|
|
|
|
            |
|
Poveste despre rai Alexandru Mărchidan - Unul dintre cei mai buni poeţi ai vremii
Prezentare, Diana Popescu, Agero
O tendinţă consecutivă spre conceptualizarea şuvoiului liric, spre delimitarea fluenţelor afective în avantajul sugestivităţii sonografice, poemele au capacitatea de a absorbi osatura concentrată a lavei de sensibilitate, abordînd cu prioritate aspectul sugestiv-afectiv. Alexandru Mărchidan, un mag de la Răsăritul poeziei, înzestrat cu puterea misterioasă de a exprima nu misterul personalităţii sale, ci misterul fiinţei umane din unghiul înrudirii dintre poezie şi filosofie, meditează în versuri, cu o reală sensibilitate, evocînd înfiorat nuanţele fragilităţii tuturor lucrurilor pămîntene. O grilă de lectură impecabilă cultivă metaforismul autentic, vigoarea expresiei, eleganţa imagisticii, prefigurînd performanţele de valoarea pe care scrierea le atribuie versului. Poetul acordă importanţă versificaţiei, aspectelor tehnice ale discursului liric, poezia sa neputînd fi separată de filosofie, ca formaţie de bază, obiectivul lor final fiind identic: cunoaşterea ESENŢEI. Mesajul şi strategia lirică, aparţinînd unui intelectual copleşit de erudiţie plurivalentă, configurează inspiraţiei mutaţii profunde, pledează pentru fiinţa integră a poeziei, pentru prioritatea ei faţă de toate celelalte cetăţi ale sufletului poetic. Foarte revelator pentru poezia vremii şi poate mai important decît mulţi autointitulaţi poeţi, Alexandru Mărchidan relevă vitalitatea speciei literare a poeziei şi se manifestă, fără îndoială, drept un poet valoros, pe care îl voi citi totdeauna cu interes şi plăcere (MDP)
Motto: „Poetul este un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni” (Franz Kafka)
Poveste despre rai
ceea ce îţi scriu este o simplă poveste despre rai în amintirea mea el începe uneori demult alteori parcă de numai două-trei zile raiul aşa cum îl ştiu începe neapărat iarna şi este undeva într-o câmpie întinsă cât viaţa fără de moarte acolo ninge mereu şi lumea este făcută ca orice lucru să pară o bijuterie iarna copilăriei cu drumul prin nămeţi cu o plimbare pe lacul îngheţat şi cu multe căzături îţi voi aminti câteva frânturi din rai de unde timpul nu se măsoară şi după-amiezile înseamnă o bătaie cu bulgări ceasuri întregi pe sanie coborâşuri de-a dura de pe dealul de zăpadă oameni reci zidiţi cu mâinile goale asupra cărora deşi am suflat duh de viaţă nici unul nu s-a mişcat mâini îngheţate obraji gata să plesnească în rai nu se stă deloc se spun tot timpul poveşti se curăţă porumb în cămara încălzită de bunici cu aure de sfinţi se adună zăpada din curte şi de peste tot se merge la moară cu sania se sparge lemnul ca-ntr-un ritual străvechi în rai totul este o bijuterie şi fumul de pe hornuri şi copacii albi ca nişte bătrâni opriţi să-şi amintească de ce au plecat de-acasă şi negrul tăciunilor şi lumina pământul ticăitul unui ceas nevăzut liniştea icoanelor zidurile cetăţii de apă e cumva un dans nevăzut în serile cu lumina lor dumnezeiască în nopţile cu miros de busuioc uscat o iarnă continuă afumată de nucile înfipte la un capăt de sârmă şi scoase cădelniţând din plită iarnă aromată cu miros de mere coapte şi mereu în sărbătoare unde visele se construiesc cu mâna şi pentru cea mai frumoasă stea pentru cel mai împodobit pluguşor se face un rai în rai de la alegerea lemnului până la ziua de colindat cu tot gerul în spate şi-n ghete. raiul aşa cum îl ştiu începe neapărat iarna şi este undeva într-o câmpie peste care Dumnezeu a cernut o mână de linişte.
Înainte de cuvântul înainte
mai ales în satul de câmpie se întâmplă să-ţi uiţi sufletul în dimineţi ceţoase culegând ciuperci până te pomeneşti crescând şi părinţii naşii finii te privesc de jos în sus şi nevoit te laşi convins de minunea asta (nevrută) cumva ai rămas cu vreo trei copii şi cu Dumnezeu culegând ciuperci în toamnele ceţoase sau ştergându-ţi fruntea de lumină după ce din ciutura fântânii de răspântie ai fi vrut şi timpul să îl bei are un fel ciudat de a fi şi viaţa că îţi dă peste mână când ai prins peştele de coadă când ai luat abia o muşcătură din felia de tort (poate că restul e rezervat pentru altă... dată) dar cum să-ţi poţi lua totuşi gândul de la gustul acelei prime felii de lumină făcută din frânturi cu bunii mei aproape tineri cu anotimpuri desprinse de la rozariul sfinţilor cu naşterea Domnului în casă în cer în biserici în cuvintele gerului şi-n chiotul verişorilor înfofoliţi în zăpadă cu Paştele presărat în lumânări aprinse şi şervete albe puse lângă morminte cu vinul stropit pe pământ şi atâta bucurie că zece ierni puteam îmbrăca în ea toţi copacii goi de pe uliţă şi pe felia asta de lumină se topeau ca untul pe pâinea proaspătă verile de foc în care ne udam cu găleata şi-nchipuiam basme din basme până la miezul nopţii când ne uitam la puii de curcă şi la toate orătaniile cum cresc (nu pot uita ziua aia a tăierii unei păsări când sora mea şi-a făcut cruce de milă şi de mulţumire că nu ne-a făcut Dumnezeu pui de găină) aşa raiul meu a început la naştere şi s-a îngrămădit în miile de priviri din zi şi din noapte din somn şi din veghe din nori şi din meri şi ale pisoilor dolofani şi ale greierilor şi ale prietenilor şi-ale icoanelor şi-ale uşilor casei pe care le port cu mine şi îmi respiră prin piele prin fluturi prin fiecare sărut în care sărut zorile umbrele lacrimile.
Lăcaşul cerului
de când am plecat mama îşi aşează noapte de noapte câte-un lucru de-al nostru sub pernă. ea nu poate dormi nu poate să cadă la pace cu ziua care-a trecut cu somnul care vine dacă nu are sub pernă o bluză roşie-a Elenei fularul Danielei o cămaşă de-a mea. ştiu că mama ne duce dorul când plecăm ştiu că plânge pe ascuns ţinând în braţe hainele noastre lipindu-le de obraz, mirosindu-le iar atunci sufletul îmi devine în piept o roată mare de foc în stare să topească toţi gheţarii din lume. noapte de noapte mama-şi aşează cu grija cuibărită în gesturi hainele noastre sub cap să fie sigură că suntem bine că veghea ei ne păzeşte de orice nebun de orice boală de orice armă de orice demon de orice stea căzătoare. ştiu că acum două săptămâni după botezul nepoatei mele botezul îngeraşului Danielei ştiu că mama i-a cerut o scufiţă şi acum doarme cu ea sub pernă ştiu că la fel va face şi pentru copiii Elenei pentru toţi nepoţii aşa încât perna ei va deveni din ce în ce mai înaltă. ea va înainta în vârstă va înainta în griji va înainta în rugăciuni ştiu că toate lucrurile noastre sunt păstrate şi împăturite cu grijă în şifonier ştiu că datorită acelei perne din ce în ce mai înalte eu merg acum prin lume ferit de orice boală de orice armă de orice demon.
Ochiul lui Shiva
se vor topi odată şi geamurile-acestea aburite care nu mă lasă să văd dincolo şi eu nu pot să nu văd dincolo pentru că abia după geamurile vieţii se poartă cealaltă pecete numai ochiul lui Shiva născut dintr-o incizie pe cord deschis ne-ar putea asimila în membrana propriei lumini
în acest poem este vorba despre vedere. un om era mai înainte de el adică mai înainte de cuvintele sale într-o zi a găsit sub braţul unei ploi un ochi fără arcadă după care a fugit o veşnicie sau două o moarte sau un demon şi ochiul se rostogolea continuu ca vocea unui fulger în timpanul unui copil părăsit în pădure şi-a ajuns s-a ascuns într-o iarbă pe un tărâm vorbitor unde fântânile se adăpau din buzele soarelui şi soarele era un vânător căsătorit cu marea fântână (cea care ne anunţă până la urmă timpul unirii cu apa) atunci omul rătăcit şi-a înfipt ochiul în frunte fără să ştie că între timp el însuşi devenise ochi şi nu mai vroia să fie altceva.
Hieratic
I
într-o zi un om s-a apucat să ridice o casă a săpat şanţurile pentru fundaţie, a legat cofragul, a pregătit cimentul, a înălţat temelia ceas de ceas el a pus în piatră, în apă, în nisip, în lumină ceva mai mult decât piatră apă nisip lumină. omul aduce cărămizile şi pune un rând de var unul de cărămidă unul cu îngerul său. aşează un rând de var unul de cărămidă unul cu vise despre fiinţele care vor creşte înăuntru şi vor face din linişte clopot. omul leagă un rând de var un rând de cărămidă un rând de un altfel de timp. se fac ferestrele şi la fiecare unghi al lor e fixat din ciocan din cleşte din cuvânt sufletul stăpânului casei gândindu-se la femeia care-i va umple ferestrele cu flori va împânzi casa cu viaţă culoare căldură va da puls acestor încheieturi de lemn şi stâncă. bărbatul înalţă acoperişul şi între marginile solzilor de fier se prinde tăcerea sa ascultând beţia de ploi ce-or să cadă greutatea albului iarna oţelul gerului de ianuarie. el construieşte hornul iar printre cărămizi se strecoară poveştile celui care va fi părinte şi-şi va convinge uşor copiii de venirea Moşului cu burta mare când somnul cade în măduva lumii. omul coboară, prinde gândurile cu tencuială jos şi sus şi în cheile casei şi totul este bine. iar acest năvod al rugăciunilor sale ţine legate nisipul, cărămizile, acoperişul, apa şi focul ca o structură de lumină ca un turn ridicat pe o aripă de înger.
II
Tăcut mă întorc acasă. în alte locuri oamenii descresc rândurile caselor alungă suflete temeri gând le calcă-n picioare le scăldă în praf şi ele devin prea murdare prea grele. date afară din hainele de-nceput sunt silite să cerşească goale prin lume de-aceea poate acolo unde războaiele şi nebunii au lăsat prea multe vise fără loc uneori aerul este atât de greu încât abia pot respira.
Zebra peste care nu voi trece
zebra peste care nu voi trece are ceva din temerile mele că va fi veşnic toamnă că se vor naşte copii maturi se va pune o pânză de tristeţe şi necredinţă peste lume. zebra peste care nu voi trece are ceva din temerile tale şi poate îmi va semăna cu o durere în piept.
Ca un inorog
alerg ca un inorog scăpat din scoarţele poveştii şi nu mă opresc decât rareori să mă oglindesc în visul vreunui rătăcit. ţările şi mările umblate trec una câte una una câte una în spatele meu încât mă sperii de gândul că singurul lucru care îmi e aproape (până sub piele de aproape) este călătoria aceasta cu pasul ei iute ori uşor cu ticăitul ei de ceas cu bateria pe terminate cu toate cuvintele cusute pe un zmeu ori transformate în păsări.
Rugăciune
Doamne, ascunde-mă în mâna Ta şi uită-mă acolo ca într-un timp cu oameni buni.
Alexandru Mărchidan
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
