EŞTI  TU?

Am privit în oglindă

Anii troienindu-mi

Suflul de vietate hăituită:

În turnul meu de fildeş,

Prin cristale de geamuri,

Priveam înaltul şi-mi

Plămădeam în taină

Mare visele

Trăiam pentru a primi

În fiecare clipă

Sărutul de foc

Al Luminii.

Credeam că mă pregătesc,

Destoinic şi temeinic

Pentru a fi mireasa

Soarelui.

Îmi ţeseam rochia

Din flori de uitare

Şi lacrimi de gheaţă.

Îmi împleteam părul

În fiecare seară,

Cu stele prinse în el,

Să-mi lumineze aprig

Lacrimi de dor neînţeles.

Apoi a plouat…

Cu lacrimi de sânge

Şi-a spălat faţa de viaţă

Lumea mea.

Tănjeam după soare,

După sărutul lui

Şi mă veştejeam

Până în clipa

În care necunoscut

Te-ai apropiat de fereastra

Sufletului încătuşat

Şi mi-ai furat gândul.

Te însoţeşte mereu,

Îţi veghează paşii,

După vremi de ignoranţă

Te-am redescoperit.

EŞTI  TU SOARELE MEU?

 Ochii se îneacă

Într-un abis iluzoriu

Din cenuşa lacrimei se înfruptă

Corbii minciunilor, negri;

Cu geneză de stea,

Cu viaţă de astru,

Cu moarte de flutur,

Sufletul înlănţuit

Caută poarta eternităţii;

Iubire –spin amarnic,

A însângerat o inimă;

Seva neagră a vieţii

S-a scurs în vid,

În nimicul din jur.

Însetaţi de rană,

Rechini albaştri de dor

Smulgând neruşinaţi viaţa

Unui astru măreţ.

Geneza eternităţii,

Calea Lactee din viaţă

Sau chemarea surdă a Nirvanei?

Oglindesc ochii tăi

O dragoste pierdută,

Udată îndeajuns

De lacrimile mele.

Iubirea însă s-a scuturat

În vid.

Scrisoare

Iubitul meu pierdut departe,

Mă-ncearcă azi dureri de moarte,

Mă-ncearcă dorul de pământ

Şi ascuţişul de cuvânt

Şi taina ce o port în gând

Şi pentru fiecare, plâng.

Iubitul meu pierdut în zare,

Stelele vin să mă omoare,

Să-mi frângă aripile-n zbor,

Să-şi râdă de al meu amor,

Să-şi scuture fulgi de cocor

Peste necunoscutu-mi dor.

Iubitul meu din depărtare,

Sărutul soarelui mă doare,

Că-mi vântură eternitatea,

Că-mi pierde-n zbor întâietatea,

Că-mi frânge-n flăcări pietatea,

Că-mi încolţeşte-n gând dreptatea.

Iubitul meu din vis târziu,

Azi tot pământul e pustiu.

S-au scuturat păreri târzii,

Şi visele că ai să vii

Şi toate vorbele pustii

Pe care doar tu le mai ştii.

Iubitul meu din zări albastre,

Găsit-ai cuibul de măiastre

Care-notau în zări de foc

Neţinând seama de soroc

Răpit-ai din al lor noroc

Chiar floarea cea de busuioc?

Iubitul meu din nopţi pustii

În gând mă rog ca să revii,

Să-ţi spun ce nu ţi-am spus vreodată,

Să-ţi spun de dragostea curată

Din sufletul meu alb de fată

Care te cheamă încă-o dată.

Iubitul meu din praf de stele,

Tu-i eşti stăpân inimii mele,

Venit din tărâmul ceresc

Precum suspinul îngeresc,

Venit din visul pământesc

Pentru ca eu să te iubesc.

Iubitul meu, zarea mă arde,

Eu te iubesc, dar eşti departe.

A murit un înger

Îngerii îndoliaţi plâng de ploaie

Aprinzând stelele de lumânări

Aşezând coroana lunii argintate

Pe capul nefiresc de rece, mort,

Atât de dulce şi ademenitor

Un demon bun sau un înger rău

Ochii închişi ascund seninul cerului

Iar hainele negre aduc noapte otrăvitoare

Dintr-un surâs şters şi palid

S-au născut trandafirii de sânge

Acest tablou nestatornic în vrreme

Se va estompa cu răsărituri.

A murit un înger…

Zidurile sufletului

Prin ziduri gri de puşcărie

Care-mi răpesc din veşnicie

Aud doar lătrături de câini

Şi lacrimi picurând pe mâini

Şi glasu-mi pare din poveşti

Când strig: “O, Doamne, unde eşti?”

Şi-nlănţuită-n zale-o mie

Durerea nimeni nu mi-o ştie

Afară de-un şoarece mut

Pe care ghearele-şi ascut

Vreo două mâţe de cărbune.

Sunt singură-n această lume.

Mai bine stau în lumi de aste

În care năpădesc fantasme,

Mai bine-nchisă-n puşcărie,

Durerea nimeni să nu-mi ştie

Decăt sub cerul de culoare

Să mă întreb “Unde eşti, oare?”

Când clopotele

Când plâns de clopot se-nalţă către Cer

Şi sufletele se deschid în rugăciune,

Mai lasă, Doamne, lumina cea din veac

Să spulbere şi praful de cărbune.

Când capete plecate cer iertarea

Pe care numai Tu o dăruieşti,

Ajută-le şi celor ce în mină

Cer mila dragostei cereşti.

Când plâns de clopot ne-adună la chemare

Şi noaptea cea din mină s-a-nteţit,

Te rugăm, Doamne, dă-le dezlegare

Celor care în mină au murit.

Când rugăciunile se-nalţă cu ardoare

Şi pe obraji simţim lacrimi fierbinţi,

Te rugăm să-i aperi pe minerii

Care ne sunt fii, soţi, fraţi sau părinţi.

Când clopotele sună şi ne cheamă

Să ascultăm smeriţi cuvântul Tău,

Ajută-i, te rog, şi pe minerii

Care lucrează-n noapte grea mereu,

Te rog cu plecăciune astăzi, Doamne,

Să-i aperi pe minerii ce muncesc

În noaptea cea plină de păcate

Când clopotele plâng cu glas ceresc.

Scrisoare tainică

Aş vrea să-ţi spun, când noaptea mă apasă

De taina ce o port în gânduri de lumină,

Mi-e teamă însă că poate nu îţi pasă

Şi mă ascund în înserare lină.

Şi ce-aş putea să-ţi spun afar’ de şoapte

Prin care să-nţelegi esenţa vieţii,

Că ar fi fost de-ajuns numai o noapte

Să alungăm învăluirea ceţii?

Şi ce-aş mai fi putut să-ţi spun pe urmă

Despre tăceri atotcuprinzătoare

Când visele şi cuvinte se curmă

Şi amintirea faptului mă doare?

Aş mai fi vrut să fii un simplu vis,

Să nu mă mai uimeşti cu vocea ta,

Dar lacătul inimii l-ai deschis

Şi-ai luat tot ce era mai bun în ea.

Dar tu eşti mai real ca şi o floare

Şi totuşi eşti un nume efemer

Sub ceruri colorate de cicoare

Azi numai inima ta o mai cer.

 Azi, e mamă, ziua mea!

Am văzut pentru o clipă

Taina unei stele stinse

Într-o mare de culoare,

Peste sufletele ninse.

Cerul doarme fără viaţă,

Vântul fuge de culoare,

Se coboară din văzduhuri

Tăcerea apăsătoare.

E momentul plin de vrajă,

Lupta din eternitate

Zarea-şi îneacă amarul,

Prin noapte soarele răzbate.

Momentul cel mai aşteptat

E cumpăna-ntre cele două

Odată cu o nouă zi

Se naşte o fiinţă nouă.

Gângureşte-ntreg văzduhul,

Păsările, flori de nea,

Raze de soare şoptesc

„Azi e, mamă, ziua mea!

Şi lumea-mi mărturiseşte

Ca şi-n anii ce s-au scurs

Într-o singură secundă,

Drumul ce-l am de parcurs.

Mamă, azi e ziua mea,

Îmi cântă întreg pământul.

Când pe lume m-ai adus

M-ai căsătorit cu vântul,

Aşa că azi e timpul meu

Să hoinăresc prin Univers.

Când tu m-ai adus pe lume

Am şoptit primul meu vers.”

Mamă, ce-ai gândit tu oare

Când pe lume m-ai adus

Încă din prima secundă

Penelul în mână mi-ai pus.

Şi-am învăţat de la viaţă

Cum să scriu gânduri hoinare

Şi apoi să le-aranjez

În versuri tremurătoare.

Ce-ai gândit tu oare, mamă,

Când pe lume am venit,

De ce m-ai învăţat de mică

Taina unui răsărit?

Mamă, de ce m-ai făcut

Să iubesc numai cuvântul?

De când am venit pe lume

M-ai căsătorit cu vântul.

Şi de-atunci gândul îmi zboară

Înconjurând întreg Pământul.

Ce-ai gândit tu oare, mamă,

Când mi-ai dăruit cuvântul?