|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Încă un pas în numele poeziei
Maria-Diana Popescu redacţia Agero
Poezia Marianei Dobrin este spovedanie, revoltă interioară, aspiraţie, renunţare, iubire, o căutare a sinelui (în sensul de quęte), o punere în ordine metafizică a fiinţei pînă cînd paşii săi în numele poeziei vor înflori din nou cu alte metafore, încercînd să asigure o atmosferă prin care să nu existe, vorba cronicarului, „altă mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. O rostire sensibilă, un lirism pur, epurat de orice balcanism postmodern, ţîşneste parcă dintre pereţi de cristal, în mare parte poemele fixează instantanee sufleteşti, mici tablouri, inefabile fulguraţii ale imaginaţiei, succinte reflecţii.
Mariana Dobrin semnează volumele: „Lacrima din rugăciune”, „Raiul cuvintelor” (poezii religioase), „Îngerul albastru” (poezii de dragoste), „Un prieten bun”, „Hai la şcoală”, „Ghici” (poezii pentru copii) şi alte cîteva zeci de cărţi de specialitate, metodice, jocuri pentru exersarea deprinderilor motrice de bază la copii, precum „Studiul asupra măsurătorilor biomotrice la şcolarul mic”, lucrare la nivel de ţară, reluată după patru ani , păstrînd metodologia de lucru, dar cu referire la elevii ciclului gimnazial, toate coordonate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Profesoara Mariana DOBRIN este o perseverentă participantă la concursurile naţionale de epigramă, poezie umoristică, fabulă, la o parte dintre ele fiind laureată. Un volum de epigrame şi poezie umoristică „La scenă deschisă” se află pe masa de lucru.
Premii obţinute: premiul III la Concursul Naţional de Creaţie a Epigramei "COBRA" -2004, Reghin, Editia a XI; MENŢIUNE la Concursul Naţional „ETERNA EPIGRAMĂ” Cluj, 2005; Premiul I la Concursul de Epigramă „SPINUL”, Baia, Mare, 2006 şi 2007; MENŢIUNE pentru manuscris (poezie umoristică, fabule, epigramă) la Festivalul Internaţional de Umor „CONSTANTIN TĂNASE”, Vaslui ,2006; Premiul II pentru epigramă la Concursul Naţional „PE ARIPI DE DOR DOMNESC”, 2008, tot la acest concurs premiul III pentru poezia iubirii. Apariţii în antologii: „Antologia Epigramei Româneşti”, 2007; „Armele lui Cupidon”, 2007; „Zigzag umoristic”, 2007; „Epigramiştii la ... şcoala vieţii”, 2006; „Epigrame cu şi despre femei”, 2006; „Cuget, deci exist, dar nu mai rezist”, 2005; „Tradiţii religioase”, 2005.
Poeme de Mariana Dobrin ÎNGERUL ALBASTRU Îmi putrezesc zilele pe la colţuri. Anii adastă şi mi se aşează în paturi adânci prevestind că începutul are şi sfârşit. Răsucesc sensul cuvintelor pe toate muchiile, apoi le trimit să umble prin lume. Le aştept să-mi aducă un semn.
Prea des mi-am tocat la ruleta norocului darul inocentelor trepte. Am umblat cu frenezie pe drumul soarelui aşteptând pe ţărm pescăruşii, prinzându-mă în jocul de-a „ea şi el”.
Prea des furtunile mi-au năvălit în zarea vieţii hrănindu-mă cu otrava izvorâtă din unele cuvinte cu sensuri secrete. Mi se destramă amiaza fără să o ating. Mă înveşmântez cu straiele înserării. Îngerul albastru ştie că tot ce se petrece dincolo de fereastră mă înstrăinează de o destrămare parfumată.
Nu am niciun nume, Nu cred că mi se potriveşte vreunul. Nu semăn cu nimeni sau poate, cine ştie... cu îngerul albastru.
GÂNDURILE
Iubesc la nebunie nopţile – preludii albastre ce mă înfrunzesc până la refuz cu gânduri ce mă condamnă să visez. Mă preschimb în braconier şi împreună cu licuricii fur stelele de pe luciul apei, cântecul ploii, golesc luna de lumină ...
Iubesc incurabil nopţile când pot să mă rătăcesc în foşnetul gândurilor. Adesea mă arunc în secunda speriată a veacului încărcat de vacarm şi nelinişti, secunda ce uneşte nu desparte cuvintele – clepsidre ce închid în mii de înţelesuri gândurile pe care le trimit hoinare, fără mine, în cetate să întâlnească alte gânduri – gândurile voastre – prelungiri ale timpului prezent şi viitor care aleargă înaintea mea cu cel puţin o lungime de viaţă.
DESPRE MINE
Ce ştiţi voi despre mine? În fiecare zi învăţ să nu privesc înapoi, învăţ să nu pun piedici. Mă zbat să lărgesc până la marginea orizontului pătrăţelul şotronului meu din copilărie. Mă fascinează vârtejul infinitului. Îmi lipesc privirea de bolta cerului să desluşesc alfabetul însemnat pe câte o stea şi glasurile singurătăţii. Când mă îndurerează timpul şi oamenii evadez în armoniile seducătoare ale muzicii – prietena mea credincioasă, comunicarea universală. Ea mă învaţă adâncimea seninătăţii. Din când în când mai plâng cu lacrimile timpului pe care le preschimb în rugăciune. Mă rog pentru mine, pentru tine, pentru noi. Mai apoi mă privesc din afară cu detaşare, ca printr-o lunetă. Mai am atâtea de lucrat la propria-mi devenire. Aş dori să îmbrac pe rând toate formele vitale şi culorile universului. Am nevoie de un strop de absolut. Vreau să învăţ să ascult până la capăt tăcerea – cea care se descurcă fără ajutorul cuvintelor. Vreau să înţeleg ce se întâmplă între cuvinte. Nimeni nu m-a învăţat să ascult cu răbdare tăcerea Şi pentru că am atâtea de spus – tac. Nu revărsaţi şuvoaie de cuvinte peste necuvintele mele.
ÎNCREMENIREA CUVINTELOR
Mi-au încremenit cuvintele în stâlpii tăcerii reci. Strig păsările cerului, le dăruiesc trei stele şi Carul Mare. Le trimit să te caute.
În amurg se întorc fără tine.
Suntem despărţiţi ca apele de uscat. Între noi depărtarea s-a aşternut ca o pădure de nepătruns.
Stau la început de anotimp, îmbrăcată în cămaşa rece a singurătăţii şi consum zilele din calendar.
Drept antidot mă arunc într-un poem şi încă te mai caut.
ARTĂ POETICĂ
Ploaia şi deodată stelele s-au revărsat în afara cerului, peste lume. Unele s-au aşezat aici în marginea albă a paginii şi aşteaptă să se nască poemul în camera tăcută cu pian sau pe strada îngustă a vechiului oraş. Adun câteva sentimente, le aşez pe hârtie, modelând cu grijă literele, cuvintele. Îmi scot din piept inima şi le încălzesc la flacăra ei. Întinde mâna! Poţi să o atingi, să o săruţi… Ai grijă să o aşezi la loc. Din ea ies visele mele ca nişte păsări care fac autostopul către inima ta cu sonete medievale.
REZUMATUL EXISTENŢEI MELE
Timpul o să-mi coboare umerii tot mai mult. Îi simt atingerea cu remuşcări şi speranţe. Sufletul îmi e încărcat de ele, de ce-ar fi fost, ori ce-ar putea să fie. Dacă-n trecut n-am fost o rază, nici curcubeu şi nici culoare, poate voi fi, de mai am vreme, lumină-albastră sau cer cu stele scânteietoare.
Timpul m-ajunge din urmă cu zbateri de-aripă şi-aleargă cu mine-n spinare. Drumul - prea lacom mă soarbe-ntr-o clipă, mă duce direct spre-nserare.
CULOAREA IUBIRII
Ştiu că nu suferi de daltonism. În ceea ce te priveşte nu uit nici cele mai mici amănunte. Sărutându-ne inimile intrăm în săptămâna oarbă. Ar putea fi luna, anul, dacă ne vom îmbolnăvi de vise în toate modurile posibile şi vom înmuguri pereche de aripi în visul întreg încărcat de un ocean de culoare: tu jumătate, eu – cealaltă jumătate. Iubirea are culoarea lui Dumnezeu.
PRIVIGHETOARE
Vă rog să nu mă mai căutaţi! Mă voi ascunde o vreme într-o privighetoare. Ştiu că nu e prea arătoasă precum pasărea liră sau păunul, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă că nu are strai ales, nu are ţinută impetuoasă, dar trilul ei, trilul ei e fermecat.
Îl ascult în pădure dimineaţa, foarte devreme când alte păsări nu s-au trezit. Nu îi place să se amestece în neamul păsăresc fără rost. Mai cântă şi spre seară, înalţă triluri până la stele. Eu cred că îi cântă lui Dumnezeu.
Nu ucideţi privighetoarea!
SINGURĂTATE ÎN DOI
Vara ni se topeşte în palme, Sclipiri din priviri ni se sting. Tăcerea ne invită la nostalgii vegetale, fluturi de gheaţă ne-ating. Pe mâini lianele nu ne mai înfloresc, nu se mai prind de arcul şoldului moale. Sufletul speriat – un liliac spânzurat de stele, ţipă ca un sfârşit de vară. Deşi stăm lipiţi numai eu îl aud.
Între noi d e p ă r t a r e a a început să îşi sape culcuşul într-un viciu floral stimulat de belşugul de lacrimi şi ploi.
METAMORFOZE AMÂNATE
Mă voi schimba cu timpul într-o amforă graţioasă, cu rotunjimi frumoase, pictate în culori. La fiecare masă voi sta doar eu cu tine şi zilnic mă vei umple cu minunate flori.
Voi deveni ulciorul din care vei bea vinul de sărbători sau ceaşca din care vei sorbi, pe îndelete, cafeaua de dimineaţă.
Poate aşa mă vei săruta de mai multe ori.
FÂNTÂNA
În ciutura neagră, bătrână îmi tremură greu amintirea, iar cumpăna veche-a fântânii, ce-şi ştie de veacuri menirea, scrâşneşte strident într-o doară când apa o urcă-n lumină să stingă pârjolul de vară. Când gura-nsetată mi-apropii de buza ciuturii plină şi sorb cu nesaţ povestea adâncului, mă-mpărtăşesc din viaţa ce ţâşneşte ca ofrandă, din seva pământului. Prin cântecul ciuturii pur chipu-mi privesc în oglindă mai clar şi spăl cu răcoarea ei fardul, întins ca o mască de var, ce-ascunde a timpului urme săpate în sigur contur de jocul ce-l poartă hazardul ce tropăie-n jurul meu dur. Şi-n preajma fântânii se vede a timpului mână cum sapă, când zidul fântânii-o să cadă eu fi-voi de mult doar o frunză pe apă.
LEGEA LUI DUMNEZEU
Cum faci Tu Doamne când împarţi? Ce legi Te mână când faci daruri unui copil abia născu, curat ca lacrima Maicii Tale? Arunci sămânţa la-ntâmplare de unu-ajunge rege, iar altul simplu rob? Grăuntele-ncolţeşte cum Tu ai hărăzit, sau face fiecare cum vrea sau e-ndemână? Hazardu-l dijmuieşte sau e doar a ta mână? De ce, din bob curat, la început de drum, din unul iese-o floare, din altul buruiană, de ce se-nchide-o poartă, cine greşeşte oare? De ce îngădui asta, Prea Bunule Părinte, ca din sămânţa nouă să iasă un tâlhar, iar altu-alege calea smerită din altar? N-ai pus sămânţă bună - egal în fiecare, sau foloseşti în taină câte un alt cântar? Nu pot găsi răspunsuri, nu ştiu a Tale legi, dar eu Te rog, Preasfinte, să-mi faci şi mie-un dar: cu marea Ta putere, din marea-ţi bunătate să-mi dai un bob de har!
TABLOU BIZAR
Un cer albastru împânzit cu nori, Abstracte forme cenuşii, bizare, Le poartă vântu-aiurea în văzduh, Imense personaje legendare.
În stranii forme norii se desfac, Acolo-n dreapta parc-ar fi un zmeu Ce poartă-n braţe-o stâncă sau copac, Dar iată se preschimbă într-un leu,
Ce are coama-n vânt şi fălci deschise, Grumazul zdravăn este ferm şi drept, Încet, încet se schimbă în călugăr Cu barbă lungă, ochi de înţelept.
Şi razele de soare îi aşează O diademă peste chipu-i mut, Ca-ntr-o icoană veche de la ţară, Păstrată vreme lungă într-un schit.
CLIPELE (autumnală)
În mine cade toamna cu frunze ruginite, Mă invadează păsări lipsite de culoare, Un cântec moare-n suflet cu plânsul tremurat – S-a-mbolnăvit pădurea de-atâta aşteptare.
Se-nvolburează vântul pe valea dintre ani Şi în păduri miroase a frunze împuşcate, Secundele – jivine se-ascund printre copaci, Să nu fie găsite, să nu fie vânate.
Ca pe-o cămaşă aspră îmbrac singurătatea, Cu chingile de gânduri leg timpul care trece, Închid cu-nfrigurare secundele în casă Să nu se risipească prin vântul toamnei rece.
Ce sadică plăcere au clipele hoinare (!), Prin fiece perete în lume evadează. Afară-n vânt sălbatic, doar caii înspumaţi Îmi muşcă din clepsidra ce mi se-mpuţinează.
VERDE-MARIN
Verde-marin, verde-marin, mă fascinează prima oară privirea ta cu iz felin ce lacomă se înfioară. Se-agaţă de obrazu-mi fin, de catifeaua mâinii albe, de sânii mei ca flori de crin şi de mărgeanul gurii-n salbe. Urechea mi-o încânţi şoptit şi ca un şarpe mă-mpresori, m-atragi în jocul născocit cu braţe pline de fiori. Verde-marin, verde-marin, cu o mişcare ca-ntr-o doară, Verde-marin, verde marin, mătasea de pe trup coboară. Din toate părţile păcatul ne copleşeşte, ne vânează şi clipa, strâns bătând din aripi, deasupra noastră aiurează. Beţie, fără strop de vin, ne-a copleşit făr’ de scăpare, vioara şoldului meu fin sub gura-ţi lacomă tresare. Lumina frântă prin fereastră în umbra camerei se cerne, ne-nvăluie-n mantie-albastră, pe trupul nostru se aşterne. Îmbrăţişarea ei se-aşează peste a noastră îmbrăţişare, cu albe aripi ne cuprinde, ca o mireasmă-n sanctuare.
E TIMPUL
Am înţeles că bate ceasul Să mă retrag în cuibul meu, Să trag oblonul la fereastră Şi să vorbesc cu Dumnezeu. Să scotocesc prin buzunare, Bucăţi de linişte s-adun, Să pun cristalul în cuvinte Ca-n rugăciunea ce o spun. Cu sufletul descătuşat, Cu picături din călimară S-aduc aproape orizontul Şi timpul scurs să nu mă doară.
POETUL
Eşti orologiul timpului fecund, Să torci din firul lui veşmânt de preţ, Cuvintele te ard, iubeşti profund Şi slovelor tu nu le-aduci dispreţ.
Mângâi poemul ca pe o femeie Şi litere înşiri cu-atâta drag Ca fluturi de lumină şi de vise, În nopţi de trudă le aduni şirag.
Cuvântul pentru tine-i Dumnezeu, Poemul este fiul şi-l vrei viu, Îi dai iubire, suflet şi speranţă Şi viaţa ta i-o dai acestui fiu.
Înlănţuit de vise şi iubire Tu înger trist, gladiator sau zeu, Alături de poemul tău în flăcări Aştepţi să te-ntâlneşti cu Dumnezeu.
DILIGENŢA
Se lasă înfrunzire pe crengile de tei Sub raze de luceferi în cioburi fulgerând, De-atâta înserare se plimbă mândră luna, Prin jarul plin de stele ce se aprind pe rând.
Şi gândul meu aleargă prin Căile Lactee, Cu-o diligenţă zveltă-mbrăcată în culori, Iar caii ei s-adapă din cupa aurită A lunii aşezată lâng-un fiord cu nori.
Trimite gândul tău să urce-n diligenţă, Acolo să păstrăm secretul pentru noi. Întregul cer la noapte, doar noi să-l luăm cu-arendă, Iar stelele de aur să le-mpărţim la doi.
FĂRÂMA DE TIMP
Prea plinul din mine mă-ndeamnă acut Să-mpart înzecit bucurii şi lumină, Vă cer insistent o fărâmă de timp Şi-un zâmbet de care speranţa-mi se-anină.
Prea mare e graba ce sapă în noi, Prea mică răbdarea de a ne-nţelege, Prea lesne cădem în gheţar de uitări, Prea mare e ura ce fructu-şi culege.
Prea aspru e drumul pe care ideea Aleargă să-ajungă la tine, la voi, Prea grea este calea pe care răspunsul Se zbate să-ajungă-napoi.
Prea harnici clădim ziduri reci între noi, Prea iute-mpletim din spini seci o cunună, Prea grabnic o punem pe-o frunte lovită Când simplu ar fi să-i întindem o mână.
IPOSTAZE
De n-aş fi fost ceea ce sunt Mi-aş fi dorit să fiu câmpie Şi-n urmă pasul să-ţi sărut, Tu – să vibrezi cu frenezie.
Apoi, un timp, vreau să fiu soare Mereu cu mine să te simt Şi să te pierzi în răsfăţare Când blând pe umăr te alint.
Şi dacă foame o să-ţi fie Să nu te-ngrijorezi deloc! Îţi tai din soare o felie Şi-ţi pun trei raze la mijloc.
Când setea îţi va arde gura Mă schimb în ploaie visătoare Şi-ţi voi aduce băutura În cupa crinilor din floare.
Nu îmi displace nici pădure, În vraja mea să te îmbrac, Să te îmbăt cu-arome pure, Să mă iubeşti şi eu să tac.
Dar cel mai mult vreau să fiu mare, Cu valul alb, ameţitor, Să te cuprind până în zare, Ca tu să simţi cât mi-e de dor!
DESPARŢIRE
Din ochii mei prea trişti va curge noapte Şi sângerez prin fiecare por, Tristeţea mă sărută-ncet pe pleoape, Îţi duce vântul numele-ntr-un nor.
Parfumul tău altcineva îl gustă, In patul alb din lemn de trandafir Şi alte mâini vor mângâia cetatea, Pe care eu rămân doar s-o admir.
Iar ochii tăi cu vijelii de stele, Prin mine vor privi indiferenţi Şi zâmbetul, ce-l ştiu atât de bine, Nepăsător spre mine îl îndrepţi.
INOCENŢĂ
Acum te-mbrăţişez cu risipiri de şoapte Şi lanţ de braţe albe pe umeri îţi aşez, Un înger palid trece cu zborul lui prin noapte, Sub tandra-ţi mângâiere cu ochi deschişi visez.
Aşa să ne păstrăm, curaţi o veşnicie, Cu fluturii pe frunte şi mările-n priviri, Cercei amari de lacrimi pe-obraz să nu ne fie Şi nici poveri prea grele pe braţele subţiri.
Să nu cunoaştem spaima pe drumuri încurcate, A rănilor durere străină să ne fie, Cuţitul din priviri cu ură aruncate, Să stea cât mai departe, spre noi drum să nu ştie.
Doar floarea inocentă a dragostei, pe veci, Ascunsă s-o păstrăm în cupele de stele, Din care să sorbim când nopţile sunt reci, Licoarea ei fierbinte şi să zburăm spre ele.
FATA MORGANA
O călătoare pasăre e fericirea; Nu poţi şti niciodată când soseşte, Nu este sigur nimeni dacă-a prins-o, Cât vrea să stea şi când te părăseşte. Se poate întâmpla să fie-aproape, Să fluture pe lângă tine-n zbor. Întinde-i mâna, nu rata momentul, La semnul ei nu fi nepăsător! Când vine-n dansu-i plin de flori şi soare, Pe umăr ţi se-aşează delicat, Deasupra, lângă inimă, în stânga, Atunci te simţi cu sufletul bogat. Te bucură din plin de-a ei prezenţă, Incandescent trăieşte orice zi, Şi fără sens să nu laşi nicio clipă, De flăcările ei nu te păzi! Să nu încerci să inventezi capcane, Sau laţuri să o prinzi mai mult să stea, Că pasărea dorită – FERICIREA, La fiecare stă doar cât vrea ea.
SEMNE
Strămoşii învârtesc o horă-n mine Cu doine vechi ce-mi susură prin vine. În albul calcar scoicile rescriu A lor istorie pe care-aş vrea s-o ştiu.
Noptirea-n plete lungi mi se-aşează Şi urc pe stânca zveltă ce visează La mări de-azur ce-au fost cândva apuse Demult, departe-n altă eră duse.
Mă leg vânjos de vârful muntelui Cu toate funiile vântului, Urechea mea atent vrea să asculte Povestea vieţii lui de falnic munte.
Miresme-adie umere de flori, In stâncă scoici de-argint visează mări, Păstrând pe forma albă şi subţire Străvechi ceaslov din vremi de fericire.
Din munte-ncet deşuruberz o scoică Şi-un melc spiral ce poate i-a fost doică, Un ciob străvechi de oală smălţuită Din pieptul stâncii-n taină adormită.
Copacii mişcă aripi fără pene, Un cui de gând înfig şi caut semne Şi zbor în hăurile din Olimp În vremurile fără anotimp.
AUTOBIOGRAFIE PE-O FILĂ DE POEM
Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea, Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea. Când la uşă simt că-mi bat grijile pe cai în spume, Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume. Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate, Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâietate. Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar, Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar, Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc, Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc. Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând, Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând. Plec apoi, pe-un nor ca neaua, să îl rog pe Cel de Sus Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns. După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale, Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale. Am o aură aparte, bucurii şi frenezie. Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? „Da, se cheamă fantezie, Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine, Jocul sunetelor ample ale muzelor divine, Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară, Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară. Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea, Cu-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea!”
PLOAIA
Plouă afară şi plouă şi-n mine, Din ochi simt şuvoaie de ploaie curgând, Un nor îmi coboară pe pleoape şi-mi vine S-acopăr tot cerul şi-n mâini să-l cuprind..
Plouă întruna în suflet şi-n gând, Plâng streşini prelung şi oftează din greu, Bacovia parcă se aude plângând Şi orele curg peste umărul meu.
O ceaţă se-nalţă ca voalul subţire, Şi cercuri verzui se tot mişcă pe ape, Doar valuri aleargă ritmat sub privire Şi-mi leagănă gândul departe-aproape.
Tristeţea pătrunde în suflet profund, Ascult tânguitul de ploaie pe case, Mustesc iar de apă şi cer şi pământ Şi ploaia, doar ploaia Îmi curge prin vine, prin suflet, prin oase.
CEAS DE RUGĂ
Deschid larg uşile din mine, mi-ascult sufletul în adâncul tăcerii. Întind aripile sublime ale rugăciunii spre porţile înalte cu vitralii bizantine. Din altar se revarsă ca o vrajă lumina, miresme de smirnă şi tămâie. Acum, în ceasul primăverii, întorc înspre mine privirea, vreau să învăţ să duc pe braţe luna, încerc să-mi şterg de pe buze întrebările şi din suflet dorinţele lumeşti, dar până când şi până unde?
Vreau să învăţ să-mi rănesc buzele cântând psalmii ninsorilor târzii, iar glasul meu, Doamne, prefă-l într-o stâncă ieşită din timp la ceas de rugăciune.
PSALM
Nu mă plâng de singurătate, ci de mulţimea păcatelor. Doamne, Ţi le aşez la picioare să le striveşti, să le spulberi, să nu mă mai caute. Lasă-mi nopţile să-Ţi spun despre mine. Nu mă uita pe drumuri pe care le-am mai colindat, rătăcindu-mă-n plus. Salvează-mă de acest nimic, ajută-mă să-mi întâlnesc mântuirea. Nu vreau să pier ca un grăunte, în beznă să mă prăbuşesc, un timp mă lasă să-ţi duc crucea, să mă dezbrac de ce-i lumesc. Dă-mi speranţa că voi izbândi să mă redau mie pe mine, fă-mă victima Ta, lasă-mă să mă îngrop în Tine.
ETERNA CĂUTARE
Spre Tine urc a trudei mele roade, smerită, în genunchi, mă voi ruga mereu. Te caut şi-n văzduh, şi-n piatră, şi în soare, în tot ce ai zidit chiar dincolo de timp. Am înţeles că nu e-ngăduit nevrednicului om prea mult să scotocească. Chiar dacă îndoieli mă rod, mă chinuiesc nu-nseamnă, Doamne că hulesc. Am curăţat grădina sufletului meu şi-n ea am semănat grâu mult cu chipul Tău pe bob de aur Deschide-mi poarta, Prea Slăvite, primeşte-mă la masa Ta şi marea taină mă lasă în faţă s-o privesc.. Pe drumul îndoielii nu-ngădui să pier, mă prinde-n paza Ta pentr-o eternitate. Ceresc Părinte-Ţi mulţumesc, eu ştiu că eşti aici din vremi îndepărtate, dar rogu-Te fierbinte, chiar dacă mult greşesc, când voi desface mâinile din rugă în palmele-mi fierbinţi un semn vrea să găsesc, că poate setea mi se-alină. Eu sunt ulcica Ta de lut, Te rog să pui în ea lumină.
O PUNTE CĂTRE CER
Pe-o muche de pământ pustie-n întuneric În lume rătăceam prea trist şi fără tine Şi nu aveam un înger de mână să mă poarte, Să-mi spună ce e rău, să-mi spună ce e bine..
Am căutat să aflu o punte către cer Prin rugăciuni pioase, fierbinţi - rai de cuvinte, Tu vino să-mi zideşti al veşniciei chip! Învaţă-mă să urc a Tale trepte sfinte!
Prin raza de lumină mă leg de lumea Ta, Mă leg de cer o, Doamne, prin rugă până când Statornica-mi credinţă cu lacrimi şi simţire, Ajunge sus la stele şi-Ţi lasă al meu gând.
- Nu, fiule, nu este în van strigarea ta Şi lacrima-ţi fierbinte nu este risipită! Eu sunt mereu cu tine, de vei dori, Eu vin Şi rugăciunea ta iţi este auzită.
- Acum mă simt uşor şi-mi e atât de bine Când ştiu că eşti nădejde a umărului meu, Spre casă drumul, Doamne, eu îl găsesc cu Tine, Credinţă fără margini îmi e cuvântul Tău.
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
MARIANA
DOBRIN - 
