RUNE sau POSTLUDIUM

 Eugen Evu

 

Dragă, ca o surioară, eu sunt la (nemai) misterioasa vârsta a tragerii concluziilor toate, ale vieţii, iubirii şi inerentei noastre plecări. (…) Sper ca fineţea inimii tale, senzualitatea ta graţioasă, cultivată, de balerină visînd să se desprindă un pic din tirania gravitaţiei, inimii tale atât de încercate, de nenoroc, de fatalitate, de vremile ce le traim,..este ca a unei perle ce s-a născut scânteietoare (dar nu pentru ORBI!) - dar nu uita că perla se naşte când un fir de nisip pătrunde sub alveola micuţei bucăţele de carne VIE, a moluştei, aşadar dintr-o rană: ! Ce ne e inima, decât din aceeaşi carne cu a moluştei din adâncul Oceanului? Aşa ne este şi Soarta, şi Arta... (Cândva, prin tine, mi-am amintit de povestea lui Esenin şi a Isadorei Duncan…(Poate ţi-o voi povesti cândva).

De departe-aproape, îţi dăruiesc un poem de azi noapte, desigur, cam hermetic, (Hermes îmi e zeul)- deoarece cred ca Poezia  adevărata este dintotdeauna un descântec, o incantatie, care îmblânzeşte fiinţa ce se zbate în noi...O, câte iubiri –şi totuşi una, am trăit!Şi tot atâtea am murit. Scriam cândva…o stare … un dor, o stranietate a gândului meu: de aş putea, ţi-aş muri şi moartea ta…Dar să nu fim trişti,să nu-l credem pe Bacovia, care “ auzea material plângînd”; să auzim …antimateria râzînd !

 

Cu îndrăgire şi speranţe,

 

 

Lebăda cu gât străpuns…

 

Un poet prieten de demult, îmi dedica o carte a sa cu autograful “ lui Eugen Evu, lebăda cu gât străpuns”…Ei bine, ştiam din mitologia scandinavă, simbolul Lebedei şi al dansului lebedei, superbă metaforă a Balerinei- a Vieţii…Şi dacă vei vedea Lebădsa săgetată, din faţa Muzeului Magna Curia, din Deva, vei înţelege de ce mi-am ascuns lacrima, săgetat de un înţeles indicibil al acestui simbol… Cu atât mai stranie emigrarea ta în Nord, acolo unde iniţiaţii ştiu ce înseamnă RUNELE..

 

Codul mitopoezic

 

Lovit de vârste ca de vâsle valul

Ce-îmbrăţişează prin complicitate

ca-n aşternut orgasme repetate

( plutirea-n sfânt văzduh) sărut graalul.

 

O, Nebunie ! Fost-am dimpreună,

tot mai departe-apropiaţi de lună

spre Patria din vis, originalul

Tipar genezic.

                    

Vag divin răsună

Rumoarea dimensiunilor, Străbună,

al Îngerimei Spleen. Transcedentalul

Din Sinea Lumii coborînd, creată

Sacrificînd? Divin dezaripată,

Cunoaşterea,-n Treimea-Ţi cenzurată...

 

Promisiunea-n dogme suspendată?

Celest fantasm ca stare amputată.

 

Feminitatea-n veac îndurerată

Va naşte-a deveni? Răspunde-mi, Tată!

 

Denecuprinsul Verb trezitul, iată,

în ăst poem, Splendoare vindecată...

Zadarnicind ce moartea,-nfometată,

mi-a smuls, lăsându-mi muza, Idealul...

 

Aud cu gândul tot ce nu se-arată...

Melodioasa-mi frunte-ngenuncheată

Se dărui-va Ţie, ( ca prădată!)

Talant al preaiubirii ( vinovată?)

 

Lumina Ta cu noaptea-mpreunată

Să o resorbi, sporită,- însămânţată

Adeverind Fiindul? Chinu-mi, iată,

Molusca inimii-n cochilia sfărmată

Născu din rana libertăţii Artă :

Melodioasa-mi lacrimă, perlată.

 

Cu ochi goliţi de Cer, ultimei Thule,

Bătrână remanenţă, în Doime,

A Treia-ţi Parte-o jefui, Elohime?

 

Ci doar Iubirea ne-a-nvrăjbit, trădată

De-al Tău! rebelul cheruvim. Trucată

E fapta Lui, nedrept şi mie dată!

 

 

De-al meu destin mă plâng şi râd deodată

EA, felurite nume-având e toată

Fecioara-mi roditoare, adorată.

Voi, fii şi fiice, nu ne plângeţi! Bată

Nebune vânturi dragi, să ne despartă

Cu-al lor nirvanic zbucium n-au să poată:

La ultim ţărm, adio niciodată

        

Femeia , mama noastră.

 

Aprilie 2012