|
In times when fairy tales
begin,
In times with magic laden,
(1)
There lived, of high and noble kin,
A most enchanting maiden.
She was the only child
they raised,
Of wits and virtues many,
(2)
As is the Virgin midst the praised
And midst the stars Selene.
Beneath a dark, majestic
vault
She walks, her steps abating
(3)
Close to the window where, in alt,
The Evening Star’s awaiting.
She gazes at his distant
rays
That glow and light the ocean,
(4)
While on the rolling water ways
Black galleys set in motion.
She sees him now, she sees
him then,
Thus ripens her desire;
(5)
From watching over and again,
His love for her grows higher.
When on her elbows her
head leans,
Sweet reveries prolonging,
(6)
Her heart and soul can find no means
To quieten their longing.
And so alive his light
cascades
Whenever dusk gets nearer, (7)
Around the murky castle’s shades
As he’s about to see her...
***
He trails her footsteps as
she leaves
Towards her night’s retire,
(8)
And with his icy sparkles weaves
A web of flashing fire.
And when she lies in bed
to rest,
A sleepy child so candid,
(9)
He strokes her arms set on her chest,
He closes her sweet eyelid;
And from the mirror’s
depth his glare
Reflects upon her body, (10)
Upon her eyes shut unaware,
Upon her face leaned mildly.
Seeing her lips from
smiling sweep,
He shivers in the mirror,
(11)
As he pursues her in her sleep
To hold her spirit dearer.
And then she speaks to him
in dreams
And sighs within a sad plea:
(12)
“Oh, sweet lord, who my night redeems,
Why don’t you come? Come by me!
Descend, my stellar prince
so kind,
Along a soft ray gliding, (13)
Pervade the castle and my mind,
Light to my life providing!”
He listens eagerly to
her,
Resplendent and reviving,
(14)
Then suddenly becomes a blur,
Into the dark sea diving.
The water around where he
falls
Spawns rings of growing sizes,
(15)
While he from unknown deepness crawls
And as a young man rises.
Walking as smoothly as on
sand
Through open window spaces, (16)
He holds a sceptre in his hand
Enfolded in reed laces.
He looks just like a
youthful king
With silky, golden tresses;
(17)
A bluish shroud tied in a ring
His naked shoulders dresses.
But then his livid face
disguise
Exudes a waxen glimmer –
(18)
A handsome ghost with lively eyes
That only outwards shimmer.
“Out of my realm I came,
your call
To follow with devotion;
(19)
My father is the heavens tall,
My mother is the ocean.
To reach the place that is
your home,
To get to see you closer,
(20)
I had to leave the sky’s fair dome
And be reborn of water.
Oh, come, my holy
treasured love,
Give up your world forever!
(21)
I am the Evening Star above,
You be my true bride ever!
Down there, in palaces of
pearls,
We’ll live for many ages,
(22)
And everywhere the sea unfurls
Its souls shall be your pages.”
“Oh, you’re as handsome as
in dreams
An angel would be showing,
(23)
But on the path lit by your beams
I’ll never think of going;
A stranger in both tongue
and wear,
A dead glow you deliver,
(24)
For I’m alive, while you’re a glare,
And your eye makes me shiver.”
* * *
A day goes by, and two
more, then,
As night the heavens closes,
(25)
The Evening Star comes up again
And his bright rays exposes.
Inevitably in her
dreams
His image keeps returning
(26)
And thus the lord of wavy streams
Refills her heart with yearning:
“Descend, my stellar
prince so kind,
Along a soft ray gliding,
(27)
Pervade the castle and my mind,
Light to my life providing!”
From up there, when he
hears her pray,
In sorrow he retires, (28)
And soon the sky begins to sway
Around where he expires;
The air fills up with
purple flame
That through the whole world surges, (29)
And from the chaos vales sublime
A graceful face emerges.
On long black curls like
tendrils smooth
His crown seems to be burning,
(30)
He comes surrounded by pure truth
Into a sun’s blaze turning.
Amidst the folds of his
black shroud
Two marble arms are shaping,
(31)
His face is like a somber cloud
Beneath the gloomy draping;
And yet his large and
splendid eyes
Shine deeply with desire,
(32)
Like two voracious passion cries
That through the dark transpire.
“Out of my realm I strived
and came,
Your call again to follow;
(33)
My father is the sun aflame,
My mother the night hollow;
Oh, come, my holy
treasured love,
Give up your world forever!
(34)
I am the Evening Star above,
You be my true bride ever!
Oh, come, and in your
golden hair
Let me twine starry laces,
(35)
And on my heavens be my pair,
Most lovely of all faces.”
“Oh, you’re as handsome as
in dreams
A demon would be showing,
(36)
But on the path lit by your beams
I’ll never think of going!
Your cruel love is
inhumane
And hurts my feelings deeply,
(37)
My large eyes are in heavy pain,
Your fiery gazing burns me.”
“But how could I descend
to you?
Do you not see the reason,
(38)
That my time never will be through,
While yours is just a season?”
“I know not where to seek
an end,
Nor how to be beginning –
(39)
Although your words I understand,
I cannot see their meaning;
But if you truly wish my
heart
To love you like no other,
(40)
Then from the heavens you depart,
Become a mortal, rather.”
“You ask me my immortal
glow
To give up for your kisses,
(41)
So I in turn wish you to know
How deep my love for you is;
Indeed, I shall be born in
sin,
By novel law abiding;
(42)
To the eternity I’m kin,
From it I’ll be dividing.”
And he keeps going… out of
sight.
For love of a young maiden
(43)
He vanishes from heaven’s height,
For days remaining hidden.
* *
But in the meantime
Catalin,
Slick boy in servant jackets,
(44)
In charge of pouring beverage in
Men’s goblets at the banquets,
A page who carries all
around
The empress’s long dresses, (45)
A bastard child, abandoned found,
Yet not shy with his glances,
With rosy cheeks fresh
like the sprout
Of spring – cute little sinner, (46)
Quietly sneaks, spying about
And eyeing Catalina.
Just look how lovely is
her sight,
And gorgeous… oh, God bless her!
(47)
Yes, Catalin, the time is right
To try your luck, no lesser.
He steals a hold of her
within
A path on the yard’s borders.
(48)
“What now, you wicked Catalin?
Go ‘way and mind your orders!”
“What now? I wish to see
you slip
Away from thoughts so lonely,
(49)
And rather laugh, and give my lip
A little buss, one only.”
“But I don’t know what you
speak of –
Leave me alone, go yonder!
(50)
Oh, for the Evening Star above
I have an aching wonder.”
“If you don’t know, I’d
show you round
Love’s yard, petal by petal,
(51)
Only unwind and do not frown,
But bear with me a little.
As when a hunter lays a
noose
For songbirds young and charmful,
(52)
When I unfold my left arm loose
Embrace me in an armful;
And stare your eyes with
still amaze
Into my eyes intently…
(53)
When your slim waist I try to raise,
Upon your toes rise gently;
When I look downwards, to
my face
Keep your face straight up further,
(54)
So we can gaze with endless grace
And sweetness at each other;
And such that everything
is said
Between ourselves, my lover,
(55)
When kissing you I bow my head,
Kiss me over and over.”
She listens to the naughty
boy
Astonished and distracted, (56)
And playfully, and rather coy,
Now snubbing, now attracted,
She says to him: “Since I
was small
I learned to know you closely;
(57)
So chatty and no good at all,
You would quite suit me, mostly…
Alas, a stellar prince
arose
From a forgotten kindness, (58)
And to unbound horizon glows
Above the ocean’s blindness;
And secretly my eyelids
seize,
For they are drowned by weeping
(59)
Whenever waves upon the seas
Towards him journey sweeping;
He shines with everlasting
love,
My pain away beseeches,
(60)
And yet ascends so high above
To be beyond my reaches.
His sad and frosty light
rays spill
Across two worlds departed…
(61)
Forever I will love him, still
Forever we’ll be parted…
And for this reason my
days are
As empty as the prairies,
(62)
While nights are filled with holy charm,
Mysterious like fairies.”
“You are but childish,
hence so frail…
Let’s run afar forever,
(63)
And hope that they will lose our trail
So none will know us ever.
For in our hearts we shall
be twin,
We shall have joy and wellness,
(64)
And you’ll no longer miss your kin
Or dream of stellar highness.”
*
* *
The Evening Star departs.
The sky
With growing wings he beckons,
(65)
And thousand-year-long flights go by
In just as many seconds.
A flood of stars unfolds
below,
Above – more stars that twinkle;
(66)
He seems to be a lightning flow
Astray amidst their sprinkle.
Out of the chaos vales
sublime
Surrounding him and surging,
(67)
He sees, beyond the dawn of time,
The streaming lights emerging.
As they emerge and spill
around
Like giant seas amassing,
(68)
He flies, his yearning mind unbound,
Until all turns to nothing.
For where he lands there’s
no domain
Nor eye that can discover,
(69)
And time itself struggles in vain
From bareness to recover.
It’s but a void, yet he
does find
A thirst that draws him over,
(70)
A deep abyss resembling blind
The failure to remember.
“Of harsh and dark
eternity
Relieve me, please, my Father,
(71)
And blessed thy name forever be
By all the world together.
Oh, ask, my Lord, for any
charge,
But make my fate another,
(72)
For while your source puts lives at large
As well their deaths you gather.
My immortality
recall,
Extinguish my eyes’ fire,
(73)
And give me, in exchange of all,
One hour of desire.
From chaos, Lord, I rose,
and yearn
To be returned to chaos…
(74)
Out of the utmost stillness born
I have a thirst for stillness.”
“Hyperion, you who from
naught
Appeared, a world reclaiming,
(75)
Ask not for signs or marvels that
Have neither face nor naming.
Become a man – is this
your goal,
Their likeness to acquire?
(76)
But were mankind to perish whole,
Others would still aspire.
They only build, yet
cannot save,
Ideals all too shallow –
(77)
As waves are marching to their grave
More waves arise and follow.
They have but lucky stars
to chase
While haunted by misfortunes,
(78)
We live outside of time and space
With no death in our fortunes.
Out of eternal
yesterday
Today’s living expire;
(79)
Were an old sun to fade away,
New suns would burst afire.
Seemingly parted from the
void
By void they are predated,
(80)
For all are born to be destroyed
And die to be created.
Still you, Hyperion, shall
last
Even beyond your twilight…
(81)
Ask for the prime word of my past –
Shall I gift you with insight?
Your voice at singing
shall I ease,
Adorn it with
emotions (82)
That could charm mountains and their trees
And islands of the oceans?
Perhaps in deed you wish
to show
Your righteousness and power?
(83)
I’d have the Earth sliced row by row
For you, to rule all over.
I’ll give you fleets lined
side by side
And legions you could spread
through (84)
The lands afar and oceans wide,
But death I cannot grant you…
And dying for – who’s
really worth?
Just turn around and travel
(85)
Back to that ever-drifting Earth
And watch your fate unravel.”
*
* *
His place, where he was
meant to stay,
Hyperion regaining,
(86)
Like visions from a former day
His rays, again, start raining.
For twilight’s hour is
about
And night will be her daughter;
(87)
The quiet moon is coming out
Trembling from under water
And fills up with her
magic glow
The trails in forests hidden.
(88)
By lovely linden trees, below,
Two youngsters lay down even.
“Upon your bosom let my
head,
Beloved, to surrender
(89)
Beneath the glitter your eyes spread
So sweet no words can render;
With their enchantingly
cold light
Stroll out through my compassion,
(90)
And pour perpetual delight
Along my night of passion.
And always over me
remain
To ease my aching sadness,
(91)
For you are my first loving pain
And my last dream of madness.”
Hyperion sees from
above
The wonder on their faces;
(92)
He barely touched her neck with love,
When she his waist embraces…
The silver flowers’
perfume spreads,
Their bloom is gently snowing
(93)
Upon the two young children’s heads
With long and fair curls flowing.
Then she, from love in
spirits high,
Raises her eyes and glimpses
(94)
The Evening Star. Yet only shy
Entrusts him with her wishes:
“Descend, my stellar
prince so kind,
Along a soft ray gliding,
(95)
Pervade the forest and my mind,
Light to my fate providing!”
He shivers like the other
days
Above the hills and valleys,
(96)
While guiding on their lonesome ways
The rolling water alleys;
But unlike then, he does
not fold
Into the sea from farther:
(97)
“What do you care, you earthly mold,
Whether it’s I or other?
Enclosed within your
narrow ring
Good-fortuned lives you’re spending,
(98)
Whilst I to my own heavens cling,
Immortal and unbending.”
|
A fost odată
ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce,
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apară.
* * *
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorba şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Caci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
* * *
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim-o apucă:
– Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând,
Şi viaţa-mi luminează.
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
* * *
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesei rochii,
Băiat din flori şi de pripas
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişeaza pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu i-acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
– Tu esti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
* * *
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dentâi
Cum izvorau lumine.
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări de-a-notul …
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu-mi cere semne şi minuni
Ce nu au chip şi nume.
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşarte idealuri –
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.
Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
Părând în veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi,
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
* * *
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
De-abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştele a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca-n alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
|
