Ilie  VODĂIAN

Vedenii pe zăpadă - POEME

Data naşterii: 08.05.1948, localitatea Ţuţuleşti, Judeţul Argeş

Studii universitare: Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea T. C. M.

Activitate culturală şi publicistică:

Cenaclul literar ,,Liviu Rebreanu’’ şi în ,,Clubul Scriitorilor’’ din Piteşti.

A publicat grupaje de poezii, de-a lungul vremii, în reviste literare locale şi de răspândire naţională: Convorbiri Literare, Calende, Argeş, Respiro, Agero, Cafeneaua Literară, Criterii Literare, Societatea Argeşeană, Săgetătorul, Satul Natal şi altele.
 

Volume publicate:

 - Schimbul de Noapte, Editura Paralela 45, 2002, volum căruia i  s-a acordat  premiul pentru debut pe anul 2002, de către Filiala Piteşti
   a Uniunii  Scriitorilor din România;

- Triunghi de vară, Editura Paralela 45, 2003;

- Frontiera de inox,  Editura Universităţii din Piteşti, 2006

 ( Prezentare de Maria Diana Popescu, Agero )

Un stol de pescăruşi săturaţi de vânt

Prin conul de lumină al farului din port

– un far ce totdeauna se roteşte –

flutură steagul piraţilor.

Pe lângă far trec fetele ce m-au iubit după amurg

să-şi răcorească pletele şi umerii şi sânii

sub privirile atente ale lunii

şi, ca să nu se-afunde într-o lume

unde nu există dor,

se ţin de sfori legate strâns de mine.

Priviţi-le cum calcă din val în val pe ape

cum caută-n adâncuri palatul de mărgean:

palatul mireselor lui Odysseus ce petrec

– an după an – luna de miere.

Un cântec ademenitor,

un cântec pus pe portativ de valuri

irumpe din adâncuri către maluri

şi mă-’mbie,

să plonjez în zbuciumatele ape,

cu promisiunea unor interminabile agape. 

Nu par a fi apele mele,

nu am catarg de care să mă leg şi ca atare,

în grabă,

am să plec să-mi cumpăr un acordeon.

Iată-mă cântând ca şi cum

ar bate vântul, ca şi cum valurile înţeleg ce cânt.

Am să mă opresc doar dacă,

instrumentul o să-mi fie smuls din braţe,

smuls şi aruncat – acolo unde nu mai bate farul –

de un stol de pescăruşi săturaţi şi ei de vânt.

Chipuri atrăgătoare

Ascult cum foşnesc pădurile podişului getic

la stânga, în faţă, şi prin spatele meu.

Trecând pe drumul pe care stai tu,

mă simt mai împlinit când freamătă copacii:

o parte cântă ca îngerii,

alta cum cântau (la petrecere) dacii.

Vin, din tinereţe în tinereţe, înspre tine

să nu mă prindă

nici strănepoţii care-mi vâslesc prin vine.

Vin şi trec

de locul unde calea se desparte în două,

după tiparul despicării apelor subterane

prin stratul de nisip,

la răscrucea de unde porneşte un drum

spre lacurile subpământene

şi altul spre oglinda fântânilor,

inclusiv fântâna lui Iacob.

Laudă vouă inspirate oglinzi din adâncuri

ce reflectaţi tablouri pictate în ulei

numai cu chipuri atrăgătoare de femei:

travestite, ziua, în flori albastre de in,

iar noaptea,

în fiecare noapte, în trandafiri roşu-carmin.

Învelite cu velinţa înaltului

O umbră tremurată, şi plutele canadiene

ajunse la generaţia cincizeci

sub soarele încins până la roşu, pe vatra asfinţitului.

Roşu de parcă a rămas încremenit pe veci.

Glasul preotului, citind – cu lux de amănunte –

minunea de la nunta din vremurile Cristice

când apa a fost prefăcută în vin,

este amplificat până departe prin lanul de spice.

Două flăcări aflate la început de drum

ard în aşteptarea celor ce-au promis că vin.

Una înconjurată de flori de floarea-soarelui,

cealaltă emanând parfumul florilor de crin.

Şi ceara plânge, ireversibil, în locul lumânărilor:

pe-aici aşa este ceremonia !

Răstimp, asistenţa aşteaptă clipa de încoronare

rânduită înainte de inegalabilul dans al lui Isaia.

Confeti, flori, strângeri de mână, blitz-uri, sărutări.

Motorul, unui automobil luxos, toarce –

toarce firul pe care

din răsucire nimeni nu-l va mai întoarce. 

Televiziunile transmit, plătite din plin, evenimentul

pentru lumea din partea unde este lumină,

şi totodată, gratuit, şi pentru lumea

ce-a fost cândva, cu cea de faţă, omonimă.

Spectacolul, necunoscut până acum nuntaşilor,

se-ncheie aşa cum a fost scris: 

maşina, mirilor, porneşte într-o direcţie necunoscută

şi lasă în urmă, drept amintire, un praf de nedescris.

Nimic nu se ascunde, totul se petrece la vedere.

Numai răzoarele, de la marginea satului,

scutite de orice obligaţii,

se odihnesc învelite cu velinţa înaltului.

În mijlocul arbuştilor

Du-mă să mă bucur de mireasma florilor şi-a ierbii

şi de împăcarea salcâmilor cu teii.

În astă noapte nu mi-e somn

şi cârciumile toate s-au închis.

Ia-mă şi du-mă să fim şi noi, dacă se poate,

precum mesenii nunţii de la Cana,

să beau din vinul tainic pe-ndelete.

În zori, cum le stă bine la nuntaşi,

ne vom întoarce pe un drum pavat anume

să putem ajunge înapoi, în mijlocul arbuştilor

de unde am plecat.

Într-un târziu vei vrea să ştii

ce mi-a spus vinul sărutat de tine,

mai înainte de-a fi pus pe masă,

ca după primul somn să fiu, cu totul, vindecat

de insomnie... Trage perdelele să pot închide ochii.

Şi-n timp ce mă refac, încearcă să înlături

orice amintire neplăcută a cămăşii de pe mine.

Vedenii pe zăpadă

În verzile adâncuri din subconştientul arborilor,

crengile sunt strânse noapte de noapte

pe trunchiuri, astfel ca iarba să fie privită de stele.

Din loc în loc şi frunzele prin rarişti

sunt grăbite de o sevă – de seva remuşcării –

injectată în dosnice nervuri.

Grăite sunt şi totuşi toate trag de timp

când trebuie să  ducă tot felul de culori

pe cărările acoperite, toamna, cu brumă,

pe cărările unde

pe sensul de întoarcere nu se zăreşte nici o urmă.

Pierdute nopţi spuneţi-mi de unde vin,

val după val, himerele spre mine.

Nu cumva aceste vedenii, rătăcitoare şi cu sânii goi,

se prind în horă,

la-ndemnul zăpezilor de altădată prefăcute în ruine ?...

Vedenii pe zăpadă: aceste închipuiri,

răspunzătoare de mărirea distanţei dintre noi,

vor fi chemate în instanţă.

Am aranjat ca vulturii să-mi fie martori.

Şi-n plus, de bună voie, s-au oferit şi nopţile,

lungile nopţi pierdute prin roiuri de frunzare,

acele nopţi ce pot prea bine, dacă le cer,

să măsoare cât mai am de parcurs până la tine.

La sud de nedeterminare

Şi negura ce vine dinspre orizont şi zborul cocorilor,

călăuziţi de regele Cocor, la sud de nedeterminare.

O călăuză cu ochiul ruginit,

în locul frunzelor viţei-de-vie, şi unul alb,

nevăzător, pe partea cu penajul argintiu,

asemenea cocoşului, adus de tata, după mutarea Învăţătorului

(întâiul meu Învăţător)

în staţiunea de vacanţă – al vacanţei fără limită –  unde,

ori de câte ori vin de mână cu îngerul păzitor, dintr-o dată apare paznicul – somnoros – al locuinţelor cu ferestre nepuse.

Apare, drept în faţă, şi mă-ntreabă dacă ştiu

adresa Croitorului: atelierul unde se ţes veşmintele

pentru călătorii de nuntă, supranumit şi locul

în care totul merge strună.

Şi vechile zidiri cu ferestre nepuse,

în preajma cărora rămân un timp să chibzuiesc

ce să răspund acestui serafic interlocutor

ştiind că mai demult aici mi s-a cusut costumul potrivit –

acum acest costum mă strânge. Acum

este din ce în ce mai toamnă peste tot şi simt că mă axfisiez

văzând cum se ridică praful de pe lună şi mă gândesc 

la zborul nesigur al păsărilor din vechime,

de unde se-ntâmpla să cadă câte-o aripă de privighetoare

sau câte-o pană de condor.

Şi cum este din ce în ce mai toamnă peste tot,

cu atât devine mai puternică dorinţa de a-ţi cere să mă torci

în fire şi să ţeşi o pânză de care nu m-aş plânge

împărţind, pe jumătate,

cu frunzele viţei-de-vie, pentru tine, rugina din crânguri.

ILIE  VODĂIAN

Ianuarie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com