Melancolie torenţială

Mi-aţi descopilărit dealul şi pădurea

Era o ţară gri şi umedă dintr-o zi de duminică

În oraşul de unică folosinţă

Un ultim trecător c-o rană de cuţit melancolic

Îmbrăcat în frig

O veneţie cu aromă de singurătate

Iarna fumegândă se încolăceşte

Pe fotoliul din sufragerie

Un înger geruit

Se rostogolea prin cuvântul tău

Se lasă frig în palma ta stângă

Se înserează pe mâna dreaptă

Ţara mea

Se inventează o toamnă

În spatele lanului de floarea-soarelui

Ţara mea are riduri

O poartă copiii în bagaje

Într-o canadă melancolică

România nu-i acasă

Sunt lacăte pe uşi

Şi-i întuneric până la lacrimă

Are nevoie să-i faci respiraţie inimă la inimă

Are nevoie de chirurg

Să intre în operaţie pe cord deschis

Portret pe şosea

Iarmaroc fulguit de melancolia unui înger

Mai exportăm fier ruginit de lacrimă

O toamnă kamikaze

Fachir pe un surâs

Şoseaua trece prin noaptea ghimpată

Eu mai donez sânge undeva în holul istoriei

O casă la oraş

Un ultim cal mai mătură întunericul

Din câmpia română

Gândul tău ţine de cald eschimoşilor

Tata trece de moarte

Marquez ne povesteşte un veac de singurătate

E noapte în omoplat

Şi toamnă în femur

Cu tristeţea din bagaje ţi-ai putea construi o casă

Foşnet de zâmbet

Într-o zi te-ai putea arunca

În agitatele cuvinte

De pe ambele maluri se simte briza poemului

Cuvântul acesta îţi vine bine

Foşnet de zâmbet şi culori şoptite

Balada trenului

Tată ai luat un tren

Prea îndepărtat

Nici nu ai observat

Că devin gările tot mai mici

şi glasul se preschimbă

În icoană

ţi-ai uitat doar numele pe cutia poştală

O iarnă îl răzuie

şi-l macină

Numele meu

Se face prea frig

În numele meu

Se mai acoperă copiii

Cu o vocală

Noaptea şchioapătă

Când mi se stinge o stea pe omoplat

Din toată toamna rămâne

Ceaiul chinezesc

Lume dintâi

o icoană adâncă

o negură neterminată

când te pătrunde primăvara în oase

ca un paianjen de alamă

prin labirint se aude un lup de cristal

ca o sentinţă medicală

e prima duminică a lumii dintâi

Întâmplare

o inimă tăcea frumos

ca un ziar de la poluri

pe un ţărm de alpaca

se întâmpla într-o seară

un cuvânt al mamei

 Poem pe cord deschis

Cad la invoiala cu duminica din mine

Craciunul incepe din tavanul copilăriei

Scriam direct pe umbra

Direct pe eternitate

A fost prea mult pentru o singura moarte

A fost un poem pe cord deschis

 Cuvântul îngerului

iarna fumegândă se încolăceşte

pe fotoliul din sufragerie

îmi aranjez singurătatea

mai pe dunga inimii

şi apoi probez dacă pantofii

se asortează cu tristeţea

poetul aşează veşnicia la colţul străzii

îţi acoperi teama cu o toamnă

Ziua de duminică

duminică într-o ţară umedă

circul de iluzii

umbra ta muşcată de un câine

mirosea a singurătate

prin visul tău trecătorii

făceau trafic cu muzică de fanfară

fericirea sălbăticită umblă pe sârmă

atârnă pe pielea vecinului

 O veneţie cu aromă de singurătate

era jumătate duminică

şi jumătate tristeţe

cearcănele unui înger

ningeau peste mansarde

i se înfigea toamna în piept

până-n plăsele

singurătatea intra pe geam

făcea piruete

ţipătul cădea în genunchi

îşi înmuia degetele în melancolie

cunoscuţii îmbătrâneau

într-o scrisoare

poetul cu palma căuş nu lăsa cuvântul

sa se stingă

  Vecinii toamnei

un înger îmbrăcat în frig se rostogolea printre cuvintele tale

mestecam o felie proaspătă de duminică

vecinii făceau curat în balcon

se uitau spre răsărit

apoi stingeau toamna din sufragerie

în stomacul tăcerii

se digera o galaxie

se usucă moartea

prin versul infectat de întuneric

 Cum ne trece moartea

Astăzi am mers până la capătul copilăriei

Niciodată nu am mai ajuns atât de departe

Pe Muntele Carmel

sâmbăta în averse coboară pe oraş

la Santiago seara intră în metastază

călăul decapitează arlechinul

sângele lui are gust de vacanţă neterminată

i-au azvârlit surâsul pe partea

cealaltă a străzii

Autobiografie

La privirea ta dintâi

Toamna se retrage în cazarmă

Se întristează cerceveaua

Numai toamna te ia râul si te duce

Dincolo de fereastra îmbolnăvită

Într-o ţară largă cât o tristeţe

Vecinul se trezeşte din viaţă

Într-un anotimp de urgenţă

Dintr-o oră intraductibilă

Rătăcirea numelui

înfrunzeşte iarna

pe unde îţi era numele

veştedă ora

cu toamna ruptă-n coate

lacul de culoarea singurătăţii

toamna dresată să sară la gâtul melancoliei

se netezesc secundele în cimitir

plouă până se face ceaţă în cuvinte

 Răsărit

se lasă toamna pe palma ta stângă

se înserează pe mâna dreapta

răsăritul şiroia pe mielul speriat

si te recunoşteam

după inima lustruita de singurătate

undeva in estul iernii se năştea o casă

se plimba iarna printre vocalele

încleiate de melancolie

întunericul vâsleşte prin poem

curge sufletul înfrigurat

si malurile lui despart

oraşul in două

privirea ta incurabila se încolaceşte de gâtul trecătorilor

 Pe genunchii melancoliei

pictorul de amintiri

lângă o statuie îmblânzită

îţi vine să-i dai numele tău

unei toamne târzii

dintr-o melancolie torenţială

când scrii cu viaţa pe ziduri

un poem

înfloreşte fabrica de vanilie

se agaţă o perlă

de tibia singurătăţii

se întristează

trenurile de navetişti

 Privirea ta

 se plimba iarna printre vocalele

încleiate de melancolie

întunericul vâsleşte prin poem

curge sufletul înfrigurat

şi malurile lui despart

oraşul în două

privirea ta incurabilă se încolăceşte

pe gâtul trecătorilor

 Anotimpul secret

cuvântul înserează peste casa ta

e atât de primăvară

o rană tandră în dreptul inimii

şi sângele dă ora exactă

se întristează cartea de gramatică

e ger pe sânul tău

ziua de luni argintează

spaima trecătorilor

şi strigătul perforează cutia poştală

Lanul de floarea-soarelui

se ascunde o toamnă între coperţile basmului

nu-mi mai întâlnesc vecinii

ei sunt ocupaţi cu viaţa

cu toamna cu poezia

bezna hohoteşte prin fereastră

ziua de vineri se desprinde

dintr-o iarnă

şi calc pe ultima silabă

când prin ochiul tău adorm

popoare migratoare

Oraşul de unică folosinţă

într-un spital de provincie

spaima dezgolită la ecograf

poemul decojit până la vena cavă

prin nămeţi de singurătate

utilaje albastre deslăcrimează oraşul

se înghesuie Polul Nord

în ziarele din provincie

ne externăm cu teama ameliorată

Peisajul străzii

îţi ajunge noiembrie până la os

când priveşti strada de la etajul cinci al singurătăţii

magazinul de nostalgii

şi proprietarul de iluzii

frigul se târăşte pe pereţi

regăseşti bistroul

anghila din lacrimă

ridurile istoriei

furtuna amanetată

şi geografia tristeţii

Proprietarul predicatelor

se face toamnă într-un ziar

de provincie

anotimpul trece strada

sunt într-un tren

şi locomotiva împinge

oraşul dincolo de ploaie

Abur de crizantemă

în toamna gonflabilă

magia apartamentului opt

strada Energiei

în serile când vine Davida lui Petru Dumitriu

o secundă apretată se prelinge

pe faţa statuii din parcul gării

Destinul parcului

un fular atârnă trist

într-un colţ de debara

o srisoare din Munţii Altai

mi-aduce o iarnă lungă

la nord şi la sud de sufletul meu

Secunda clovnului

picături de ger i-au găurit copilăria

atârnate pe sârmă la uscat

nostalgia clovnului

şi secunda şampanizată

întunericul fojgăind pe vitrine

Nostalgii de toamnă

îţi fuge toamna de sub picioare

prin plămâni se rătăceşte zgura înserării

din Piaţa Lahovari începe nostalgia mondială

cu mâinile tulburi îmi faci semn şi trec

pe partea cealaltă a anotimpului

Portret

pe inima limpede un şal de caşmir

ochii bunicului se umplu de iarnă

trecătorii admiră răsăritul de mileniu

la fereastra ta se toceşte primăvara

Noaptea de rezervă

e noapte în omoplat şi toamnă în femur

aduci în bagaje atâta tristeţe

încât ţi-ai putea construi o casă în Marea Sargasselor

sau ai putea zidi un imperiu

din cărămizi îndurerate

Întâmplare

nici o toamnă nu mai trage la peron

în oraşul pălmuit de nepăsarea

impegatului de mişcare

destinul reinvestit în nopţi cu Seferis şi Kavafis

un şoarece şi o bufniţă mai taie griul în cuburi la mansarde