|
 Portret
de poet:
NUŢA
CRĂCIUN, Spania
Deţinătoare a mai multor
premii la prestigioase festivaluri şi concursuri literare naţionale. A
publicat poeme în revistele: „Transilvania”, „Familia”, „Poesis”,
„Provincia corvina”, „Ardealul literar”, „Ramuri”, „Semne”, ş.a.A
debutat editorial cu volumul „Alfabetul unei şoapte” (Ed.
Călăuza, 2001). Poemele
acestea fac parte dintr-o nouă carte, intitulată provizoriu „Fluture de
umbră”
întrebare nerostită
femeia-i o religie
amestecată aşa îmi spuneai
ea poate coborî cerul până la înălţimea unei lacrimi
în spaţiul strâmt al inimii creşte prunci
atunci lucrurile din jur încep să respire
eu îţi urmăream braţele cum îşi pierdeau măsura
două cântece
unul mereu la îndemână lega panglici roz cuvintelor
celălalt derula imagini dezbrăcate până la brâu
o sută de imagini ce-şi treceau nebunia prin noi
o întrebare nerostită topea amiaza din trupurile noastre
cel ce scrie poeme
cel mai frumos poem tu îl
scrii săpând
între coastele timpului o fântână
vântul desenează umbre preţioase asemeni
unor naşteri urcă apa în arbori
butoi rătăcit pe mare falangele tale caută
linia de împărţire a apelor
zarea se umple de mişcarea invizibilă a unei inimi
poemul e cântecul pietrei şlefuite
cel ce moare de sete sapă singur fântâni
scrisoare de îmblânzit
mâinile
ai dreptate iubitule
pereţii aceştia încercuitori au suliţe
braţele mele gratii de fier
înconjoară timpul
scrijelesc în pântecul lui un vis
cu umbra în cer
numai vorbele s-au oprit sub coasa lunii
taie frigul
norii de gheaţă căzuţi peste noi
şi mâine-i o zi mai albă poate
peste sămânţa roşie a sângelui se rostogolesc
anotimpuri
nu mă mai izbesc de pereţii de sticlă
zidul dintre mine şi ceilalţi umblă singur
corabie cu catarg de brad verde
răsărit
zâmbetul tău a umplut cerul de fluturi
zilei i-ai împrumutat răsăritul
golul dintre coaste zboară cu un veac înainte
se prinde singur în laţul ce strânge
suie atingerea ta pe drum de lumină
stă de veghe liniştea în clopotul cu îngeri
tac mă întind peste umbra lunii
fluturii urcă pe scara de sânge
de la o ploaie la alta
de la o ploaie la alta ochii
mei
sunt tot mai lungi
cerul tot mai subţire
se face cărare timpul
eu nu mai dorm pe aceeaşi întrebare
stau răstignită în bobul de ploaie
acum clipele sunt mai lungi decât venele mele
seamănă cu iarba sunt verzi
rămân în palmele mele când te ating
degete scheletice torc liniştea
o fac fir subţire
aruncă pietre în văzduhul cu ciori
în larma aceasta dormim amândoi
ziua de mâine
a venit iarăşi toamna nesfârşită cât ţărmul unei mări
o simfonie fără portativ desparte copacii nud
în turme de întrebări şi turme de vânt
jivină ce roade sârguincios ţipătul despletit de verde
împotrivirea mea
a urlat toată noaptea colţul răsturnat al lunii
coapsele s-au făcut păsări călătoare
nu mai este vreme de înflorit duminici
ziua de mâine va veni cu o ninsoare
mai devorată de tristeţe decât un clopot
în amurg
copilul din inimă
îmbătrânesc pereţii
gândul meu desenează porţi
pe care nu intră niciodată nimeni
nici o silabă de duh
între zidurile acestei nopţi
cineva mi-a furat copilul din inimă
în tâmple-mi huruie tramvaie
timpul s-a spânzurat de clanţa uşii
amintirea e o casă
cu borne kilometrice
în loc de pereţi
fluture de umbră
sentiment de nisip
în lumina unei dimineţi exilate
senzual ca un melc într-o cochilie de împrumut
bucurie îndoliată răsucită
în carnea mea în oasele mele
dorul
fiu trimis în lume pentru a răscumpăra
ezitarea din glasul acelei toamne
ce stătea mereu între mine şi lume
petecul de soare uitat mereu
în colţul gurii
poartă acum un fluture
de umbră
mâna ta stângă
văduvă ca o lampă fără de
lumină
nici o mână nu-mi înţelege tristeţea
coborau zeii nopţii la fereastră toate tainele
literă cu literă
omul e şarpe - îmi spuneau
prin ochii lui se vede despicarea limbii
puii de frig mi se înghesuiau în inimă
se rugau pentru mine clopote
eu dansam samsara în umbra bolţii de piatră
cu sânul cald ca un porumbel ploaia
rotunjea soarele care răsărea încet
din mâneca ta stângă
oceanul mai adânc decât
oceanul
o noapte pe lângă mine
supravieţuirea
mă leagă de restul universului
buzele ierbii pe umerii mei împreună
îngropăm anii trăiţi în zadar
mai întâi le smulgem adevărul apoi
scuturăm apa morţii cu peşti cu tot
din ochii orbi
ceasul merge mereu înainte se-ntoarce-n
oul de aur
a mai trecut o zi adâncimea ei intre umeri
înălţimea muntelui creşte în gând
mormântul unei lacrimi
un braţ mai mare decât celălalt
un ochi mai orb decât altul
oceanul mai adânc decât oceanul
memento
reciţi poemul acesta cu voce
tare
apoi nici nu ştii cum intri în el pe nerăsuflate
cresc copaci stai şi îi priveşti printr-o fereastră
vine cineva te prinde de mână prelungeşte
până la tine ore şi totul începe să pâlpâie iar
nu-ţi fie teamă trebuie doar să măreşti miza
să te arunci din nou în prăpastia
de care te temi
zid fără nici o fereastră
zid fără nici o fereastră
această tristeţe
se plimbă cu bicicleta
pe străzile sângelui părăsit
de tine se poate muri gândesc
numai silueta ta prin subţirimea duminicii
se limpezea ca o fântână
îmbrăcată-n cagulă clipa
de care-mi ancorez monologul
aruncă praf
în ochii morţii
două trenuri coborâte din
noapte
rătăceam pe coline
cerul părea un capăt de icoană
iar lumea în piept un ceas uriaş
ce trebuia mereu întors
tăcerea ne atârna până la pământ
se rotea în jurul nostru ca o placă de gramofon
despărţea frigul căzut între noi
eram două trenuri albe coborâte din noapte
două păsări cu mersul pe loc
Nuţa
CRĂCIUN
|
Comentarii de la cititori |
|
