|
 L’HOME
NU
Poeme de Linda BASTIDE
În
traducere de Eugen EVU
„Ce
cri de l’amour voulu est un chant de solitude”
Simone
Salgas
„Un chant de solitude?”
Nu! O solitudine
împreună, o retragere cu pas „cerşetor, de vals mai mult interior…
Poeta din Montmartre, Linda Bastide, are pecetea stilistică a însuşi
acestui colţ de Babylon iertat de un Dieu boem, unde
parnasianismul pare resorbit de colorismul carnal al lui Rousseau
Vameşul. Printre gigantice – fosile culori şi forme, surpriza unei
goliciuni frustre, sălbatice şi feline. Ghepardul intimidat cabrând
uluit de frumuseţea femeii paradiziace, poeme amintindu-mi euristic de
tandemul J. Grasset Rauzier („Puntea”) sau de M. Outtier, cu a sa
„Esentialia”.
Linda Bastide pictează
scriind şi scrie pictând. Se lamentează cu instinctul de vânătoare
intact, (eros sublimat) un demiurg difuz, dedulcit la opera sa -
femeia - , dar şi un înger semiotician, eventual un sacerdot al
barbarilor-cyborgi, cu foame de estetic disimulată în senzualitate, în
strigătul nopţii devorate de stele. Descoperirea liricii ei d’amour este
o ispită superbă de a reîncepe dimineaţa ca o înviere prin iertare: este
amorul artei oglindindu-se în micul abis dumnezeiesc al privirii: o
privire ancestral lusitană, cu scânteieri de dans sublunar, irizând un
dulce crepuscul ca o paradoxală promisiune a unui alt răsărit: iată
poezia ca Dragoste şi Adio Niciodată.
Da, Linda, arderea ta este
dar de lumină iar fosforescenţa verbului recuperează vibrant fiorul
transcendental al languaje-ului primordial. Prin ramurile dihotomice,
neolatine, surori, franceza şi româna fac parte din coronamentul
originar. Metafora ta aurie, va rămâne cum engramele soarelui pe
cochiliile de sidef ale mării. Nu este erotism dar este acel orgasm în
sublim al poeziei trăite intens, ca ardere desigur, dar este eratism,
este sfera tăiată şi pulsând a se reîntregi: este omul gol - l’Homme
Nu în franceză, Omul Da, în româneşte. Voiala francofonie! „Trepidantă
poezie care reînsufleţeşte cuvântul care altfel ar muri fără emoţie
pură: „ritmul nemişcat avid” sub gura (sărutul) greu! Ce freatice sunete
ale unei feminităţi şi ce forţă de a exprima mult, dens, în subţirimea
acestui violoncel care ninge…
Eugen
Evu
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
„Grand Prix des Muses, prix
du Moulin de l’Ecluse, et surtout, premiere laureate du prix JEAN
COCTEAU qu’elle recut du Grand Chapitre Artistique de Montmartre, des
mains de Mac Orlan. Societare de la Societe des Poietes Francais, voila
clasee Linda BASTIDE VANDAL- poete grande classe!
…Vă invit la această
sărbătoare!”
Vital Heurtebize
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
„ Dincolo de ramurile
supărate ale unei toamne, am văzut generos ascuns de grauri, prudent
arătat răzleţilor călători, fructele unei iubiri cândva însorite,
vreodată gustate, mereu aromate şi bucuroase a fi sărutate de cei care
cutreieră grădinile. Omul gol este cel edenic, plinătatea lui este dorul
creatorului de a sa Operă.
Eugen Evu, la cartea OMUL
GOL/ L’HOMME NU
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
„Restituindu-ne fără trişerie
profunzimea şi frumuseţea versurilor, verbul Lindei Bastide este mereu
ascuţit, voce de lumină şi umbră, ritm şi hulă şi de umor.”
Jean Grassin
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Linda
BASTIDE: POEME
(Traducere de Eugen EVU)
IERI
Îmi faci suferinţă lungă
Cu cele patru colţuri
Ale unui cuvânt,
Mai vie în căuşul mâinilor
Şi densă
Ceea ce suntem.
Îmi faci lacrimile urâte,
În adâncul spaimei,
Căci nu mai pot să mă dezleg.
Soarele este un pretext
Să-mi ţin pleoapele lăsate.
Îmi faci orele grele,
Şi totuşi
Vom merge
Să-i cerem aurorei
Să ne gustăm pâinea.
MÂINE
Vreau furia ta-n bice pe-a
mea
Carne,
Şi să ştiu
Că altădată nu cumpără un
mâine.
Iubirea
Devine cerşetor de
Valsuri inutile.
Voi lua viaţa
Ca pe un drum,
Cu vinete umbre şi
Flasce.
ABSENŢĂ
Şi-acest albastru-verde,
ochii tăi.
Absenţa ta
Se retrage din capătul lumii
noastre,
Unde se scufundă de-nespusul
Şi ni se întrerup trupurile.
Cu forţă nebună
Mă voi îneca în ea încă vie.
Acest bleu-verde. Ochii tăi,
Se cuvine să mă încred în ei,
Cât marea pierdută.
Deşertul de smaralde-mi
scapără
Printre degete.
NOAPTE
Noaptea despre care se spune
Că este un animal ascuns,
Se agită în adâncitura
Mijlocului meu,
Toarce:
O plagă, pielea mea sub gura
ta
Grea,
Apoi ritmul nemişcat avid,
Îmi răpeşti trupul,
Nu vreau să fie dimineaţă.
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
