|
IOANA NINA
BOTICI, Franţa
Prezentare, Diana Popescu,
Agero
Din Franţa se aude vibrînd
graţios lira sensibilei Lola. Strunele stilistic întinse, mergînd de la
imagistica sonoră pînă la inflexiuni ale undei filozofale, îşi
subordonează modalităţi expresive, versificări abile, arabescuri
răscolitoare. În fantasia tristeţii, în pregnanţa imaginilor făurite, în
structura de adîncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei
presară valenţe romanţioase, semne sincere, cu adevărat emoţionante,
punînd în serviciul lor fibre specifice sensibilităţii, care revigorează
filonul unui patos echilibrat. În întinderea aceluiaşi poem, trecerea
rapidă de la un motiv la altul, ca şi cum o umbră ar genera o alta, sub
impactul unei subiectivităţi onirice, structura se prezintă ca o suită
de imagini autonome. Poezia recuperează teritorii ale stilului cuminte,
măsurat, întruparea poemelor s-ar datora şi naufragiilor pe itinerarii
ale tonurilor caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia
mesajului amestecă, intenţional confuz, reverberaţii efervescente, ca
şi cum ar dori să extragă expresia lirică din orice flux de
sensibilitate, această rafinare comportînd notaţia fulgurantă, dar şi
atent elaborată, care subordonează versul unei expresiei cristaline. O
anumită seninătate traduce opţiunea pentru sublimarea sentimentelor,
abil practicată de poetă. Urmărind transmiterea anumitor emoţii, poezia
Ioanei Botici (Lola) nu poate fi un numai bibelou plăcut vederii,
asemănător stampelor japoneze, ea purcede de la un nucleu de trăiri
reale, amplificate de inspiraţie şi de imaginaţie. Dacă cititorul va
face abstracţie de căutările febrile ale unor limite lingvistice, va
gusta cu încîntare poezia Lolei. (MDP)
POEME, Ioana Nina Botici
Viaţa (...fuga de moarte...)
Fără părinţi,
nu mai avem
rădăcinile
prinse adânc
în materia din care venim...
şi începem
să facem paşi
pe deasupra,
fiindcă ne-am rupt,
şi-am devenit
forme de pământ
în umbra lui,
fugind
de clipa
în care ne va spune
că-i aparţinem…
Zi de zi, o pierd...
dacă azi am mai pierdut
o picătură
din lumina ochilor
în zăpadă,
va deveni mai albă
sau mai gri ?
şi …când se va topi
şi cursă toată
va fi
în trupul ierbii ce va creşte
mâine ?
în ea
vederea mi-o voi pierde
zi de zi...
dar iarba,
fi-va ea mai verde
cu ce i-am dăruit
sau, nemaifiind văzută de mine,
va muri ?!
Căutând calea...
Cum să fac
să descopăr
esenţa nucleului ce mi s-a dat
la plecarea din lumea
în care
presupun că mă voi întoarce cândva?!
Cred că s-a pierdut ceva
prin praful stelelor
căzătoare...
eu - căutând calea
spre pământ,
ele - urmând-o,
m-am rătăcit
devenind copil...
sămânţă am fost pusă,
într-un loc ascuns,
să răsar
acolo unde se termină totul!
Mai există ceva dincolo de
nori?!
În tăcere depănăm amintiri,
la o masă întinsă şi servită
pentru sufletul tău.
La început - doar schimburi de priviri,
apoi o inimă rănită
confesându-se, ca să scape de rău!
Cu zâmbet pe tristele-i buze,
care încearcă să nu fie învinse
de teama ce-i scutură frunze
ce se vor măcar a fi prinse...
Chiar necunoscându-te prea bine,
te-am lăsat să le prinzi -
căderea să nu le fie-n zadar...
Preferam să le împart cu tine,
cu sufletul să le cuprinzi,
să-ncerci să le-nţelegi măcar!
Dar chiar le-ai înţeles,
se pare, chiar neaşteptat de bine
pentru că, iată, o lacrimă am cules
cu privirea mea din genele-ţi fine...
Mi-am simţit atunci tristeţea
şi chiar am văzut-o cât e de mare,
în ochii cu care mă oglindeai!
Dar... vai, privindu-ţi tinereţea,
m-aş pune din nou pe picioare,
pentru tine - cea care ai
o tristeţe în plus, de la tine!
Nu o înţeleg pe deplin ce-ar putea fi;
mă face să nu-mi fie deloc bine
şi parcă nu te mai pot privi.
Am simţit durere în plus,
dar am încercat să ignor inexplicabilul,
retrăgându-mă în alte mici discuţii.
De parca n-ar fi fost de ajuns,
iată că vine inevitabilul,
şi încă mai caut soluţii!
Pentru ce am visat, pentru ce am simţit...
...şi-n minte-mi încolţeşte o-ntrebare
pe care mi-o pun azi la nesfârşit:
"Mai există ceva dincolo de nori, oare?!"
Poate acolo totul este gând...
Sau poate gândul nu mai este
aşa ca aici perceput
şi parcă, plângând,
îmi văd atunci sufletul,
ca-ntr-o poveste - condur de argint pierdut -
şi înţeleg acum tot ce nu putusem
până aici, anume...
să-mi explic: ceea ce simţisem
însemna plecare-n altă lume..
Destin...
Am crezut prea mult în destin
şi...am înnebunit puţin câte puţin,
în zbaterea-mi de fum făcută parcă...
fără rost,
ca şi cum pe-o mare, fără barcă,
aş fi fost...
Izbită de stânci şi lovită de valuri,
mereu sleită de puteri, spre maluri
îndreptându-mă mereu cu încăpăţânarea
de-a trăi
şi de a-mi străbate marea...
şi-a iubi...
Lumină-ngropată…
Pentru gândurile ce nu se mai
pot spune,
pentru strângeri de mână –
pentru tine…
Îndreaptă-ţi paşii, când soarele apune,
călătorule, spre lumină –
spre mine
apleacă-ţi privirea, trecătorule!
Soare în apus – lumină
se-nalţă spre cer,
iar când soare răsare,
se întinde
lumină pe pământul efemer…
aprinsă indignare
cuprinde
lutul ce paşii îl calcă tăcuţi…
Pe pământ am lăsat şi mamă şi tată,
fraţi şi soră, iubită…
Pustiu…
De ce nu îmi luaţi povara ce m-apasă?
Aş veni de-aş putea pân-acasă…
Acum ştiu
să vă spun cum se adună fericirea!
Ascuns
... în spatele ochilor mei,
e pădurea
de vise
cu tine...
e…
iarnă
şi-n tremur de frunze
mult sărutate
de ploaie
mă tem
pentru ultimul picur
ce-n urmă-i nu lasă povară,
nici umbră
nici vale
albastră
spre…
toamna inimii tale…
Umbre...
Se face seară
şi simt umbrele că
se apropie...
Le văd deja,
pentru că soarele s-a oprit pentr-o secundă
să-mi facă jocul său de umbre...
la pervazul ferestrei
şi apoi în casă...
şi-n casa sufletului meu
plin de prea multe suferinţe trecute
şi de prea puţin bine
ce va veni...
Şi adorm...
încet,
neştiind când mă va părăsi soarele.
Cu siguranţă
nu mai pot aprecia
timpul care trece cu mine prin vise!
Rămân cu umbre…
dar nu-i nimic-
dimineaţă
mă voi spăla de noaptea ce-a trecut !
Două lumini...
S-a amestecat soarele cu
luna...
şi s-au topit de-atâtea lacrimi curse...
şi vor rămâne-aşa întotdeauna,
cerneală picurând spre versuri scrise...
Neizbutind lumina să şi-o-mpartă
s-au contopit, în mintea mea, feeric!
Dublă putere pentr-o dublă soartă,
dublă lumină scursă-n întuneric...
Poetul orb
din vis
de soare stins
va mai rămâne vraja
luminii-adevărate
pierdută toată-n scris
şi-n gânduri
poate-ascunse
cândva-ntr-un paradis
cu totul îngropat
şi uneori
aflat
de voi
cei care-n urmă-mi
pe toate le-aţi avut
şi scrierea-mi de sânge
şi visul meu pierdut…
când, peste neuitare, voi face un ocol
spre inimile voastre
închisă-n gândul gol
din urma falei mele
măcar şi prea târzie…
…………………………………………
pe buzele-omenirii
voi fi
poetul orb.
Ioana Nina Botici ( Lola ),
Franţa
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
