Inimă de buzunar
Inimă de buzunar
Ajunsă, iată
Mă simt în mâna ta
Un fir de iarbă,
Crâmpei de şoaptă
Ce-a învăţat să fie
Dincolo de tăcere Poezie
Şoaptele tăcerii
Hai, să ascultăm
Tăcerile vorbind…
Aşa, ca de pe-un ţărm
Uitat al lumii…
Să respirăm
Ecoul fiecărui gând
Şi împreună
Să împletim argintul
lunii.
A joacă
Înfloriri să cadă lin…
A veşnicie de culoare
adâncă,
Ne îmbete alb
Parfumul unui crin
şi de iubire
Dorul să se audă…
Miez de nucă
Ei bine,
Mi-a plesnit
Sufletu’ în coajă,
Miez de nucă
Am ajuns.
De văzduh
Ca de o vrajă
În tăcere
Sunt răspuns.
Criptez
Criptez idei
Aproape inocent
Eliberând scântei
De spaţiu indolent.
Abrupt
Aflându-mă întrebare
În prag de absolut …
N-am să mai plâng…
N-am să mai plâng
De sete la fântână
Izvorului de dor
Lacăt îi pun …
La urma urmei
Sunt văzduh şi humă
Eu ploile în mine
Am să adun…
Aşa, ca pe-un potop
Ce o să înece
În disperare timpul ce
tot trece
În veşnicirea
Unui spaţiu abrupt
Alunecând sfârşit
Către început.
Conturate depărtări
De odată
A îngheţat
Visul în dor,
Şi parcă un vârtej
De lună,
Un fior,
Un ţipăt mut
Sub tâmple
Mi s-a frânt…
Ce mi-a fost drag
S-a răzvrătit urât
Lăsând pustiu
La margini de întrebări
Prăpăstii adânci
În disperate,
Conturate depărtări
De răzleţite,
Degerate însingurări…
Şi inimile de piatră
se sparg…
Acum
Iubire, să te văd la drum
Peste aceste trepte
sparte
De mai departe
Dor spre mai departe
Lovită mână
Atingând o carte
De-un pumn de arginţi
Nenorociţi
Pe care nu-i ai şi te
minţi
Că poţi trăi în
libertate,
Că imposibilul se poate…
Deşi sărac, copil orfan
Din suflet smulgi pentru
un ban
O lacrimă în decor de
teatru
Spărgându-ţi inima în
patru…
De dor…
De dor
A secat
Ploaia în nor.
Adânc
E oricare zbor…
Timpului sunt
De lacrimi izvor.
Grâu...
De ce-aş veni
La porţile închise
Să înumăr stele
Galbene-ucise?!
De ce-ai veni
La mine în odaie
De sete ars
Să bei apă de ploaie ?!
De ce din nepăsare
Nu mi-aş face frâu
Şi-n palma-ţi de ţărână
N-aş renaşte grâu ?!
Şi iar - Ai, hai …
Ai, hai
Prietene,
Să-mi dai
În iadul ce-l străbat,
Măcar un colţ de Rai …
Ai, hai,
Prietene,
Să-aduci
Cuvinte alese,
Nuci …
Şi o toamnă în
desfrunzire
În ceasul de iubire …
Ai, hai,
Printre sălbateci cai,
Să înflorim culori
Să fim nemuritori …
Ai, hai,
Prietene,
Să-mi dai
În iadul ce-l străbat,
Măcar un colţ de Rai … |
Celei care am fost ...
Sufletul meu
Se stinge încet,
Fără aromă,
Fără culoare...
Nu, nici măcar, nu te mai
doare...
Sclipeşte din când în
când
Inteligent...
Puls aproape topit
Lacrimă de ceară în
lumânare...
Floare de piatră
Înviată cândva
De a lacrimei patimă...
Fiinţă de văzduh
Nu-ţi mai sunt...
Nici tu nu-mi mai eşti
Nicăieri...
Se vor mai scrie poveşti,
Se vor mai deschide
ferestre spre cer...
Doar la poarta uitării
Zădărnicia
Ne va împrejmui iubirea
Cu gratii de fier…
De tăcere...
De tăcere vinovată
Nepăsarea m-a rănit
Şi acum, însângerată
Aripa, ca de plumb
În văzduh o înfig
Şi ţip.
Spart un nor
De aripa mea în zbor
Plânge
Peste pomul desfrunzit
Asurzit
De tăcerea ce-l sfâşie
Ca o lamă de cuţit.
Eu numai de tine dusă
Pe un ţărm de vis minţit
Cad de parcă aş fi frunză
Pe pământ ca – n
labirint…
Suflet pribeag...
La o margine
De adio
Am ajuns
Suflet pribeag
Chiar atunci
Când Poezia
Sufletul mi-a sfărâmat
Şi-am căzut din visul
vremii
În abisul răsturnat,
Unde Mioriţa fuge
Cu o lume întreagă în
cap.
Fii pe pace,
N-ai să vezi
Paşii mei prin codrii
verzi...
Dusă de-o vecie sunt
Pe cărarea mea de gând
Bob de rouă rourând...
Mai mult…
Rămasă
Altui orizont
Fără hotar
Prin rătăciri
Trecute
Dor hoinar,
În nopţi întunecate
‘s felinar
De ce-ar fi fost
Dacă ar fi vrut să fie
Iubirea mea
Transcrisă în poezie
Mai mult decât un drum
Prin fantezie…
Lacrimă pentru fiinţa
mea …
Prea mă simt
O rătăcire amară
De mi-e dor de ţară
În a mea ţară…
Daţi-mi iar simţirea de a
fi - eu –
Fiindcă doar aşa
Îl aud pe Dumnezeu…
Dumnezeu a fost întâi
cuvânt
Doar în graiul meu
Voiesc să îl ascult.
Daţi-mi voie
Hora să mi-o joc
Să-mi găsesc Acasă
Al meu noroc .
Daţi-mi voie
Doina să mi-o plâng
Daţi-mi voie
Doar să fiu ce sunt!
Dacă el “Măria sa
Ţăranul”,
Dacă el “Măria sa
ţăranul”,
Matca mea de nemurire
plânge
Când în vatră se roteşte
HORA
Este semn că ni se stinge
Neamul…
Şi e vina noastră – a
tuturora…
Prea ne-am dus cu gându’
între străini
Ca la un izvor de apă vie
De-au secat şi apele în
fântâni
Şi de dor
Nimic nu se mai ştie.
Demografie
Tu să taci!
Să n-ai opinii
Sclav să fi la toţi
străinii
Ce-au ajuns la tine în
vatră
Să-ţi fie un fel de zei !
Să te laşi strivit sub
vremuri
Demografic să respiri
Şi de frica lor când
tremuri
Să te muţi în cimitir.
Să le laşi lor tot
avutul,
Viaţa ?! Dă-o
încolo, mori!
Stai sub cruce
Şi suportă
Pe albe braţe
Negre ciori!
Nu
Dumnezeu tace acum…
Eu ştiu că Dumnezeu
Vorbeşte
Corect
Româneşte…
Şi mai ştiu,
Că tu eşti acela atins de
tăcere
Tu, lacrimă a sufletului
meu,
Răpus de durere…
Nu ştii cum se sparge
În privirea mea oarbă
Strigătul tău mut,
A cuţit ce sfâşie
Libertatea aflată în
gând…
Nu, nu Dumnezeu tace
acum…
Noi suntem sclavii
tăcerii…
Dumnezeu a vorbit
şi vorbeşte
Prin fluierul OM…
Dar ,din păcate, de ieri –
Depărtările dorm…
|
