Ne trebuie o groapă de gunoi

Atâţia saci menajeri plini cu confesiuni

Adăpostesc în mine de ani buni

Mi-ar trebui doar mie o groapă de gunoi

Să expatriez tot acest puroi…

Mă întrebaţi probabil de ce nu am scăpat de reziduuri pe parcurs…

De ce am aşteptat să se adune atâta timp şi s-au făcut atât de grele

Nu am avut cum să mă debararez de ele pe ascuns

Le-am ţinut în buzunar şi s-au impregnat pe piele…

Căci de-ascultat nu mă ascultă careva

Sunt siluete care doar se prefac c-aud

Dar ce le pasă lor de iubirea mea ce-şi pierde seva

Precum un vierme de mătase fără frunzele de dud.

Unde aş putea să-mi deşertez regretul

Fără să m-amendeze intrasigenta patrulă de ecologişti ?

Nu mi-ar ajunge doar deşertul

Prea multe de-aruncat avem noi, eu şi atâţia oameni trişti…

Să depunem câte o cerere la toate primăriile

Şi poate vom obţine câteva hectare la periferie

Acolo ne vom descărca definitiv cu miile

La groapa de gunoi unde sufletul, precum Hristos reînvie

Revelionul zilnic

Cochilii de-artificii provoacă panică în cer          

Înfiorând cometele gentilice din lectica de promenadă…

Meteoriţi suspină la fiecare răsărit în zgomotul rebel

Nepricepând că pe pământ nu s-a iniţiat încă o nouă debandadă.

Divertisment profan sau poate chiar inconştienţă

Aşa este interpretată-n praf stelar petrecerea umană…

Prea multă gălăgie zilnică într-o lume lipsită de decenţă

Prea multe focuri de artificii, mult prea puţină hrană…  

Printre atâtea zeci de artificii, lansate zilnic, îndată ce apune soarele

Nici aştrii speculaţi de vrăjitoare - fiice adevărate sau bastarde

Nu mai ştiu când se schimbă anii, dar ce să mai aibă habar masele ?

Ascultă “Rapsodia română” interpretată la petarde…

Ce-o crede un străin pilot de avion ?

Că-n România, în fiecare seară e revelion…

Flota ştrengarilor din Uricani

Purta bătrânul Jiu bărcuţele de hârtie

Lansate în necunoscut

De ştrengari din Uricani…

O flotă construită din ambalaje de halva

Se îndrepta spre mai departe

Purtând în cabine visele tuturor acestor copii nevinovaţi

Care se joacă de-a dacii şi romanii

Pe lângă E.M. Uricani

Sau pedalează cu schimbul un Pegas portocaliu un pic ruginit,

Căruia îi cade lanţul pe neaşteptate,

În tururi cicliste pe lângă centrul de colectare al fierul vechi.

Şi seara, plictisindu-se de miuţa încropită în spatele blocului C7

Cu poarta dintr-un bătător de covoare

Pornesc alene spre malul Jiului,

Degustând cireşele încă necoapte

Dar rupte cu tot cu crengi dintr-o livadă abandonată…

Aici privesc cum se aprind luminile la blocuri,

Ca un mare oraş francez cu ieşire la Mediterană.

Atunci trimit bărcuţele de hârtie

Cât mai departe,

Urmărindu-le cu privirea

Până devin un simplu punct alb

Şi speră în subconştient că visele lor vor avea soarta lui Moise pe Nil

Îngerul cerşetor din Lupeni

Un înger anonim, ca atâţia alţii,

Nepieptănat, cu aripile tăiate ordinar,

Precum coada unui maidanez ciopărţit în glumă de micii ştrengari ai oraşului,

Interpreta destul de bine la muzicuţă

Piesa “Angie” de la Rolling Stone

În gara din Lupeni, Valea Jiului.

Frânturile de aripi de-abia se mai zăreau,

Formându-i o cocoaşă discretă.

Se aşezase pe peron, sub un carton mai curat,  stând turceşte,

Sau ca un yoghin concentrat pentru levitaţie.

Era îmbrăcat modest,

Cu pantaloni raiaţi maro, sacou gri şi cămaşă descheiată la primii doi nasturi,

Încălţat cu o pereche de pantofi prăfuiţi, de şomer descumpănit…

A renunţat la aura sa galbenă acum ca o floarea soarelui palidă, vărsată de vânt,

Refuzată de Van Gogh,

Pentru a o transforma în pălărie-recipient

În care trecătorii să-i arunce nu monede, nu bancnote,

Ci păcate…

Le colecţiona pentru a strânge bani de bilet,

Să se întoarcă în cer…