HOREA-HORIA!

În fiecare An, în Februarie, douăzeci şi opt, de la 1785 încoace, Moţii poartă pe reverul sufletului cel mai durut Mărţişor, prins acolo, la Alba Iulia, pe Dealul răzimat în furcile frigului, Mărţişor înroşit cu  însăşi  cutremurătoarele sale cuvinte: ”Mor pentru popor!”

 

         Prin Apuseni Duhul lui, de chivără roşie, nu mai are hodină...

            H O R E A- HO R I A! Numai bunul Dumnezeu mai ştie de botezul adevărat al numelui său!

            Şi astăzi dacă ne aducem aminte de el e semn că Amintirea lui e încă trează în biografia conştiinţei noastre.

            HOREA- împăcare între vocalele şi consoanele Limbii Române!

            Cu cât ne îndepărtează Timpul de Muntele acesta durut el îşi arată mai deplin măreţia şi frumuseţea 

             singurătăţii sale.

            La poalele acestui Munte paşii noştri murmură cărări...

            Astăzi, după 222 de ani de atunci, se mai întreabă unii dintre contemporanii mei- la ce bun această aducere
            aminte, acum, când ne integrăm şi noi în Europa, când globalizarea îşi întinde tot mai largi şi secetoase ariplile sale de vultur flămând, peste lumea aceasta babilonică, lumea controverselor, când uitarea trecutului este invocată la fiecare pas?

            H O R I A! Pumnul de cremene al Munţilor noştri, cei fără de Apus...

 

            Doina noastră rostogolită în tulnic stelar, Doina noastră, cea fără de leac şi fără de hotare...

            Rostindu-ţi numele, aici şi acum, eu, acesta ce sunt, mă simt  atât de umil şi vinovat, încât cuvintele care mă scriu par lumânări palide de ceară topindu-se pe altarele gândului...

            La Judecata numelui tău de atunci am fost şi eu de faţă, am fost de bună seamă martorul durut al răstignirii tale, sub cerul acela mut şi îngheţat al Albei Iulii, pe roata cea  fără de început şi fără de sfârşit al plânsului nostru...

            L-am văzut împreună cu tine atunci pe  fratele tău Cloşcuţ, cu trupul sfârtecat sub cele 21 de fulgerări de roată...

            Suntem în perioada Postului Mare, al iertărilor, al purificării din noi.  Vă scriu deci ca un creştin născut la Umbra aceleaşi cruci la care s-au închinat şi rugat părinţii noştri, moşii şi strămoşii lor, cu aceeaşi neclintită nădejde a reînvierii neamului românesc din acest colţ de lume binecuvântat- Grădina Maicii Domnului!

            Iată, aşadar, un semn că însuşi Fiul Omului, îndrăznesc să spun, a copilărit pentru o clipă şi aici, de-aceea toate încercările care au venit şi vin peste noi, vin din partea aceluiaşi necurat: boli, războaie, foamete, secetă ...

            Dar toate acestea au fost şi sunt  întru înărirea şi dăinuirea noastră aici pe pământ.

            De-aceea pentru noi moţii amintirea lui Horea astăzi nu mai este un pretext de răzbunare a trupului său  împărţit celor goi şi flămânzi pe la răscrucile îndoliate ale Apusenilor...

            Nu, niciodată să nu fie!

            Horea, asemenea Iancului, rămâne o filă neclintită din vechiul testament al neamului nostru, acum, când noi îl gândim pe Cel Nou, ne-uitând vreodată ce scrie acolo, în Cartea cea Sfântă a tuturor veacurilor-

” Noul Testament în cel vechi se ascunde!”

            Aceasta ( amintirea) ţine de credinţa şi  de tradiţia noastră românească, iar cel ce tinde  cu uitare să ne murdărească memoria va primi răsplata cuvenită a cerului şi nu numai.

            Horea a intrat în folclorul nostru cu tălpile goale, înlăcrimate, ( moţii l-au ascuns acolo de bună seamă de teamă să nu le fie furat Crăişorul, atunci când buzele lor nu aveau voie să-i rostească numele, decât seara, la cină,  în jurul pâinii frânte pe masă...

            „Pân o  fost Horea-mpărat

            Domnii nu s-or descălţat...”

            Folclor alb şi folclor negru, înger alb şi înger negru...

            Undeva se spunea că Rex Horia a fost un neştiutor de carte şi de cele sfinte... El? Cel care a cioplit şi a zidit cu mintea şi cu mîinile lui bătătorite biserici şi le-a lucrat bine („lucrat Ursu”), să nu fi crezut în Dumnezeul popoarelor?

            Care erau oare rugăciunile sale în serile acelea prea lungi de iarnă, în Posturile mari ale Crăciunului şi ale Paştelui?

            De bună seamă că văzând cu ochii şi cu sufletul suferinţele semenilor săi să nu fi rostit şi el asemenea Celui Răstignit pe Golgota tuturor veacurilor- „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”

            El, Horea şi-a iertat demult aproapele, atât pe cel ce l-a vândut cu preţul celor 30 de arginţi, cât şi pe cel ce i-a străpuns cu fierul îngheţat de pe obada roţii inima trupului său, a celui dezbrăcat, batjocorit şi răstignit apoi pe lemnul fulgerat al brazilor săi din Munţi, inima din care a tâşnit spre zările flămânde ale lumii, acel ţipăt de pasăre oarbă-”Mor pentru popor!”

            Fie-i, aşadar, tărâna gândului uşoară, astăzi la parastasul numelui său, a celui fără -de- mormânt!...

 

---

 

 

Cămaşa lui Horia...

 

"Câte sate româneşti, atâţia Horia sunt!"

 

Mâinile mamei,

de ţărancă română,

spală într-una

în albia plânsului

cămaşa lui murdară

de înjurăturile trecătorilor domni,

Cămaşa lui de două veacuri

de grâu

neschimbată,

amirosind a sudoare

şi a veşnicie.

Când l-au dezbrăcat de ea

în plină iarnă

ei nu-nţelegeau

că ţăranul acesta

şi toţi deopotrivă,

mai poartă lipită pe trup

o cămaşă

caldă,

statornică,

de pământ românesc...

 

Muntele nostru vrăjit...

 

Horia- Muntele nostru vrăjit,

Adevăr rostogolit în lumină,

Cel neîncăput în tiparele roţii,

La care moţii de-a pururi se-nchină.

 

Numele tău precum cremenea este

Din magma durerilor fără de leac,

Aer învăţând, în sfârşit, româneşte,

În hotarele limbii române din veac...

 

Rupt în vocale, adunat laolaltă

Tu ne-ai rămas peste moarte firesc,

Frunza pădurii şi iarba tresaltă

Întru numele tău când grăiesc.

 

Vai de acel ce cutează să suie

Cu gândul măcar pe un drum tăinuit,

E-o singură, dreaptă, luminoasă cărăruie

Spre tine, Muntele nostru vrăjit!

  

Fericet

  

Ferice de tine, Deal de Fericet,

Ochii lui văzură aici întâia oară

Cum lumina lumii se năştea încet

Si pentru această oropsită Ţară.

 

Tălpile desculţe peste şerpi de dor

Cum urcau rănite dinspre văi adânci,

De ştia pruncuţul ce tăceri te dor,

Ce fântâni durute din izvoare plângi...

 

Fulgeră sub roată casa lui rămasă

Dintr-o amintire şerpuind prin veac,

Horia-înlăuntru încă stă la masă

Şi-mprejur ortacii, duşi pe gânduri, tac...

 

Se aude-un fluier peste dunga zării,

Cântecul destramă nepătrunsa ceaţă,

Dincolo, pe Dealul cel sortit vânzării

Îşi arată luna palida ei faţă...

 

Ferice de tine, Deal nefericit,

Ochii te văzură-n cea din urmă oară

Când în lanţuri grele cobora în mit

Crăişorul nostru, neştiind să moară...

  

28 februarie 1785...

  

Nici corbii n-au vrut să se-nfrupte din carnea

De pe roţile carelor puse-n răscruci,

Moţii mei străjuindu-le singurătatea

Şi-au adus aminte de  acele porunci...

 

Pe furiş, noaptea, când muguri încă

În ramuri scânceau de tăcerile frunzei,

Au aprins bobotăi, precum dacii, străbunii,

Să le ajungă durerile până la zei,

 

Înroşind mai devreme c-o lacrimă zorii,

Prin Munţii aceştia, cei fără de-Apus,

Şi astăzi îmi pare c-aud vânzătorii

Cum trec, blestemaţii, pe Vale în sus...

 

Dar malul îi surpă şi vântul îi latră,

Genunchii lor sângeră- tulbure rouă,

Numai Horia, Horia bunul, îi iartă

Aşteptându-i la cină în Casa cea nouă.

 

Nici corbii n-au vrut să se-atingă de carnea

De pe roţile carelor, pironită-ntr-adins,

Nici limbile flăcărilor înflămânzite

De trupul Lui, veşnicitul, nu s-au atins!

  

Inima lui Horia

 

 RexHoria  n-a fost valah mişel,

Ţăranul din Albac vă este tată,

Copiii mei, să v-amintiţi de el,

Durerea lui e-atât de-adevărată!

 

El n-a murit, cum unii încercară

Istoria din Munţi să ne-o traducă,

Inima lui de-ar fi pe şapte cară

Nu vor putea-o din pământ s-o ducă.

 

Aici, în Apuseni şi-n fiecare

Ea se aude limpede cum bate,

Căci sângele acestui zeu nu moare,

De peste veacuri înspre voi străbate.

 

Cum stă acolo-ntins pe eşafod

Ca mielul pedepsit în Zi de Paşte,

Copiii mei, să v-amintiţi de el,

Durerea lui şi mai frumoşi vă naşte.

 

 Mormântul lui Horia...

 

Copiii mei mă-ntreabă de tine precum

Întrebau de bunicul culcat sub livadă,

Flori albe şi roşii le tremură-n mâini,

Mormântul tău Horia, vreau să îl vadă!

 

Le spun despre Alba şi despre Albac,

În ochii lor arde-o lumină ciudată,

Ei încă mă-ntreabă de tine şi tac,

Nu ştiu ce e trasul acela pe roată.

 

Tresare gorunul la Ţebea departe,

Când noaptea prin somn îi aud cum se roagă-

"Scoate-l pe Horia-ntreg de la moarte

Şi de durerea trădării-l dezleagă!

 

Călăul sălbatic aşteaptă la pândă

Şi roata sticleşte pe cer îngheţată,

Amână această cumplită osândă,

În numele vieţii, ascultă-ne, tată!"

 

O lacrimă prinde sub gene să cadă,

Rorindu-se lin pe obrajii fierbinţi,

Mormântul tău, Horia, vreau să îl vadă,

Doamne al nostru, cum să-i mai minţi?!

 

Dor de Horia

 

Mi-e dor de chipul tău adevărat,

Mântuitorule de neam şi Ţară,

Nu cel din lanţuri prins şi înrămat

Cu care ochii noştri se-nvăţară.

 

De chipul tău- ce vifor de lumină!

Mi-e dor, ca de copilul care-am fost,

Cu fruntea-naltă cât o zi senină

Sub care-şi află moţii adăpost.

 

Când vămile din fluier te mai dor

Şi frunza amiroase a răscoală,

De  chipul tău, cel nevîndut, mi-e dor

Şi necuprins de nici o îndoială.

 

 Mi-e dor, nu de făptura ta pribeagă,

De cel zdrobit, minţit de împăratul

Cu toate suferinţele-n desagă,

De chipul tău mi-e dor, Adevăratul.

 

Şi totuşi, Horia...

 

Şi totuşi,

orice ar fi să se-ntâmple-

HORIA!

Moţii îţi poartă

şi

astăzi

sub  tâmple

Istoria.

Vinovat,

de-a pururi,

e Sufletul

Neamului Tău

şi Sufletul Neamului

celor ce

vin,

pe Crucea părerii

de rău-

că nu te-a vândut

un

străin...

 

Autoportret...

 

Cu Tine mi  s-a spus că seamăn-

Ce viu te păstrează memoria!

Sufletul meu cu al tău este geamăn,

Bunule, străbunule Horia!

 

Fruntea înaltă şi ochii de pară,

Buzele mereu arcuite pe şoaptă,

De-a început şi Munţii aceştia să doară

Amirosind a ţipăt şi-a linişte coaptă...

 

Sufletul tău risipit în mulţime

A trecut ca o pasăre oarbă prin sate,

Mi s-a spus că seamăn cu tine,

Numai roata Cuvântului  ne mai desparte...

                                 

Nicolae Nicoară-Horia