|
Selecţiuni din
volumul
Vers împotriva liniştii
Poeme în alb mat
de
Simona Anomis
Descântec
E atât de linişte, încât aud cum jelesc
păcatele din mine,
frunzele moarte din toamna mersului înapoi.
Liniştea se întoarce, amară,
mai totundă decât mirarea ,
mai tacută decât fericirea umbrelor,
şovăielnic, prelingându-si puterea,
peste clipele de somn nelinistit,
plin de coşmaruri,
zvârcolind amintirile, una câte una!
Doamne, e atât de linişte,
că m-am apucat de scris,
să aud condeiul poeţilor morţi,
cum se luptă cu ţacul tastaturii mele,
într-o batălie măreaţă
pentru dreptul la
Linişte.
Nimic altceva
Nu mai am nimic nou de spus lumii,
Nimic altceva, decât o umbra boemă a
Cuvântului meu,
care credea,
ca timpul se dilata, ca un cimpoi, dacă sufli în el!
Deci nu mă întrebaţi unde mi-e inima!
Am învaţat degeaba anatomia
Castraveţilor muraţi, puşi de bunica,
Cu multă sfătoşenie,
în borcanul amintirilor.
Am să îmbrac o fustă scoţiană,
Si-o sa adun secundele-n sunet,
Cu pioşenie,
Cu mare sfială,
nimic mai mult,
nimic mai putin,
Nimic atceva,
decât atât...
Alegorie verde
Dacă iarba creşte şi fără mine
Sau chiar în locul meu,
Aş vrea să fac o cerere scrisă,
Să intru în clubul,
Cailor verzi de pe pereţi,
Sau mai simplu,
Să devin sufletul ierbii,
Să-i învălui temătoare verdele crud,
Sâ-i îmblânzesc asprimea!
Dacă iarba creste prin mine,
i-aş deveni bodyguard,
slugă nemernică,
sclav al iubirii,
răsuflare caldă,
în fiecare dimineaţă,
apă de băut si hrană proaspătă la rădăcină.
Din păcate cererea mi-a fost respinsă,
Din politeţe.
Sunt mult prea calificată,
Pentru postul vacant al ierbii,
De aceea am devenit
OM.
Evadare anulată
M-am sinucis, de când ai zis:
Ceau baby!
zilnic m-am anulat si azi,
Mai mult decât niciodată mi-am dorit
Să mor,
Să evadez din plasa ta de minciunele drăgălaşe.
M-am aruncat de-a dreptul,
cu capul în jos,
într-un adânc obscur,
decisă sa pun punctul pe I,
dar nici măcar acolo n-am scăpat
de mine!
Întunecata, neagră de supărare,
eram tot eu,
Lipsit de dragoste, sufletul îmi apaţinea,
culmea neruşinării
Tot mie!
Mă căutam, puţin indiferentă,
Pe bâjbâite...
Să vad dacă mai dau de mine
Şi-am dat!
M-am anulat
Degeaba
Nu te uram.
Condamnare
Exist între doi poli de univers
Unu, doi
Sunt condamnată să trăiesc
Liber.
Între doua farâme de vis,
Stă adolescenţa cocoţată ca o fraieră
Mare!
Aştept să fac riduri în libertate,
să crăp într-o joi,
în deplinătatea facultăţilor mintale,
să-mi stropească un popă
Oasele cu isop,
să se albească,
mai vârtos ca zăpada minţii mele!
şi să scap de pedeapsa
Iubirii.
Fapt
Călauzită de mine
Raza a spart tăcerea soarelui, în mii de globuri hazlii
Am râs de tine, când te-am vazut aplecat într-o pozitie indecentă,
Ca sa saruţi paşii timpului
Printre cioburi de soare spart,
dar de-atăta haz de necaz,
am scăpat un adevăr din gură,
s-a spart cuvântul meu,
iar promisiunea ta de a mă iubi veşnic
s-a dus si ea pe valea sâmbetei,
sau a plângerii?
Am ţipat sfâşietor,
În timp ce tocmai ea,
si-a luat zborul,
liniştea mea s-a evaporat din cana cu ceai
aromat
spre tărâmul
singurătăţii.
Sferă
În centrul pamântului e tot o inimă.
Degeaba vin experţii
şi iau probe!
Geologii scot piatră după piatră la lumina
şi vulcanii scuipă cenuşă fierbinte!
Deştepţii pământului bat fierul cât e cald,
Fără motiv!
Eu ştiu că inima e de vină pentru cutremure!
Am luat deja pulsul lumii!
Am mirosit deja sufletul scorojit al ţărânii,
Acolo în adânc
Am văzut cu ochii mei cum dospeşte întunericul
Şi răsare în mine
Pulsaţia străvezie a
Urletului de lup,
Sub clar de lună plină,
Sunt pe deplin ocupată de sfera albastră.
Pamântul locuieşte
În mine.
Acasă
În apele mele s-au oprit recunoaşterile de bine.
Din patru colţuri concomitent mi se spune că se revarsă
Mările mele,
Despre care aud doar, că ar fi albastre.
Aşa cum este şi normal,
Clasicismul înfloreşte pe toate gardurile verzi ale
Minciunii.
Din miezul pâinii
Înţeleg cum munca îşi coace clipele,
În desiş de căutări,
La cuptorul înţelepciunii.
E dreptul meu străbun, în umilinţa istoriei,
Sa mă dau mare cu stiinţa altora!
Când iau de la copii neliniştea soarelui,
nu-mi crapă obrazul de ruşine!
Când sărut bătrânilor oasele trudite în scurgeri de memorie,
Unde mă aflu?
În apele mele s-au oprit roiuri de an,
să-şi facă stup,
Deci,
Sunt la mine
Acasă.
Crima lui Brâncuşi
Numai pământ curge din rană.
Brâncuş a ucis nemurirea cu opera lui, a înţepat
Cerul în fund,
A gonit graurii veşniciei şi m-a făcut să simt
Pământul sub picioare.
Îl simt în mine
Rotund,cu nisip şi sărut de albastru.
E zarea mea orbită
De lumea mea,
De pamântul nostru,
Numitor comun
Ce răsare
Cu dorinţa soarelui în mine,
Numai pământ,
Rănit
De rotundul
Mesei tăcerii,
bandajat de artă,
vindecat
de iertare.
Incizie
Aştept, aşezată în faţa lumii,
Faţă în faţa cu durerea,
Cu timpul ce se dilată
In venele mele bolnave de aşteptare,
Cu umbrele mele,
inventate prin coclauri de creier,
slujind la secunde,
cu duiumul!
Dicolo mă aşteaptă un nene doctor,
Expert în cardio- vasculare si
Neoplasme indigene.
Inima moare, în lipsă de mine.
Au, mă doare începutul!
N-as lua-o nici în ruptul capului de la capăt!
E rândul altora sa vadă cum se nasc copiii,
să se cutremure în durerile facerii de cuvinte,
Ma ustură cruzimea halatului alb
Dar tac!
Mă prefac mută, să nu-mi taie limba,
Să nu observe culoarea din obraji,
c-am revenit printre lacrimi
la sinceritate.
|
