorul
cu toate ezotericele-i nude.
Mi-alunecă spre-abisuri reci piciorul,
dar gândul tainic marea nu-l aude.
Departe …aripi albe-şi spală zborul.
Azi nu-i nimeni
Sărutam cu tălpi linse de sare
malul ce-l alintă spiriduşii
c-o iubire dată ieri cenuşii,
pulberii de amintiri fugare.
Vaietă departe pescăruşii
lacrimi risipite-n ochi de mare,
c-am plecat furând un snop de soare
şi-am pus lacăt pe-ospeţia uşii.
Azi nu-i nimeni sus, pe puntea veche.
Cresc cu valul care mă-npresoară.
Sparge acalmia neperche
scrâşnetul din barca solitară.
Mai murmură straniu lângă eche,
singur, un ecou din călimară…
Fantezie albastră
Oprită sunt de zei să pot aţine
cărările din palme de vâlcele
şi-atunci rotesc pe irişi potecele,
iar pe cornee răsădesc sulfine,
pădurile mi le umbresc sub pleoape,
uit robinetului să-i curm răcoarea,
să-mi pară că m-aş împleti în boarea
pârâului ce clipoceşte-aproape…
Departe-i marea, -mpinsă prin reclame,
dar zburdă-n mine-a apei herghelie
cu perle mici de spumă prinse-n coame.
Peste covor presar dintr-o cutie
câteva scoici… şi-am dunele: năframe
lângă cea mai albastră fantezie…
Ce pot să fac?
Nu sunt înfăţişarea ce m-arată,
ci boarea dragostei suflând spre tine
brize de buze-n sărutări marine,
chemare de dorinţă vinovată.
Ce pot să fac când vrerea mi-o aţine
un demon ce cutează câte-odată
să mă prefacă-n lavă incitată
arzând stelar prin nopţile feline?
Mă vrei alint de apă curgătoare
care-ar străbate legănat simţirea?
Atunci voi părăsi călina boare
şi-mi voi muta, discretă, arcuirea
în palmele turcoazului de mare,
să spăl amarul vieţii …cu iubirea.
Asentiment
La poala ta plâng colbu-amărăciunii
dospit în slăbiciunile ţărânii
şi pustnică mi-i lacrima târzie
printre dureri, ca vechea-ţi frenezie.
Te regăsesc smucind goană nebună
cu furiile opintite-n dună,
când feeria lunii pân’ departe
aşterne pace-n strunele de noapte.
Ecouri murmurate de latrie,
vechi elegii şi patimi efemine,
a nimfelor duioasă reverie
lângă blândeţea lunii m-ar aţine,
dar sihăstrita soartei mărturie
mă mistuie, cum clipa fierbe-n tine!
Ce rău e să-mi mai fie?
În zori sub candelatul rece-al ceţii
către Neptun te-ndepărtezi din maluri
şi, nestatornică, pe paşi de valuri
te-anini în mioapia dimineţii.
Laşi drumuri largi pe plaja răvăşită
pândind în tine clipa de pornire
când, furia s-o-ntorci spre hărţuire
cu nade-mbietoare la ispită
iar prăzile să ţi le-nşfaci în poală.
Din neguri pendulează acalmie...
Doar pescăruşii scurmă-n bănuială
pe buza dunei udă, cenuşie -
o inimă uitată-n scoica goală.
Iar de mă iei, ce rău e să-mi mai fie?...
Dragonul
Tethys - prudentă mamă, iubitoare,
şi-ascunse fiul de-ale lui surate,
iar el, nebănuind că le-ar fi frate,
iubi naiade-n pat de înserare.
Scârbit, Oceanus-tatăl vru s-arate
cât indignarea muşcă-n plin şi-l doare,
că-şi prigoni Dragonul-fiu din Mare,
la cofa lui a nu se mai abate.
De-atunci dragonii, plăsmuiri rebele,
rătăcitori prin grote pământene
respiră foc, în ochi cufundă stele
când prind din briză geamăt de sirene.
Ei plâng cu ploaie verde lacrimi grele
chemând iubiri şi-n nopţi de Sânziene...
|
Comentarii de la cititori |
|
