|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
POEME
S-a născut la 24 ianuarie 1935 în localitatea Suliţa, judeţul Hotin, Bucovina de Nord (Ucraina). Căsătorită, doi copii. - Şcoala primară – Alba-Iulia şi Tg. Jiu. - Gimnaziul şi primii doi ani de liceu - Liceul teoretic “Ecaterina Teodoroiu” din Tg. Jiu; ultimii ani de liceu – Liceul theoretic “Unirea” din Tg.Mureş. Studii superioare: - Institutul Politehnic, Universitatea populară – curs limba engleză (trei ani) Actualmente pensionară, îi urăm bun venit la revista AGERO.
CĂRŢI TIPĂRITE
- Noapte de iarnă - versuri, Ed.Zodia Fecioarei, Piteşti, 1993. - Nopţi albe - versuri, Ed.Zodia Fecioarei, Piteşti, 1995. - Binele şi Răul - proză, Ed.Zodia Fecioarei, Piteşti, 1998. - Dragostea mea cea mare - versuri, Ed. Zodia fecioarei, Piteşti, 1998. - Albumul cu fotografii - proză, Ed. Caligraf Activ, Piteşti, 1999. - Dincolo de noapte - versuri, Ed. Crater, Bucureşti, 2000,postfaţă de Ion Papuc - Piticul din ceaşca de cafea - versuri, Ed.Elion, Bucureşti, 2000 - Mai sunt bărbaţi buni - proza, Ed. Crater, Bucureşti, 2001 - File de jurnal - proză, Ed. Aritmos, Bucureşti 2002.
- Insomniile unei veri - versuri, Ed. Elion, Bucureşti, 2002 - Ultima piruetă - proza, Ed. Carminis, Piteşti, 2003 - Îngerul scrie poemul-versuri, Ed. Carminis, Piteşti, 2003 prefaţă de prof. dr. Simion Bărbulescu - Între spaimă şi vis – versuri, vol bilingv rom.-englez, Ed. Carminis, Piteşti, 2004, prefaţă de S.Bărbulescu - Jurnalul unei veri – proză, Ed. Elion, Bucureşti, 2005 - Suspine strigate – versuri. vol.bilingv rom.-englez, ed. Carminis, Piteşti, 2005, prefaţă de Simion Bărbulescu - Cartea mamei – proză, Ed. Carminis, Piteşti, 2006, prefaţă de prof. dr. Simion Bărbulescu - Jurnal American – proza, Ed.Carminis, Pitesti, 2007 - Singurătatea clipelor târzii – versuri, ed. Pim, Iaşi 2008
VOLUME COLECTIVE
- "Cântece în coloană" - culegere de versuri a membrilor Cenaclului "Al. Sahia" din Oneşti, Casa Regională a Creaţiei Populare Bacău, 1966. - "13 Poeţi", Editura Eminescu, Bucureşti,1988. - "Tempulul amintirilor", Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2000. - "Lumină pe cerul cuvântului", Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2004 - “Cenaclul Liviu Rebreanu la 55 de ani”, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2004
MURMURUL SPERANŢEI
Păşesc rar şi apăsat pe cărări cunoscute, necunoscute. Număr, din când în când, clipele care se scurg ca un preludiu, număr cărările. Ascult vaietul fiecărei frunze în cădere şi mă dor vieţile scurte, trecătoare! Gânduri se rotesc, se rostogolesc, mâinile sufletului le direcţionează şi lacrimi calde se sparg între pleoape, îşi croiesc drum pe obrajii încă netezi, pe când aerul cernit, răvăşit al serii nepăsător mă străbate. Şi mi-e teamă, mi-e urât şi merg aşa, în neştire, mai departe, mai departe… Ridic privirea spre ceru-ntunecat, văd tot mai multe stele cum se agaţă de cer, cu braţe colţuroase, reci, strălucitoare… Păşesc rar şi apăsat pe cărări cunoscute, necunoscute… Până unde se-ntinde, Doamne, viaţa mea? Ne trecem prea repede, ruginim Doamne, asemeni frunzelor ruginim! Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii, braţele lor întinse murmură speranţe… Palmele mâinilor se-ating în semn de rugă, implor Îngerul să mă ia de mână, să pot trece mai uşor hotarul singurătăţii din noaptea aceasta!
AŞA SUNT EU…
Trec deseori prin peisajul ruginiu al pădurii, ascult glasurile jalnice ale nimfelor rostindu-ţi numele sfâşiat în silabe, văd luminile amare ale toamnei, aud acordul gamei minore în care ploaia-şi încearcă sunetul şi râsul cinic al vântului nervos îl aud venind în unde, mişcând frunzele copacilor… Aşa sunt eu, iubitul meu! Acum, număr clipele ce trec cu incerta lor stare, şoptesc cu-nfrigurare: S-a dus vara dragostei noastre! E toamnă! Toamna pădurii bogată în şoapte de dor, toamna sufletului încărcată de ecouri, toamna inimii cu bătăi disperate… Aşa sunt eu, iubitul meu! Dau crezare şi vântului şi ploii şi-acestei toamne; poate de aceea, deseori, primesc în dar fiori şi lacrimi…
PENTRU CINE?
Dacă n-am fi avut simţurile, pentru cine ar mai fi cântat păsările, dăruindu-ne trilurile lor minunate? Pentru cine ar mai fi înflorit florile, dăruindu-ne parfumurile şi culorile? Pentru cine ar fi dat fructele - n pârg? Pentru cine crengile copacilor ar mai fi purtat pe braţe speranţa? Pentru cine-ar mai fi mişcat îngerii valurile nemişcate ale mărilor, oceanelor? Pentru cine ar fi fost create, minunatele forme ce colindă-n cercuri universul atingând simţurile cu delicatele precum „pecetea, suprafaţa cerii”? Dacă n-am fi avut simţurile, cui ar fi fost date despărţirile, durerile, dorurile? Cui ar fi fost dăruită iubirea? şi cum am fi putut învăţa, decât prin ea, nemurirea?
PASAGERI PRINTRE PASAGERI
Zi de lucru a săptămânii. Doi copii ţinându-se de mână, urcă-n vagonul metroului, se strecoară printre ceilalţi pasageri. Pe feţele lor, în sufletele lor, viaţa pâlpâie firav. Uşile se-nchid, Copilul mai mare cade-n genunchi, spune rugăciunea “Tatăl nostru”. Nimeni nu-l ascultă, oamenii citesc ziare, sunt cu gândurile plecate cu totul în altă parte. Copiii trec, ţinându-se strâns de mână, prin faţa scaunelor ocupate, cu priviri inocente, incapabile de a distinge binele de rău… Întind mânuţele şi – adaugă: “N-avem mamă, n-avem tată!...” Nimeni nu-i ia în seamă, nimeni nu le dă vreun ban. Semnul unei libertăţi bolnave şi-a nepăsării ce ne-a înstăpânit sufletele! Metroul se opreşte, uşile se deschid, unii coboară, alţii urcă… Cei doi copii, pasageri zilnici ai metroului, suflete chinuite, chircite-ntr-un mizerabil destin, precum melcii în cochilii scoţându-şi din când în când cu timiditate corniţele, se strecoară pe furiş printre oameni, se urcă în celălalt vagon, şi ruga lor, ca o nălucă trece…
O DIMINEATĂ DE VARĂ
O dimineaţă la fel ca cea de ieri, la fel ca toate dimineţile din urmă. Soarele, cu aura sfântă, lasă să curgă raze din trupul său fluid, spre pământul înamorat, îmbrăţişându-l. Şi nu ştiu de ce totul mă bucură astăzi, mă fericeşte! Iau perdeaua în mâini, o ţin ca pe o trenă a unei mirese, apoi o dau la o parte, deschid fereastra. Aud primele zgomote ale dimineţii. Un aer blând pătrunde-n odaie. Năvălesc sunetele păsărilor cântate pe corzile nevăzute ale vântului, ritmate de fâlfâitul aripilor prin vâlvătaia capricioaselor frunze fragede, verzi şi totul amintindu-mi de o nouă zi a vieţii, ca de o nouă naştere a lumii… „Vei scrie şi astăzi! îmi spune Îngerul. Cartea minţii ţi-e plină cu poveşti! La sfârşit vom savura împreună gustul plăcut al cuvintelor scrise. Când scrii să crezi, mai spune Îngerul, să crezi neîndoios în sensul bun al prefacerii vieţii tale, lumii întregi!” Nu-l pot contrazice! Nu pot fi mai puternică decât firavul Înger care mă păstoreşte. “Bine, Îngere, te cred, am să cred! ” i-am răspuns, sărutând o rază de soare.
TE CREDEAM NEMURITOR
Te iubeam ca pe un Zeu şi te credeam nemuritor… Te-am visat, iubitul meu! Plângeai. Chipul ţi-era livid de spaimă. Lacrimile se rostogoleau precum şiragul cristalelor aducătoare de noroc – credeam cândva - pe care le purtam uneori. Plângeai. Tu, care n-ai vărsat lacrimi vreodată, deşi ai plâns în tine mereu. Pe semne, aşa plâng bărbaţii! Anima din inconştientul tău! După ce ţi-ai pierdut părinţii, am rămas singura fiinţă care-ţi mai auzea plânsul interior. Ţi-au folosit mângâierile mele? De ce plângeai în vis, iubitul meu? Îmi plăcea să te privesc dimineţile în care, primele raze de soare îţi sărutau chipul; mi se părea că alături dormea Zeul iubitor, nemuritor. Când zâmbeai, ştiam că visezi ceva frumos. Pe ecranul cerului tău apăreau şi dispăreau lumini; pleoapele-ţi tremurau, globii oculari se mişcau… Când deschideai brusc ochii, citeam în ei bucuria de a mă regăsi. Aşa, adăugam câte o nouă filă în cartea vieţii noastre în doi. Te iubeam ca pe un Zeu şi te credeam, pe-atunci, nemuritor, iubitul meu!
MAMA MEA
Cred că mama când mă purta în pântec a privit mult timp iarba, de la grâul verde crud până la reflexele lui galbene; Cred că mama şi-a plimbat trupul prin livezile cu pomi fructiferi şi numai apoi s-a hotărât să dea naştere unei copile cu ochii verzi. Fericiţi copiii care se hrănesc cu laptele mamei, cu cântecul ei de leagăn, hrănindu-şi imaginaţia cu basme, primind fluidul dragostei în inimi… În acele clipe plânsul se opreşte, zâmbetul apare pe faţa copilului … De câte ori în viaţă strigăm numele mamei! Când mi-a fost foame sau sete, când mi-a fost teamă, când aveam nevoie de mângâiere, strigam numele „mamă”. Mama mea, dulcea mea mamă! Ce n-aş da să mai pot privi ochii ei măslinii, ca cei ai Sfinte Fecioare!
ÎŢI TRIMIT
Mă odihnesc pe un ciot din pădurea defrişată. Lacul e-nconjurat de ramurile noduroase ale trestiilor veşnic visătoare, cu frunze verzi – albăstrii şi flori galbene – verzii. Linişte grea. Un gând curat, amirosind a frunză, a floare, pleacă spre tine. Aş dori să-mi fii aproape, să depănăm ghemul întâmplărilor, să-nflorim gânduri, să năştem întrebări… Să ne-amintim de dimineţile-n care priveam nuferii somnoroşi din apa strălucitoare, stătătoare a lacului, sub lumina sfântă a soarelui… De cum gustam din bucuria copacilor, culorilor şi la sfârşitul zilei cum vorbeam fără de glasuri, privind doar cerul, copacii, lacul şi lumea inimilor noastre… În tot acest timp cât lipseşti, simţi cum în trupuri, fără de voie, şiroieşte neastâmpăratul fluid al vieţii? Din sufletul meu, astăzi ascuns în ceţuri, stând în preajma trestiilor ce-şi plâng singurătatea, îţi trimit o floare, un gând, un vis… Primeşte-le, iubitul meu! Pădurea, lacul, aceste-nalte trestii, păstrează amintirea întâlnirilor noastre, timbrul vocii tale, cuvintele de dragoste, gesturile de iubire… Aştept ca Zeul Pan să farmece trestiile, să-ţi pot asculta şoaptele…
VREMURI NOI…
„…Vai vouă, călăuze oarbe!” Matei 23.13.16
M-am sculat veselă, optimistă. Am glumit cu prietenii la telefon. Am pornit în căutarea adevărului, dreptăţii… Dar cărţile oferite erau măsluite, jocul în care eram prinsă – bine ticluit… Pierderea se dovedea a fi singura mea cale, afişată ca un destin. Uşa pe care doream să intru scârţâia, adevăraţii oameni ai legii nu existau. Legile erau multe şi mărunte, pentru a-i putea adăposti pe cei corupţi care încercau din răsputeri să distrugă iubirea de dreptate, respectul pentru adevăr, închipuindu-şi că el, adevărul, va ieşi doar din creierul lor, precum Atena din capul lui Zeus… Mi se sugera cinic supuşenia. Din nou supuşenie!? mi-am zis, oare voi dobândi cândva dreptatea, adevărul? Şi ce voi face cu ele, dacă voi fi frântă, de oboseala căutării?
SCENARIU SUMBRU
Nici nu-ţi trece prin gând că poate veni o zi, când ne va fi smulsă frumuseţea, periodicitatea luxuriantă a acestei lumi, nu-i aşa? Lumini şi umbre vor alterna grăbit, culorile se vor pierde, soarele tremurând, lăcrimând, se va stinge încet şi pământul va fi învăluit de-ntuneric… După strălucirea lui, zadarnic vom plânge! Nu-i aşa că nu poţi crede? Nu-i aşa că nu asculţi alarma timidă din zilele noastre şi nu poţi crede în dispariţia panopliei verde a copacilor, ierbii, pământului? Că peste toate, se poate instala mirosul de ceară şi de lut al sfârşitului? Timpul rănit ne va fi trădat, ziua se va fi micşorat… Semnele demult s-au arătat! Gheţarii topiţi, valurile mareice, inundaţii, cutremure, tornade, drumurile greşite ale păsărilor migratoare, nivelul vibraţilor crescut, comportamentul ciudat al oamenilor stăpâniţi de demoni, arborii nehrănindu-şi ramurile… Măreţia vieţii poate pieri, pe planetă se poate instala tăcerea. Puţinii oameni lucizi, dar cu memoria ştirbită, vor încerca să imită timid puţinul pe care şi-l vor aminti străduindu-se să-l aşeze în alt timp… Va fi mirosind a vânt, a frig şi a iarnă veşnică? De toate vom fi vinovaţi, de nepăsare, de toţi idolii inventaţi, de Legile lui Dumnezeu uitate! Ce-i vom spune Lui, când ne va fi întrebat cum am îngrijit sufletele noastre, pământul, din iubire dat? „Iisus plângea!” Iisus va plânge!
ÎNTREBARE
Aşa a fost să fie: Unită linia vieţii cu linia dragostei. Sângele, karma – primite în dar, arderi intense, descărcări de adrenalină, noradrenalină… Mirosul, culoarea speranţei, zborul fiinţei, cearta cu timpul şi spaţiul … Aşa a fost să fie: Să construieşti şi să nu ai parte de ce ai construit, să iubeşti şi să pierzi prea curând iubirea, să dăruieşti viaţa născuţilor şi la bătrâneţe, să te ascunzi într-un vis şi să mori singur… Oare de ce?
AVEM NEVOIE
Lipsesc aripi de îngeri, avem nevoie de aripi! Să ne cumpărăm aripi de îngeri! Secerăm vieţi, vieţile animalelor, vieţile copacilor, vieţile semenilor… Lumea toată se-agită, răbufnesc dorinţe aprige de libertate… Prostia se ascunde, răutatea ţâşneşte, invidia dobândeşte regate, lăcomia - imperii… Totul pe orizontală! Pentru frumuseţea şi bunătatea pământului, pentru razele de soare ale cerului avem nevoie de aripi! Daţi-ne aripi pentru a învăţa verticala zborului! Avem nevoie de aripi, de elan, de iubire, de ascultarea legilor Divine!
S-A ÎNNOPTAT
S-a înnoptat. Luna fecundată-n orgoliu, valsează printre stele ca un alint, aruncând cu dărnicie razele ei de-argint, peste perdeaua neagră a nopţii. Poeţii, o da, numai poeţii văd şi cântă cerul nopţii, ascultă melodia aştrilor, pătrund în mărăcinişul gândurilor, simt durerea singurătăţii. Numai ei văd pe cer constelaţia Orion şi lacrimile zeiţei Eos; numai ei simt lascivele mlădieri ale vântului, ca o dragoste, ce atinge sufletele lor uşoare, plutitoare. O, da, numai poeţii! E o seară minunată, o apoteoză. Privirea, sufletul se pierde în infinitul înstelat, oferit ca o hipnoză. Mă îmbrac în versuri de dragoste. Şi mi-e cald şi mi-e bine.
JURĂMÂNT GRĂBIT
Deseori îmi spuneai că privirea ochilor mei verzi îţi hrănesc sufletul cu speranţă. Te întrebam: Când voi îmbătrâni şi voi pierde strălucirea ochilor, frumuseţea trupului, mă vei mai iubi, oare? Te grăbeai să-mi răspunzi: Atunci mă voi îmbrăca în mătasea veche, verde, preţioasă a ochilor tăi, pentru a te ferici până la moarte. A fost un jurământ grăbit, iubitul meu!
ÎN AJUN DE CRĂCIUN
“Păstorii se-ntâlniră şi se sfătuiră Să meargă la locul naşterii lui Hristos, Cu voie bună şi cunună…”
Doar oglinda ochilor mai păstrează chipurile copiilor plecaţi departe… În această zi sfântă drumurile se deschid înapoi şi parcă-aş vrea să le găsesc pe toate la locul lor şi parcă mi-ar fi greu să le mai străbat o dată. Cele de astăzi - scurte, cele de mâine abia se creionează şi mă cuprinde o teamă... Vai! Prăpastia-n care mă pot rostogoli… Voi, copilele mele, care aţi îngenuncheat în pântecul meu, (de câte ori am prins în palme genunchii voştri!) şi v-aţi rugat la Bunul Dumnezeu să vă nasc, unde sunteţi în această zi sfântă?
O nelinişte mă-ncercuieşte - n unde, îl chem pe-acelaşi Dumnezeu Preaînalt, bun, îndelung răbdător şi mult milostiv, ca El să-mi fie aproape.
MOMENT
Năframa vântului plutea-n văzduh, purtând deasupra-i dorul, ce-aluneca, se rostogolea precum o mărgea de mercur dintr-un termometru spart… Jos, pe pământ, ochii picăturilor de apă străluceau, copacii contorsionaţi erau goliţi de frunze. Mă-ntorceam spre casă gânditoare… Erai cu mine, în mine. Îmbrăţişarea sufletului tău era puternică Vibraţia degetelor cu care visam să te-ating semăna cu cea a frunzelor în cădere… Mă doare frunza! voiam să-ţi spun. şi parcă te vedeam zâmbind.
ŞI ERA DOAR ÎNCEPUTUL
Era o dimineaţă însorită Îmi beam ceaiul şi muşcam dintr-o felie de pâine şi pâinea era destul de moale şi dintele îndrăgostit de acea felie de pâine hotărâse să nu se mai despartă de ea, să rămână acolo. Nu tot, ci numai o parte din el! Toţi ai casei dormeau, eu mă grăbeam să ies pe uşă, să prind autobuzul spre fabrică. Am izbucnit în plâns. Nu mă auzea nimeni. Ce vârstă aveam? Dar nu mai contează! Se poate întâmpla oricând, oricui şi la orice vârstă. A fost un semn, o avertizare? Poate au fost şi altele dar nu le-am simţit…
Cineva îmi furase o părticică din tinereţe.
GÂNDURI DE POET
Noaptea îşi poartă discret frigul şi liniştea. Sunt nopţile calme şi reci, cu mirosuri de iarnă. O, dac-ar rămâne totul aşa! aşa de alb sub lună, şi timpul – fără de măsură, o clipă din care să nu mai poţi scădea nimic, o clipă de iubire mare… Să crezi în zăpezi, în iubiri, în amăgirile lor albe… Gânduri de poet! Îmi plec capul pe trupul poeziei.
RUGĂCIUNE
Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te caută! Numai Tu le cunoşti adâncul sufletelor! Şerpuitoare ocolişuri am străbătut în viaţă, Doamne, şi ce puteri mi-ai dat să întrevăd lumina! Ţie, cu umilinţă astăzi îţi cer: Întăreşte-mi trupul, luminează-mi sufletul, apără-mă, Doamne, de întunecare, fă-mă bună, răbdătoare, iertătoare. A Ta Cale luminată ajută-mă s-o pot vedea redă-mi, o, Doamne, tăria, înţelepciunea de-a o putea urma. Ajută-mă, Doamne! Ascultă-mi rugăciunea! Căci numai Tu îi afli pe cei ce Te caută! Numai Tu le cunoşti adâncul sufletelor! Scaldă-mi inima în oceanul iubirii Tale şi mă-nvredniceşte în tot ce fac şi spun cu har, cu iubire, cu tot ce este-n lumea asta, mai frumos, mai bun. Precum părinţii i-am mângâiat şi îngrijit, de mângâierea copiilor să pot avea parte, de dragostea lor, de duioşia lor de mila Ta, cea fără de sfârşit. Căci numai Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te caută! Numai Tu le cunoşti adâncul sufletelor! Ajută-mă, Doamne! Ascultă-mi rugăciunea!
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
VAVILA
POPOVICI
