|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Eugen DORCESCU
Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu... (1 Petru 2, 9)
1
Tot mai mult înţeleg că aici sunt în parte, că dincolo-s întreg. Că, de-aici, Te contemplu şi-atât, că sunt izgonit, exilat, cu obezi la picioare şi cu laţul de gât. Dar îmi ajunge, mă mângâi că Te ştiu şi că eşti. Suflul Tău viu circulă-n mine ca sângele. Prin ochii cu care Te privesc mă priveşti.
2
Eonul meu încearcă-un drum invers, Pe cât de van, pe-atât de indecis: Ar vrea, în decăzutul univers, Să urce, de la Iad, la Paradis. S-ar vrea perfect. Şi nu-i. Şi nu va fi. Şi nu-mi stă în putere să evit Blestemul de-a fi fost, din prima zi, Eu însumi vinovat şi izgonit. Zvârlit în timp, şi pironit în loc, Pe-un lut de pălămidă şi de spini, Veghez sub neclintiţii heruvimii, Sub îngerii sălbatici şi sublimi, Ce mă privesc prin spada lor de foc. Încât, atâta vreme cât sunt viu, Paradoxal amestec de spirit şi pământ, Exact nenorocitul fapt că sunt Aşa cum sunt Mă-mpiedică să fiu.
3
Şarpele, pretutindeni prezent, mă urmăreşte oriunde, prin pustietatea de metal şi ciment, înconjoară, cu nevăzutu-i colac, solitudinea mea fără leac. Nu-l privesc, nu m-ascund, nu-l ascult. Am murit pentru lume de mult. Doar că simt împrejur, când şi când, ca un spin, din privirea mulţimii, ucigătoru-i venin. “Vade retro!” şoptesc. Şi m-aşez - ca pe-o piatră – pe acies animae, pe al sinelui miez, nădăjduind să se-ncheie cândva acest joc fără sens, cu umbre, mucegai, mucava. Dar zadarnic. Ori dorm, ori sunt treaz, îi simt lacrima rece, îi simt solzii de gheaţă pe-obraz.
4
Suferinţa o poţi defini extrem de uşor. E rana, desenată, în zigzag, pe picior, e stativul, perfuzia, spasmul ce scutură fiinţa în clipa injecţiei intravenoase, e carnea, ea însăşi spasmodică, subţiată, de-atâta durere, pe oase, suferinţa-i delirul dintre anestezie şi veghe, e atacul de panică, e singurătatea de gheaţă a eului, învelită în trupul strivit, chinuit, ca într-o tot mai străină şi mai potrivnică zeghe. Suferinţa-i, pare-se, limfa acelui primordial, genezic eşec, suferinţa are, se zice, un metafizic temei. Ci iat-o: E-aici, e alături, e tresărirea inconştientă a mâinilor şi a pleoapelor ei. Mi se scurge, prin gânduri, ca un negru culbec. E privirea care mă-ntâmpină când intru pe uşa salonului 3, e privirea ce mă-nsoţeşte, imensă, când plec.
5
Ninge. În vis, o ninsoare uşoară cade – aşa ne-a fost scris – peste-o ţară frumoasă, care nu mai e ţară. Vântul, polizor nevăzut, şuieră-n vis, şi ascute un satâr nevăzut, care-o spintecă, dur, în felii nevăzute. Iată-ne, dar, oscilând, rătăcind, între vis şi coşmar, iată-ne, dar, străjuiţi de strigoi primitivi, troglodiţi, pe care nu pot nici să-i tac, nici să-i strig. Spaţiu-i mut. Timpu-i mort. În tărâmul acesta, unde ninge uşor, peste oameni de foame, peste oameni de frig.
6
L’homme qui est en honneur, et qui n’a pas d’intelligence, Est semblable aux betes que l’on egorge. (Psaume 49, 21)
Uneori, omul zilelor noastre, el însuşi creat după chipul şi-asemănarea Celui Etern, devine, prin propria-i voie (se declară apeman!), un biped insalubru, un ins trupolatru, canolatru, brainstormed şi tern, un recipient de minciuni şi de ură, o statuie de zgură, o făptură ce-mparte, altora, sieşi, nimicire şi moarte... O făptură crudă, vicleană, greu duhnitoare, o hazna mişcătoare.
7
Timpul, plicticos, linear, monoton, ne roteşte, ne-ntoarce, ne duce către Harmaghedon. Umbre vom fi, întrupate cu totul altfel decât suntem acum, prăbuşindu-ne, unii, în gheizerul de foc, de fum, şi de scrum. Alţii, în schimb, vom ieşi, luminoşi, din spaţiu şi timp, vom vorbi fără glas, vom privi fără ochi, vom călca fără drum, într-un fel ne-nţeles, pe care duhul doar, sângerând, ni-l şopteşte acum.
8
Nici o grabă nu ai, creangă de brad, de la un trunchi, la altul, prin negura cetinii, semne făcând. În iarbă şi-n pănuşele verzi, nevăzutul suflet al liniştii zburdă.
9
Pe zi ce trece, mă despart de trup. Îl văd cum se destramă, cum dispare: Abandonând fiinţa trăitoare, În nevăzute lumi interioare, Veşmintele neantului se rup. Materia e moarte şi neant. Ştiam aceasta, o-nţeleg prea bine. Deci templul cărnii cade în ruine Şi-alături, duhul, ax de diamant, Mângâietor, ermetic şi distant, E-n mine, însă-i dincolo de mine... Dar eu, nici trup, nici duh, eu cine sunt ? Eu sunt o entitate ce se-ascunde. Contemplu trup şi duh, şi mă scufund În mine însumi, ca un val în prund, În mine însumi, ca o rază-n unde. Mă caut, între ceruri şi pământ, Şi mă găsesc oriunde şi niciunde.
Acum, la margini, unde paşii mei Ne poartă dinspre viaţă către moarte, Aşa am fost, şi încă suntem: trei. O singură cenuşă-n trei scântei. Nu ştim de ce şi cine, deodată, ne desparte.
10
Izvoditoru-acestor stihuri ştie Că, isprăvindu-şi truda, pune punct La scriitură şi biografie, Că, deşi viu, de-acuma, e defunct. (Din milă şi dezgust, nu din trufie). Să nu vă mire, deci, că-nchide uşa Spre lume, fericit şi solitar. Că îşi desface lanţul şi cătuşa Ce l-au legat de semeni în zadar. Atât mai vrea: Să-i presăraţi cenuşa Fie-ntr-un râu subcarpatin, solar (În Sohodol, în Ibru sau Gomnuşa*), Fie-ntr-un râu ce curge-n alt hotar (Verzui ca spânzul, reavăn ca scoruşa) – Să-i presăraţi cenuşa în Isar…**
* Cursuri de apă, pitoreşti cândva, ce întregeau farmecul edenic al peisajului în care autorul şi-a petrecut copilăria. ** Die Isar: Râu sublim, ce traversează un mare oraş din Europa (Muenchen).
ADAM
Dezic, şi mă dezic de tot ce am. În fapt, ce vrea să-nsemne a avea? Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha’adham*. Şi lângă mine stă femeia mea. Ca ins primordial în Paradis, N-am ascendenţă. Cât despre urmaşi, Vrăjmaşi îşi sunt. Şi mie-mi sunt vrăjmaşi. Urmaşii mei trupeşti m-au compromis. Iar Eva, dăruită de Acel Ce m-a creat, e-un dram din trupul meu. Un unic trup clădim în Dumnezeu.
În lume, deci, suntem doar eu şi El.
*ha’adham (ebr.) – omul de pământ.
EUGEN DORCESCU
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
THE
HAPPY FEW
