„Negreşit, Floretina Toniţa are talent,
însă acesta este turnat în forme uşoare, perfectibile, de
cele mai multe ori până la transparenţă, până la definirea
mult prea exactă a stărilor trăite...!” Aşa o descrie
laudativ criticul literar Gellu Dorian in revista ieşeană
„Comvorbirii literare”. Poeta scrie versuri cu
sufletul. Talent maiestrie, fineţe! Îşi
trage seva artistică din parte bunicilor dinspre tată,
originari dintr-o comună de lângă Bârlad, meleaguri de care
era legat după părinţi şi marele pictor Nicolae Toniţa,
demonstrând astfel că, între cei doi, nu e doar o simplă
asemănare de nume. Şi-a făcut debutul în poezie în 1998. A
cules în grabă câteva premii literare naţionale, apoi, spre
onoarea noastră (sic!) ne-am întâlnit numele în revista
„Poezia” din Iaşi, editată de de Cassian Maria Spiridon,
revistă care i-a acordat poetei, un premiu la concursul
„Costache Conachi”, ediţia a XI-a, Tecuci, mai 2003.
Tot în acelaşi an, a primit din partea Uniunii Scriitorilor
din România (filiala Bacău) premiul naţional de poezie
pentru volumul „Lacrimi de nisip” (Editura Parnas, Iaşi).
Colaborează cu reviste de prestigiu precum: „Minerva”,
„Cronica”, „Convorbiri literare” „Hyperion”, „Bucovina
Literară” etc. De profesie muzeograf, locuieşte de 12 ani în
oraşul Botoşani unde este angajată la cotidianul
„Evenimentul”. Comitetul redacţional îi urează bun venit la
revista Agero. (George Roca)
Descîntec de
dragoste
trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii
tale
să-ţi deschizi în fiecare dimineaţă somnul cu semnul crucii
pe el
să spui mi se pare că odată demult am locuit cu tine
urmele mâinilor tale pe zăpadă le-am simtit
în alt anotimp
talpa rostogolită în forma chipului tău
pe care zilnic îl strivesc până ce irişii
încep să mă doară
coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm
tristeţile
linia vieţii
aruncată pe cerul meu ca un curcubeu trist şi tăcut
iubirile împrăştiate peste tot în ochi
pe umeri pe glezne
de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă
când deschid porţile şi mă găsesc străin
cu trupul obosit în zăpadă?
***
topită vara se aruncă în
braţele tale
de dragoste-i curg ploile pe spate
de dragoste se usucă în arbori lumina
Linişte
îmi umblă oameni goi prin suflet
nu mai tropăiti atît, le strig
sînt prea uscată pentru voi
lacrimile-au coborât o dată
şi nu le-aţi cunoscut
nu mai tropăiţi
voi alerga prin lume ca prin
dureri
vă voi căra în suflet întregi
cu tot cu arbori şi cărări
vă voi iubi goi fără de voi
cu mine vă hrănesc cu sinele meu
nu mai tropăiti
mă va găsi Dumnezeu
în linişte
Visul Annei Karenina
pe uliţi iubiri amestecate cu uitări
spre ziuă gând pitit sub lacrimă
nu dorul mă ţine de mâini prin zăpezi
dacă surâsul tău ar avea forma frunzelor
din anotimp de demult
dacă-ai opri din alergare trupul
să mă priveşti aşa cum sânt
mi-ai aduna privirile în tine
m-ai găsi
cu tot cu nelinişti
în drumul rămas în faţa ta
ai vedea un om trist
cărîndu-şi visul în spate
nu-mi striga numele
din colturi de catedrale
se sparg silabele
şi-n tine adevărul se-ntoarce
e numele meu
mă amăgesc cu laţul
spânzuraţilor în cuvinte
trezirea nu are legi
dar continuă să doară
***
de dragoste şi de dimineaţă mi-ai fost
uneori vîrful piciorului dansa agale în zâmbetul
tău nu ştiu dacă lună
sau strălucire era
în vieţi
aşezate haotic în
taifasul zidirii te strecori
din trup cruce, din cruce adânc
fereastra te prinde cel mai bine
ca un moise în
noapte închis
păsări de dragoste strecori pe sub haine
mantaua palidă atârnă-n obraz
eşti orbul ce vindecă neputinţa de mine
de mine doar vulturi alături mai stau
rămîn într-o cruce de pat conjugal
sfinţenii de înger au miros bătrân
tămâia în tine gând adormit
nici clopot nici iarbă nu-mi eşti printre nopţi
braţe tăiate în coşuri de parcă o
mie de trupuri iubite s-au strîns
venus atârnă amurg
bărbatul cu o
mie de braţe acum s-a născut
peisaj de noapte cu negru şi gri
***
îmi spune mama fetiţo,
viaţa e un
animal rănit de raţiune
niciodată dorul nu cântă seara în
grădină doar şerpi de copac
adunaţi în
părul de lîngă casă
doar viţa încolăcită pe câinele
pământului caută dulce must
în carnea dimineţii
fetiţo, suflă mama fără privire
viaţa e o pasăre fără picioare
chinuitor şi pustiu zbor
doar corbi hrăniţi cu iluzii de noapte
doar drum până la Dumnezeu şi înapoi
nesfîrşit zbor
***
ai slăbit, femeie
ştiu.
pentru că am
iubit şi lătrat
ai slăbit, unde ţi-e trecutul din tine?
mi-am decorticat trupul cu neruşinare
sînt aptă de orice acum
mănânc şi scriu poezie pe pâine
lătratul mă face fiinţă socială
am locul meu desenat pe asfalt
acum se scrie raportul
slăbise mult în
ultimul timp
doar lătra şi iubea
iubea şi lătra
mîine e duminica tuturor sfinţilor
vor fi în cer toţi câinii nenuntiţi
Schumann taie copaci
spre întregirea
mireselor fără voal
la pian totul pare real ca atunci cînd urli
şi treci
dincolo de privire
clepsidre cu aripi petrecute prin viaţă îmi
sînt tulpinile acestea în tălpi
mîine e duminica tuturor sfinţilor şi
aştept să mă invite la priveghere
sfinţi pustiiţi în iubire
va fi banchet cu aureole de gală
clopot în poartă urcă precum Beethoven la
uşa propriului destin plânge uscat
în ultimul timp doar iubea şi lătra
I
despre mîna întinsă peste masa
de taină scriu
ca despre prima imagine aruncată în privirea
dragonului de aur
erau mulţi fluturi aşezaţi în cerc de
meditaţie pentru apă
mai erau trei magi trecuţi peste mare de vântul
ducerii în pustiu
II
nu ştiu care durere mai mare
decât facerea
în iubire decât
prefacerea de ape inundă ochiul
era o vreme cînd mergeam pe umbre
cînd mă
îmbrăcam
în tăcerea ta neştiută străinilor
eu însămi tăcere fereastra casei mai
deschide doar dimineţi fumegânde
III
e o deschidere de trupuri spre cer
Dumnezeu îşi
caută Fiul
strada plânge în lacrima ploii
precum îmi spui
nici azi nu vor
răstigni cireşii
IV
între mine şi noi fereastra trece prin trup cu patimă
niciodată nu vei vedea umbra grăbită
spre uşă
alergarea şi drumul uniţi în pasul durut
niciodată umbra nu vine îndărăt
niciodată umbra
V
îmi luneci pe mâneca ruptă în grabă de
îngeri duruţi
în iubire se merge pe un singur sens
niciodată
arborii nu prăvălesc lumina în pământ
zilele topesc asfinţitul în tine femeia ta
îşi aşteaptă durerea cu falduri pe umăr
mă vede în curtea din cimitirul
tânăr ca o fecioară
cruci desenate în drumul din faţă
convoi de dragoste aruncat pe ora ce-a fost
îmi porţi amintirea pe gulerul hainelor pustiite
de ciuma din zori
iubeam şi atunci prăbuşirea de oase
biserica goală înalţă temeri
din tine scot alungate plăceri
VI
de ce nu pot iubi nesfârşirea de tine când
noaptea ca o fecioară mă duce de mână
măslinul căzut pe mochetă îşi
trece ultimul
suspin trimis ţie pe o frunză
împietrită
de ce nu te pot iubi în ascunzişul de lume
dacă
lumea în haită mă duce de mână-n pustiu
ciotul adus de pădurea nebună la marginea mea
te arată albastru în toamnă şi viu
VII
după moartea mea alungaţi corbii din cântec
arunce cu piatra căutătorii de maci
nu v-am spus în viaţă rămân amintirile
asupra lor lanul în floare
***
perete dioptru presărat cu iederă
lipicioasă şi posesivă ca o iubită
stai în faţa
mea
prin tine văd femeia
copila care a iubit năucită de sine
sufletul sferă s-a făcut într-un diminuendo
palid ca o transformare
de adolescent din propria-i cenuşă
ghicesc zilele trecute prin povestea aruncată
în gura sobei
hrănesc nesătule vieţi precum mingi
ţopăind amăgitor pe asfalt
nimic mai ispititor
decît trotuarul
după prima ploaie
nimic mai ispititor
Lui, omului
1. vârtej de aripi inimii mele
vă spun: aerul îşi înghite
propria-i dumnezeire!
încet toate păsările cântă
amintirii tale...
2. curând îţi vei mumifica ochiul şi
mâinile privirilor tale pipăi-vor
carnea nesfinţită
(te recunoaşte visul precum
genunchiul tainei coboară...)
3. ale tale cuiele rămase fără mâini?
al tău potopul de vorbe
dezbrăcate pe dealul măslinilor?
a ta dinlăuntru spre zbor uitare?
Iubirea caută om...
caut
de-ai şti somnul meu
cum coboară
munţii de peste veri
în nara pădurii adulmecat străin
de Tine,
Doamne
precum clipocitul lacrimii în pervaz dimineaţa
strecori ca
un înger trecutul de spaime
în dans alungit cu floare de colţ
abătută de ploaie
scriu poeme ca
şi cum
dinspre mine spre tine nasc silabe în verde
salcia coborâtoare de maici rugăciune
plantată în unghii de ceară
se făcea că zidul desparte de mine fiirea părinte
de unde iubire în pământul dresat de fantome părinte
în biserica de frunze genunchiul
seamănă rădăcini
Florentina TONIŢA
(poetă din
Botoşani, România)