Poemul stelelor cu numele meu

În cer sortitu-mi-s-au stele,
şi ascunse-mi erau
şi ascunsu-l ceream de la ursitele mele,
rătăcit fiind, pămantesc, într-o viaţă;
doar ele ştiau,
şi eu bănuiam :
în transparenţe, regele tanăr
se strecura din mine dimineaţă
de dimineaţă.
Eu, poate nu eram eu,
eram el,
străbăteam cantand întinsul campiei
şi număram,
Doamne, cum număram !,
- strigandu-le mă strigam,-
cate stele au numele meu !
Prinţul, regele tanăr, pesemne
hălăduia pe un munte
unde gandul se termina de-atata campie
fără-nţelegere, fără o punte, în el,
în curcubeu, în ecou,
că-l auzeam, îl aud !,
- canta, de unul, rebel :
"Mi-ca-El, Mi-ca-El !..."*)
Cu ochii în ochii tăi, Doamne,
făceam cunună, făcandu-mi aură
în formă de Rai cu-ataţi pomi
- de unde ştiam ? -
cate stele au numele meu !
Şi mă rugam să fiu eu, eu acel,
întrebatul, strigatul, auzitul, -l aud !,-
"Mi-ca-El, Mi-ca-El !"
Călcam curcubeul, ecoul, prinţule tanăr,
unde eşti, frumosule, Apollo,
de ce nu mă duci pe lumină
acolo !,
acolo !,
acolo ?...
Călcam şi treceam, nu treceam,
eu, poate nu eram eu,
eram el,
mă rugam, nu mă rugam, îl aud, nu-l aud ?,
"Mi-ca-El, Mi-ca-El !"
Doamne, număram şi-mi aminteam
- nu-mi aminteam ? -
cate stele au numele meu !,
Şi strigam cu neruşinare strigam,
*) "Cine-este-ca-Dumnezeu !"
"Cine-este-ca-Dumnezeu !"
să spună, să se audă,
iartă-mă, Doamne, să cante
- de ce să nu-mi cante ? -
cate stele au numele meu !...

Esopică

Dand Pămantului o mare,
ar apare-n zodii încă un uscat,
s-ar întoarce poate,-un Noe,
ar mai răsări vre-un Ararat,

am mai predica Exodul,
am mai face, zău, un drum fălos,
din Egipt prin marea suptă,
prin milenii, pană la Christos,

am mai face cate-un Templu,
am înscăuna la Roma un Senat,
cate-un Caesar, cate-o Cleopatră,
am numi judecător un nePillat,

gloata-am răstigni-o, Xantos,
am cina pe faţă la al treilea cantat,
şi cand ar veni o sabie, irodul,
i-am da moartea la înjunghiat..."

"O, Esopule, ce minţi !",
mormăia sorbind din mare Xantos
cu nisip de ev în dinţi...