|
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
Versuri
|
Februarie
Femeile, ca nişte gânduri,
Zburau prin cerurile albe,
Ţii minte?
Pământurile răvăşite
– Ţii minte? –
Pământuri, crăci uscate, paşii,
Dădeau înaltului ocol;
Bălăngăneau, legaţi de zbor,
Corbi mari, excrementaţi de stele.
Femeile-nfloreau alături,
Femeile-unduiau parşiv
De pudice, sus, printre corbi
Femeile zburau, zburau...
Ţii minte?
O mână sfâşia seninul.
M-am înecat în aromirea
Căldurii tale, sân, oh, sân.
– Pământuri, crăci uscate, paşii
Dădeau înaltului ocol...
Să mă ţii minte.
24 VIII 62
|
Martie
Atât de singur rămăsesem
De parcă nici nu aş fi fost:
Eu şi pământul.
Aseară – răsărit de dor.
O, cine-ar sta să mi-l cunoască?
Mi-am luat inima-n pumn
Şi mi-am făcut-o om.
I-am spus:
– “Hai să trăim!”
Am început să râdem.
M-am scărpinat pe sub căciulă
Şi ne-am culcat.
7 XII 61
|
|
Aprilie
Inima
Se-ncălzeşte-n raza lunii.
Cântă.
Degetele
Caută pământul,
Îl miros.
Talpa,
Zbenguită-n apă,
Cântăreşte frăgezimea undei.
Tâmpla tâmplă-alintă.
În tine aflu
Toată luna, unda şi pământul.
1 I 62
|
Iunie
Şi ca un ou se sparse luna-n baltă
Când am zvârlit cu piatra-n ea, de sus.
Ştiam că-i un definitiv apus
Al lunii, ceilaltă.
Pisicile gemeau pe-acoperişuri.
Simţeam prin case dragoste vulgară
Şi mirosea femeia şi pe-afară,
Din ierburi şi prundişuri.
Izbeam cu bulgări chipul tău de fată.
Ştiam că-l şterg pe-acela ce-l purtam
În minte, ca un fruct pe ram,
Cu luna deodată.
Loveam parşiv în lună şi în tine.
Pisicile gemeau pe-acoperişuri.
Şi mirosea a sânge pe prundişuri...
Aşa credeam că-i bine.
Acum ascult trecutul şi mă doare.
Şi oul lunii spart s-a dus pe ape.
Pătruns de-un dor ce nu mă mai încape
Alerg buimac spre soare.
19 X 61
|
|
Iulie
Era un târg cu case mici –
Moravuri triste şi chirpici.
Şi-n piaţa mare, case mari –
Papuci pe aşternut şi zar.
Turcit sta târgul, nemişcat.
Jos colbul des, sus norul mat.
29 VII 56
|
August
Am întâlnit păduri.
Am întâlnit femei.
Am întâlnit poeme.
În toate înfloreşte un strop
Din Totul ce îl caut.
Şi totuşi, aştept.
Poate, cândva...
1 I 62
|
|
Septembrie
Se umple golul dintre noi cu timp lichid:
Un rezervor imens, opac, cu ceasurile neclintite
De nici o aripă înotătoare,
De nici un albatros cu gestul zborului înţepenit,
Vibrând, vibrând
În umbra algelor, sub zile.
Distanţa se coagulează
Şi-n oceanul închegat
Coboară alte zile, alte nopţi,
Mereu mai nesfârşindu-ne îngălbenita depărtare.
Alb, gestul nu mai dă în pârg;
Când cade peste zări, nu sună;
E gest în sine, detaşat de trup.
Ca o batistă fluturată-n amintire.
Noi nu mai suntem oameni
Ci masca unor gânduri impregnată-n timp.
1966
|
Octombrie
Când am trecut,
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte.
Degrabă luaţi-mi mintea.
Fugiţi cu ea.
Când am trecut,
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte...
De ce şi-au lepădat femeile-n canale
Odihna umerilor lor?
De ce-au lipit atâtea mângâieri
Pe garduri ce au putrezit?
Am căutat să mai adun din apa bălţilor,
Din aburii ce cresc pe ea,
Odihnă, mângâieri.
Nimic.
Strigaţi degrabă,
Să se-audă:
ŞI EL E OM!
Când am trecut
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte.
3 IV 63
|
|
Noiembrie
Vagi permutări alegre
aceeaşi structură
convoaie betege de orbi şi de muţi
te-ntorci pe o parte
alături te muţi
iubind – ce iubire? –
te umpli de ură
integre
mor suflete-n cadă
şi cine să urce
şi cine să cadă
un corb ne desparte
ne-apropie corbi
dezleagă şi leagă
aceeaşi structură
te soarbe
o sorbi
20 V 71
|
Decembrie
Şi dacă luna mi-aminteşte,
Cum stă zdrobită-ntre răchite,
Un şobolan căzut în cursă,
O, argintata fremătare-a lunii
Atât îi e de soră
Acestei inime din mine:
Pădurea coastelor a-nconjurat-o
Şi-acuam inima le dă ocol pe dinăuntru.
Hai să-mi sărut buricul degetelor!
Cu ele-am mângâiat pământul ieri,
L-am mirosit, pământul,
Să văd de-a mai păstrat ceva din soare!
Aşa a fost şi inima:
Mai liberă ca o câmpie...
Era a tuturora!
Când mieii or să-mi îngenunche-n poale,
În scârlionţii lor, zău, cine ştie,
De se ascunde-n joacă
Îmi va pleca şi inima cu ei.
Va chiui din nou seninului
Şi, simplu, nesfârşirii verticale.
31 XII 61 |
|
