Uneori îmi ies din trup

ROXANA MIHAELA BOBOC

Poeme

Prezentare - de Melania Cuc, Agero

Grafica: Ion Măldărescu, Agero

S-a născut la19.05.1982,  în oraşul Buzău. Este economist  dar, profesia sa de credinţă  se derulează clipa de clipă, prin poezie şi prin pictură.   Este abslolventă a  Colegiului Universitar Economic Buzău,  iar în perioada 2003-2005 a urmat cursurile  Facultăţii de ştiinţe Economice  şi Administrative, în cadrul Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, specializarea Marketing; între 2005-2007  îşi ia Masterat în Strategii Politice Manageriale. Este absolvetă şi a Şcoalii Populare de Arte din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, la secţia Pictură.

Activitate literară: Debut literar cu poeme, în iunie 2009 în cadrul paginii literare a cotidianului Opinia Buzău; publică poeme în în revista  Vitralii, din Rm. Sărat, aug. 2009 unde, alături de pagina cu poeme, ilustrez revista în întregime cu picturile sale. A mai publicat în revista Festivalului din Sighet, în cotidianul Opinia, Buzău. Din anul 2008 activează în cadrul portalului de literatură www.agonia.net  pe pagina de poezie www.poezie.ro , dar şi în cadrul altor site-uri de literatură: www.poezii.biz  și www.roliteratura.ro .

Premii literare: Premiul I Titel Constantinescu, la Festivalul National Titel Constantinescu, organizat la Râmnicu Sărat, în data de 29 aug. 2009, secţiunea Poezie; Premiul revistei Antares, în cadrul aceluiaşi festival; Premiul pentru manuscrisul Vers şi culoare în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie din Sighetu Marmaţiei, ediţia XXXVI, 1-3 oct. 2009

Poveste de iarnă

Ea era frumoasă
ca un înger căzut din eter
cu ochii ca flacăra lumânării
abandonată într-un colţ
de strajă zilelor închise
în globul peste care cad mereu fulgi de nea
mari cât clipa dinainte să apari
aşa cum te-a imaginat parcă dintotdeauna
înalt aproape deşirat
zâmbind cu ochii ascunşi după
buchetul de trandafiri
mereu roşii
ca focul ce trosneşte
când nestăvilit când molcom
în piept...

Ţi-ar fi luat mâinile le-ar fi atins o clipă
doar să se convingă că exişti

Tu ai fi înţeles
n-ai fi râs

aţi fi plâns împreună aşa cum stăteaţi
rezemaţi de tâmple
împrumutând gândurile
pe buze flămânde
schimbând amintiri amestecate
în liniştea fulgilor
ninge, ninge peste voi

şi părul alb trădează clipa
transformată-n timp

Ea era frumoasă
el era boem ca toţi artiştii
a pictat-o în seara aceea
a iubit-o a doua zi
într-o zi a plecat

ea i-a păstrat amintirea în globul de cristal
peste care ninge tot timpul.

încă îi mai zăresc
când calc memoria
pe bătături.

Uneori ies din trup

Uneori ies din trup
mai ales noaptea
îmi acopăr spatele cu pătura moale
mereu o strâng în braţe
ca pe o jucărie de pluş
ca pe un amant
dăruiesc
un sărut uşor pe frunte-
reminiscenţă din copilărie...

Mă las la adăpost de gânduri
şi plec, fug printre voci
mă strigă să le ţin companie
plec mai departe
mi-e frică de oamenii care mă caută azi
şi mâine mă abandonează
ca pe-o mănuşă însângerată
după o operaţie complicată
într-un tomberon de materiale septice.

Trec prin pietrele pe care călcau
odinioară îngeri
eu mă dezlănţui într-un dans păgân
şi calc prin răni prin frumuseţe
prin iubiri
formele aproape perfecte

din locul inimii.

Aici nu a locuit nimeni
am evacuat sângele, carnea
emoţia am agăţat-o în cui
ca pe o icoană
venerată în tăcere
am umplut cămara aceasta cu poezie
şi pereţii i-am umplut de tablouri
cu toate florile pe care nu le-am primit
pe care nu mi le-ai dăruit.

Aici, la înălţime oamenii par mici
nu mă mai sperie
se agaţă de iluzii cu mâinile întinse
au atâtea braţe şi aşa puţină raţiune
cerşesc iubiri cu nesiguranţa
copilului care face primii paşi
ating obiecte, forme
cuvinte
oameni
se deşartă în acte de dragoste
se reproduc în fiinţe mici
neajutorate...

Uneori ies din trup
să mă conving
că dincolo de cămara asta
există viaţă

uneori cred că le aparţin
de cele mai multe ori îmi aparţin
doar mie.

Mirosul fericirii
 

Te adulmec încet
ai mirosul fericirii
de casă, foc în sobă
şi amintiri prin retină
de copil.

Mâinile mamei miroseau
a busuioc şi verdeaţă.
Aerul acesta plin de suveniruri
adie a copilărie
când blocul ne ţinea umbra
jocurilor neîntrerupte...

Îl ţin pe Nichita între mâini
miroase a coperţi de caiete
îmbrăcate cu emoţia
unui an nou de şcoală.

Îmbrac din nou rochiţa bleu
cu trei inimioare la piept
încalţ sandalele de culoarea cerului
în care se alintau doi fluturi mari
ţin la subraţ o carte nouă
premiu la şcoală

jur că într-o zi
am să dezbrac cuvintele de taine
şi-o să descifrez esenţa acestui miros
de fericire

până atunci
mai lasă-mă un ceas
în sandale de copil...

Dialog cu iubirea

N-aş fi crezut că mai vii
nu pentru că n-aş fi meritat,
dar pentru că lucrurile rotunde
de genul privirilor întrepătrunse,
jocului de mâini, cuvintelor în esență tare
se întâmplă celor care noaptea călătoresc
prin gări în căutare de vise,
ori eu nu mai caut nimic
din ce să nu fi gustat sau înţeles deja.

Au fost ani în care te căutam la adăpostul cuvintelor, 
te așteptam în cerdacul vechi ori pe trepte te vedeam
în chipuri fără nume
sau te scriam în rime dulcegi ca o agudă,
azi însă
scriu despre lucruri ascuțite ca o piatră
de temelie
scriu despre oameni mici,
lucruri mărunte cu iz de fericire.

Despre tine nu scriu mai mult decât s-ar putea înțelege
de un copil căutându-și iubirea în petala unei margarete
copiii știu să iubească;
las pe alții să scrie lucruri pe care nu le înțeleg decât savanții
și nu pătrund la inimă, nu se strecoară-n suflet
ca furnicile în mușuroi
săpându-și subterane.

Cel mai frumos lucru pe care l-am aflat despre tine
a fost că exiști,
restul e deja poveste.

Prin ochi de copil

Niciodată nu mi s-a părut mingea mai rotundă

Ca atunci când am învârtit-o între degete

şi am privit-o prin ochi de copil- ai tăi.

Am descoperit un univers fascinant

În fiecare cană sau ulcică răsturnată pe podea

Încă mă mir şi acum de alcătuirea unei frunze

şi de modul în care se reflectă umbra în asfalt

Tare aş vrea să disec floarea până la esenţa

parfumului din ea şi să urmăresc balonul

albastru de ieri cum se pierde în zare...

De ce se mişcă frunzele în dans vioi

şi cum se formează sunetele de nicăieri

Aş aduna toate pietrele din asfalt

şi aş alerga cu ele precum un trofeu

printre crăpături şi forme de neînţeles...

Mi-aş odihni gândurile pe înserat

în poala maicii mele, măcar o dată

înainte de o nouă zi de căutare.

Cel mai bun poem

Cel mai bun poem nu s-a scris niciodată.

Nici cel mai frumos tablou nu s-a pictat

vreodată.

Dar dacă ar exista,

ar vorbi de tine

ţi-ar picta mâinile aşa cum stăteai

în serile de vară

frământând aluaturi şi mestecând

cu lingura în mâncare,

în timp ce un ochi îl aruncai spre

caietele de teme

şi o ureche o aveai aplecată

la lecţia învăţată pe de rost.

Probabil gura ta n-a gustat cele mai fine esenţe,

dar vocea ta chema somnul din adâncuri

şi înşira poveşti cu zâne...

Deşi ochii n-au cunoscut nici munţii nici marea,

în ei regăseam drumul acasă

la pieptul tău se coborau îngerii

pe-nserat.

Chiar dacă mâinile nu au esenţe de-artist,

nici un doctor nu a fost mai iscusit

bandajând energic rănile din genunchi

sau coate, printre sughiţuri de copil.

Nici un pictor nu-ţi va putea picta vreodată mâinile.

Cel mai bun poem ar fi despre tine, mamă

dar nu-i cine a scrie despre iubire.

Pictorii sunt orbi,

poeţii muţi,

în faţa lucrurilor sfinte

rămânem mereu păgâni.

Casele de pe uliţa fără vârstă

Casele de pe uliţa aceasta n-au vârstă.

Număram gardurile şi săream numerele

din doi în doi ca la şotron,

când pe-o parte când pe alta...

Mă cheamă focul din sobe

invitându-mă să-i aduc ofrandă un vers.

Eu refuz subtil, nu cuvinte mă încearcă

la ceas de-amurg.

Vin ulii în prag să-mi sfâşie carnea,

să mă risipească în patru zări,

iar eu adun frânturile de piese

ca la puzzle.

Recompun în minte drumul până la tine,

îmi cresc noduri în tălpi,

în loc de braţe ramuri se întind

să-mbrăţişeze locul acesta sfânt

pe care dorm pietre şi se agaţă rădăcini.

Nici eu nu mai am vârstă.

Respir acelaşi aer cu strămoşii mei

şi mă afund în lutul în care dorm

oasele dezgolite de gânduri;

apuc cu mâinile ploaia

şi mi-o vâr în sân drept leac

pentru uitare.

Când calc pământul tresare memoria

ascunsă în apus şi-n umbre de strigoi.

Casele de pe aceasta uliţă mă strigă,

în râset de copil şugubăţ se ascund.

Mă regăsesc în aceleaşi sandale

cu două numere mai mari

ca odinioară.

Hainele în care încăpea copilul

cu cozi lungi şi negre

mă strâng de mână să le-ncerc

mirosul.

E aproape linişte pe uliţa cu case fără vârstă

Aproape eu...

Marea însingurării

Tată, marea n-a fost niciodată mai frumoasă.
Mă gâdila sub talpă valul ca un copil jucăuș
scâncea sub mine scoica strivită sub picior
Am nisip între degete, îl port drept leac
pentru singurătate.

Probabil așa cum pescărușii alb-gri ciupeau apa
însângerată, flămânzi de amintiri așa te-am căutat în zare 
până când apusul s-a înecat în mare a uitare.

Eu stăteam în briza înserării cu părul despletit,
așa cum ți-ar fi plăcut să mă vezi, să mă pictezi.

N-am mai făurit castelul de nisip pe care l-ar fi luat
a doua zi apa sau ar fi rămas ruine strivit de indiferență.
Oamenii aceștia nu văd arta prin mâini de copil
așa cum o făceai tu, mă trezeam într-un final
singură pe țărmul pe care ar fi trebuit să calce suflete,
față-n față cu frumusețea nisipului de aur,
scăldat de raze pale și lumină acvatică.

Să fi văzut monotonia zilelor, baie-plajă,
un pic de scăldat în mare, joacă de copii
colaci multicolori, forme geometrice
găleți și lopeți în miniatură, forfota 
ici-colo un scâncet de copil abia ivit în lume
undeva în larg două corpuri amorfe
pierdute într-o ultimă îmbrățișare...
O mamă își purta în brațe bebelușul
înaintând în larg, am avut senzația unui botez creștin,
inițierea în viață urmată de un plânset strident
a neputință.

Dintre toate lucrurile ți-ar fi plăcut apusul,
era ca la sfârșitul lumii, printre pet-uri abandonate
urme de cerceaf pe plajă și chiștoace înecate în nisip.
Foșnea doar marea însingurării, se contopeau creațiile,
a fost ca o lecție de pictură, dată de maestrul suprem.
Lipseau cuvintele, atât, dar poate nu a fost nevoie.

Uneori emoțiile se ascund într-o găoace de nisip,
pe un țărm de mare, după o privire,
deasupra unui zbor de pescăruși.

Umbra

Mă urmăreşti printre poteci tăcută,

risipă neagră a formei fără chip.

Te-ascunzi după mine, te joci cu iarba,

gâdili floarea roşie până devine purpurie.

Te-nghit în mine ca te scuip după copaci.

Aluneci sub talpa piciorului stâng,

cu el am lovit întâia oară mingea.

Erai cu mine- un pic mai firavă.

purtai şosete albe până la genunchi

şi-adidaşi cârpiţi în vârfuri...

Mai târziu te-ai prins de căuşul palmei mele

drepte- ţineai stiloul strâns urmărind

unduirile lui a sau u.

Te uitai după umăr roşind la bileţele de-amor

scrise cu cerneală roşie precum iubirea.

Învăţai mângâieri boeme în amurgul toamnei,

cădeau frunzele peste noi- ai învăţat să le

pictezi armonia în nuanţe de ocru-galben.

Rugineau emoţiile în condei până ai început

a le scrie- ţi-am zis că nu e târziu.

Iubirile nu mor- doar se transformă...

Azi stai de veghe uneori în chip tăcut,

ca o pasăre de noapte păzindu-şi puii.

Au murit cuvintele-ntre noi, te caut în semne,

te regăsesc printre ramuri schiţând

sau colorând printre ape apusul

ce nu moare niciodată...

Roxana Mihaela Boboc

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com