|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
POEME
Notă de autor Poemele Despărtire (1990), Iubirii, lui (1991), O altă mare (1997), Aurora(1999), Poem aproape final (2000) fac parte din unicul micul meu volum, intitulat “Rugă”, apărut la Editura Fundatiei Gheorghe Cernea (2004). Celelalte sunt integrate unui alt volum ce nu a apucat calea tiparului, intitulat încă din anul 2005, “Cartea rotundă”, ce va cuprinde şi continutul de poeme al primului volum, dat fiind faptul că a fost publicat într-un tiraj mic. (foto: autoarea în timpul unei lansari de carte)
Aurora Poezia poate fi într-o ultimă şi primă instanţă dansul fermecător al universului de aceea ea nu poate fi redusă la zero de aceea ea nu poate fi doar tăcere de aceea ea este lumină şi umbră a luminii de aceea respiră pământul ea este şi nu poate muri Când pământul acesta nu va mai fi cuvântul va fi miez al iubirii care va naşte iar pământ mamă a universului binecuvântând mama firii cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral Copacii vor iubi copacii, păsările vor iubi păsările stelele vor iubi stelele, frunzele vor iubi frunzele chiar câinii vor iubi câinii chiar oamenii care nu pot iubi oamenii atunci vor iubi totul totului tot
Nu putem vedea naşterea în toate măruntaiele ei Nici nu trebuie să o vedem, desigur am fi atât de înfioraţi încât am muri de mult mai multe ori decât nemurirea în care astăzi plângem pentru că nu putem nu, nu putem să vedem ziua în noaptea de mâine şi sângele iubirii scurse in sângele nostru întristat secular
Sângele ar putea fi alb... Da, el ar putea fi mai alb decât atunci când îl vedem în închipuire. Da, poate că el este alb şi mut de ruşine. De aceea nu mai poate fi atât de fluid în noi, de aceea nu poate curge mereu în noi De aceea este nevoie de linişte. Da, el chiar este alb şi mut de ruşine în aşa fel încât nu poate avea viaţă decât în vine Dar copacii ...O, ei ... Da, ei ... ei nu au sânge cum au vine? Au, dar de ce, de ce nu se vede ... Şi dacă este, de ce noi nu îl putem vedea, de ce nu îl recunoaştem decât atunci când vrem să îi pictăm, decât atunci când vrem să îi rescriem? Copacii sunt sădiţi în sămânţă precum Ana în zidurile bisericii precum laptele în sânii mamei... precum pruncul Isus în pântecele Mariei... precum mlădiţa în vie... precum singurătatea iubirii născând aripi în pustie... precum Meşterul Manole coborând iubirea într-o apă vie din care mereu beau pământul şi oamenii? În afara noastră, acolo ce mai este? La marginea gândirii mă refer În afara noastră sunt zânele, feţii frumoşi pe care doar inima de copil îi mângâie Nu pot să mă preschimb în copil decât dacă mor şi înviez în Iisus Hristos decât dacă rămân sânge într-o altă minunată piele de fapt într-un alt minunat pământ
Te rog... te rog... te rog... preschimbă-te, preschimbă-te... preschimbă-te! Vreau să mă preschimb, chiar mă preschimb, dar nu pot, nu pot să mă preschimb decât după ce voi termina de scris poemul dupa ce voi înţelege sensul iernii vreau să spun după ce îl voi fi citit în întregime după ce voi fi topit iar zăpada eremitului meu (septembrie 1999)
Poem aproape final
Am zis că nu mai scriu poeme că nu mă mai plimb prin amintirile mele că nu mai despart umbre, lumini Între noi vibrează depărtările munţi înverziţi de ploaie şi nea Nu pot să tac fără poezie şi atunci când vorbesc poezia aşteaptă răspunsul blând în poala ei Nu pot să lupt cu poemele livezi fructe întristate şi luminate pururi coboară toate vietăţile îşi spun existenţa prin umbră Leviatanul nu moare nici pe apele scurse în gânduri de poezie, lebedele trec liniştite pe lacul cel mai statornic al morţii. S-au plâns toţi târgoveţii de ospăţul apelor din umbre firele de nisip sunt înlăuntrul apei şi în afara ei apa rămâne o taină a stelelor care se scurg în ea fără de taină durerea se avântă, în pântecul ei naşte piatra pe care şi cerbul aleargă luminat Nu, nu pot să ştiu cât voi mai umple memoria cu poeme care nu îmi aparţin decât în clipa vieţii şi morţii obişnuinţa le curmă preafiinţa sufletului lor şi strigătul poemului devine dangăt al ploii din univers strigăt viteaz în sinea mea şi a celuilalt a cerşetorilor de poezie miraţi de dărnicia apei şi a stelelor voind să sclipească dintru fiinţă întru fiinţă câţi fulgi nu mă ninseseră pe fiecare capăt de stea şi totuşi lacrima nu mi s-a prelins până la capăt în nea (2001)
Poemul lacrimă
Poemul lacrimă îmblânzitor de iluzii curge din aură în aură curcubeul din nor lângă nor timpul cuvântă în neştire ca o gură de apă îmblânzind urletul omului din pământul crescut lujerele s-au alăturat lujerelor fructele s-au coborât în miez cerurile au frânt norul în cuvinte au pecetluit pământul cu setea înghiţim păsări şi seminţe aripile amuţesc prin zboruri le prindem pe crestele sufletelor cu sentimente în inimă răsare lacrima timpul mănâncă umbra sugrumă patimile din patima celui neînvins naşte copii peste codrii luna se alatură soarelui prin gânduri tu treci peste ape jumătate de cuvânt nerostit a mistuit trupul căzut pe piatra fără fluturi fără flori ai iubit femeia ai lasat-o să nască pruncii pe stele tăcerea ei ca stelele împreunate în apa timpului sângele fără urma din lacrimă sângele clipa de dor curgând pe zidul sfânt clopotul bate în noi vecernia adună lumina neîmpărtăşită straielor prin gânduri curge lumina gândului viu ai plecat viu ai sosit prin carnea şi oasele mele în inimă lacrima fără ţărm fără vrere semnul ei cerul în gând (noiembrie 2001)
Liniştea luminii
Pe drumul pe care plecasem dormea tăcerea L-am întâlnit apoi cu părul mai alb ca totdeauna Îmi vorbea despre verdele păsărilor pierdute despre lemnele neputrezite ale copilăriei pe care n-au ars toate visele lui Vorbeam în zorii nopţii ca doi fugari pe un pământ şerpuitor tată şi fiică ai apelor limpezi ce aveau să vină Aşteptam să moară pustiul să tacă umbra în dimineaţa de toamnă neîmplinirile cugetaseră într-o limbă pe care nu o puteam aduna falia dorului Lumina zâmbea printre noi ne iubea dimineaţa caldă a duhurilor (noiembrie 2001)
Poem despre revenirea ÎNGERULUI ALB poemelor lui Gellu Naum
Prietene să nu-mi dăruieşti un univers de iluzii Mă plec în mine ca în faţa deznădejdii tăcerea atunci când strigătul inundă visul apa neagră roşul albul albastrul din noi tace tropotul cailor îmi măsoară limitele morţii
Îmi numărasem de atatea mii de ori căderile încât strigătul devenise voluptate a morţii Viaţa îmi căzuse din cer perfect până ce moartea a înghiţit-o s-a preschimbat într-o mare galbenă în care plângeau canari papagali insecte tot felul de vieţuitoare mai mici sau mai mari iar omul nu mai plângea cu dinţii spărgea sticla tăcerii de dincolo moartea râdea de cuvinte nu se mira de nimic doar aduna pietre în palme de lut ale aşa zişilor sfinţi puţin mai închise decât fuseseră ale rebelilor înmormântaţi totuşi într-o altă eră în gropile ploilor negre Ma gândeam de câte ori poemul le-a zdrobit cuvintele cum pământul şi oamenii au înghiţit mâncarea au crezut ca este o altă pâine rod de cer necunoscut au jelit-o au proslavit-o şi au mulţumit în cele din urmă tot zeului mare lui Pamântul pentru că doar el putea să simtă şi să iubească pasările care cădeau să le primească în pântec fără silă cu dragostea celui ce vrea să se preschimbe să nu mai moară să retrăiască peste eter şi cuvinte nescrise apoi să rămână de plumb să nu strălucească în vis să adoarmă
Coşmarul ziceau cei ce semănau cu cerberii nu se va termina va mări spaţiul Pământului atunci când toată pâinea aceea morbidă etericilor încrezătorilor în îngeri se va coborî iar să o înghită oamenii de carne Cum arătau de fapt păsările insectele vieţuitoarele toate nici eu nici omul care plângea pe treptele unor ceruri nu ştim Cerul de sus de sus de tot este lumină le-am spus lor tuturor vieţuitoarelor devenisem oarbă aproape şi nu mai iubeam decât cu carnea şi lumina închisă eram aşa de tristă de parcă zăream nişte ulii vulturi sau nu ştiu ce alte păsări răpitoare venind să-mi înşface Cuvântul pe care îl păstram ca pe lucrul cel mai de preţ Cugetul îmi devenise aproape pradă a morţii dar nu murea încă pentru că ÎNGERUL ALB îmi mai născuse o clipă (2001)
Cu gândul la cei veşnici
Dorul tău şi al meu liniştea pânzele de fum ce-mi zgârie zorii aşteptând nimicul pare că ne cufundă în marea uitare în gura crăpată din stâncă nimicul pare a fi aura neîndestulător cerberul ne înspăimântă este iar multă tristeţe pe drumul meu mă întorc în genunchi la tăcere cu capul pe scrinul uitării nimicul e gândul tristeţii e singura dare de seamă a lumii e graiul porţii cerberului şi a umbrelor neputincioase răspândite pe firele nisipului aşa îmi grăieşte spaima şi dorul creşte în mine neîmpăcat cu uitarea mereu
***
Nu mai ştim să iubim şi gândul hoinar peste stânci ne amăgeşte cu trecutul arătos atât de bolnav că azi nu se mai pot iubi decât aripile frânte ale ploii pe ferestre e liniştea e spaima trecutului sunt mirările noastre vechi căutând minunile noastre de pretutindeni pe ferestre sunt clipele ce nu suspină sub apăsarea tandră a morţii pe ferestre sunt sufletele fericite căutând liniştea celorlalţi zvâcnetul durerii îmbată neliniştea cu foşnetul orb zvâcnetul durerii e fericirea amendată a văii nu e cădere sunt fulgi ai ninsorii pe umbre tu eşti călătorul neasemuit al aripilor frânte ale ploii (ianuarie 2004)
Mugurii
lui Nicu şi lui Mircea, la un an de la trecerea lui Sandu, la culesul cireşelor Atâtea şanse de a fi iubiţi noi stăm pironiţi locului şi iubirii îi cresc aripile umbrele întoarse cuvintele se repetă spasmodic în noi ne-am înnoit cu un mal neatins în gândul comun au curs şiroaie de ademeniri şi începuturi o temă nouă din orizontul temerar al morţii albe acul de busolă iubirea a uimit iar tăcerea nu am vorbit până acum decât de maluri şi cărţi închise şi deschise gândurile s-au jucat în cuvinte până la marginile înapoierii noastre pe drumul înecului cum am dori moartea să ne fie ne întrebam cu toţii în joacă la un pahar al iubirii cum am dori crucea să ne fie lemnul şi piatra au supt lacrimile gândurilor îmbrăţişate cu flori din Lumină au crescut rândurile crucilor nefinisate şi verdele iubirii citite nu s-a mai îngălbenit toamna au curs mugurii noilor ceruri neplictisite de spaimele morţii jurnalul iubirii n-a mai curs pe podele în noi s-au deschis mugurii (început de vară 2004)
Atât de mult sau despre cartea rotundă
Atât de mult se rotunjeşte tăcerea scriu iar ce am scris pe serpentine coboară visul străbătut aceeaşi abolire fără glorie de câte ori nu mai pot să ascult muzica de câte ori nu mai împrumut petecul cel nou de vis de la veteranii tăcerii şi azi ne umplem cupele cu sare flămânzi de tot ce s-a scris prin scrisorile şi închisorile chipului iubit de ei molcomi şi avizi de iubiri cercetătorii clipelor au vrut să răstoarne firea neînţelegând poezia stelele privite au nins ametist ungere a oaselor cu lacrimi petrecând căderea mulţimii credeam că nu mai este nimic de vorbit deşi ştiam că numai curajul alb are chipul iubirii ei începuseră să trăiască în noul cerc milenar şi eu trăiam printre ei apropiindu-mi un nou unghi admirat al tăcerii descrise de pruncii îndelung căutaţi prin cuvinte îmi aduceam aminte de toate stâncile prevestitoare în vechiul mileniu al minţii de tot ceea ce computerul obişnuit nu salvase memoria curbelor mele nu a mai sângerat atât de mult deşi aşa se vedea prin mine prin cei ce mă priveau şi simţeam că mă vor iubi veşnic întru neatingere trupească de unde veneau toate gândurile asmuţindu-se mereu întrebau congenerii slovelor de unde venea adâncul cuprins de lumina pe care mergeau vehicule diverse pe care cântau şi păsări şi oameni pe care ameţeau umbrele vietăţilor fără de sânge văzut se tot spunea că noi cei ce învăţasem treptat să scriem suntem obsedaţii tăcerii de aceea nu vom ajunge sus pentru că spirala fusese înghiţită de cântecul ierbii îmi era teamă să nu mor iar deşi nu înţelegeam noua slovă a iubirii nu puteam reciti textul test al marilor cuvinte nimic nu este neinspirat când de dincolo ne vorbesc ei congenerii slovelor adânciţi într-un nou cântec într-o nouă slovă i-am ajuns zâmbind atât de trist dintr-un unghi descoperit în copilărie în timp ce încercam să spăl duşumeaua unei case reale fără păpuşi şi cu părinţi de sânge şi duh mirarea de care tot scriu de atâţia ani am trăit-o înmulţind punctul ei luminos printre raze şi îngeri încolţind speranţa celorlalţi în mine ei nu vor obosi scriind vor fi mereu cotropiţi de spaime, nu vor fi căldicei pentru a nu-şi supune tăcerea vor fi atât de iubiţi încât vor scrie tuturor tot despre iubire cum nimeni nu a subscris toată lacrima setei şi foamei (2005)
Despărţire
Porţi ferecate prăbuşite de stânci lacrimi robite în vina sihastră Palida cruce a vieţii cu trup de lut se înclină în umbra luminii Un dor viu sugrumă trecutul crez al soartei învinse oază urmată în sine (1990)
Iubirii, lui
Să mă înstrăinez de tine nu pot Ar plânge pământul de sine uitat în patima ploii de soare Te acopăr cu tine ce-ai fost Mi-eşti umbră, rămân căutare (1991)
O altă mare Dincolo de cer dincolo de cuvinte se bat talazurile altei mări cu valuri de foc arzând moartea mea 1997)
LIGIA MIHAELA IONESCU
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
Ligia
Mihaela IONESCU, Madrid
