|
treierătoarea de
pansele
I.
animal-femeia
muşcă din cuţit cum bigotul
se înfruptă din pâinea împărtăşaniei
şi acum
după un amor hulit chipul meu
întors spre zid arde îngropat în propria carne
trăiesc între coapsele timpului
călărind luptători cu nările roşii de furie
ioane d’arc străpunse de urletul unui cerşetor
pe cerul putrezit de nepăsare
fete tinere cu sufletul bolnav
se grupează alcătuind pete de culoare
din gura însângerată a domnului
goliciunea fără goliciune se năpusteşte
peste zvârcolirile mele cu lună
doar noaptea plină de străzi
dintr-o dată mă aruncă în dimineaţa primei liturghii
pe parcursul căreia mi-am asistat naşterea
II.
în zare
vânzătorul de fluturi
coboară în suflet ucis de lumină
treierătoarea de pansele îşi flutură gleznele
herghelie nuntire vis
înfipt în os şi tu scârbit
îţi masai sânii între secunde
de aur potabil
gustul mielului aşternut peste buze
crini desfăcuţi în sânge
pleoapele şi-au pierdut tăcerea
din poartă-n poartă într-o horă fierbinte
despletită-n umbră
spaima
animal-fecioară amurg de ţipăt hohot
ruguri de rodii liliac
tobe în carne
revoltă
e timpul să devin asasin
III.
electrizate
degete pe strune de scrum
şi uterul i se adâncise în frunte
de parcă în acel loc se înghesuiau toţi nenăscuţii lumii
e nevoie
de tine în cearşaful
în care de mult ţi-ai eliberat pielea
freamătul
suprafeţei atinse de strigăt
nucleul rănii absorbindu-ne cum golul dintre silabe
ne-am întâlnit
între porţile încordate
de aşteptarea loviturii de la unsprezece metri
transpiraţia
aglutinată-n atingeri se scurgea
într-un ritm drăcesc spre bulevard. îşi dădu-se întâlnire
cu moartea. era dimineaţă şi în suspendarea mea
mă apropiam de tine.
IV.
atavic lămâi
înfructind în încolăcirea fumului de ţigară
numele nopţii
din piatră adumbrirea mistuie apa
degetele-ţi spălate de lacrimi
în lacrimi domul vis – mamifer
fier în propria limbă mahala unde corbii
îţi ghilotinează noaptea
ha
ha
ha
ha – striga leiba
nebunul care ne dăruia vise la spartul carnavalelor
în vene
violet cuţitul se răsucea
coaja copacului scrâşnită-n poem
vin pe sfârşite porţelan linţoliu unde regăsirea
ne ascundea adâncurile
fără milă treierătoarea de pansele
îşi dezvelea sânii invitându-ne la moarte
în amurg
mânzul tropăia în van voit luna
în căutarea nopţii
V.
fluturi
se joacă-n părul tău
cenuşă ţi-a fost presărată peste gene
noapte în glas ard în sandale
în apă amintirea sărutului
după vânt
răsturnarea lumilor orbite de ţipăt
ucisă de fii vândută trenurilor
femeia visează
ochii ei
marmură albă
sub măslini cioplitorii
năpădiţi de zăpadă goi prin moarte
câmpuri de piatră şofran inimi războite
te aştept la prejudecata de apoi
deplin otrăvit
organe atrofiate de frig
în care augurul îşi sapă scăparea
dinspre gura metroului în carouri
iele în agonie…
ziua tatălui
regăsit într-un vis
precum sângele cucuvelei
m-am rugat în pivniţă cu genunchii apăsaţi
giulgiul care-mi acoperea trupul se ofilise
m-am cutremurat aşa cum în fiecare vineri
ţin post
fără de mamă
timpului i s-au copt sânii
departe de dimineaţa cu zâmbet sarcastic
poemul secătuit
de drumuri
era deschis în dreptul pieptului
a stat în frig
dănţuia
ştia despre noi
aflase
îşi rătăcise noaptea
ne înfăşură sufletele
bolnave creşteau pe spinare
în zori îşi improvizau sfârşitul
ne-am retras la umbră
ciclamenul deşertului animal ied
acoperit de ziduri
după ploaie singur murind
în ceafa mlaştinii
zosima – femeie pasăre
în culmea demenţei
***
aşa am eşuat atunci călătorisem mult
somnul îmi dogorea pe faţă
nu mai făceam nici cât o ceapă degerată ne puteam permite
orice umbrela îmi respira deasupra capului
umbrele îmi tăiau pântecele îmi aşteptam rândul
se vindeau cozi de peşte
***
iată
eu şi tatăl meu de ziua tatălui
spărsesem tăcerea
în piaţă sărbătoarea s-a extins
ca un lighean de
lapte vărsat
amăgirea
ne ascundea
adevărul
spurcat de ziduri cu ziduri în spate
cu ochii strânşi înainte coboram
spre mijlocul apei
eu sunt zosima acea femeie pasăre
de care ţi-am mai spus şi în iernile
în care ne prăjeam expresia mâinilor
***
neon îngropat în fluturi
fluturi de bloc mâncat de carii care de-abia fac doi lei
doi lei pe care-i colectez o dată pe an şi îi donez
pentru construirea catedralei
la noi în oraş se va construi o catedrală
plină de poduri pe care poţi să mergi
chiar şi în drumeţie e adevărat
îmi pârjolisem trecutul
plămânii îmi râdeau a batjocură
întocmai ca o pasăre muribundă cu un peşte în cioc
muţenia îmi scăzu de pe faţă
obişnuiam să te îmbrăţişez
aşa îmi arătam ataşamentul
pentru o prăpastie săpată în noapte
***
mă numeam zosima
pielea îţi era amară friguri galbene
ca o fată fugită de acasă poemul îşi vede
viitorul pe altar numele numindu-se
întunericul se deschise în venele mele
furtunoase
batjocoritoare
disperate
zosima singur cu becurile stinse
neliniştea minotaurul îmi amplifică
predispoziţia către sinucidere
îmi promiteam mereu că îmi
voi supravieţui
de pildă acum se conturau
primele blesteme întocmai ca o caricatură
de cretă
eram fascinat de chipul gropii
privirea îţi era abruptă o ureche tăiată
funebru discurs părăsindu-te
***
eroul
ca o ultimă regăsire a trecutului
gol absolut gol
pielea îi înmănuşă mâinile
ce strângeau un baston alb
zosima nu-i întotdeauna la fel
câteodată îl găseşti în tunel
câteodată îşi bea
cafeaua
numai
cu lapte
fără
pic de zahăr
***
în ambuscadă
căzuseră mulţi nevinovaţi
printre ei tatăl meu în parc îşi căuta răspunsurile
erau tăioase culminau cu certitudinea
de a fi
***
totul începe cu maternitatea
obsesia nu este întotdeauna ce se crede
uneori pare un mit al cupolei
alteori luxul de a te preface că dormi
***
mi-am legănat fruntea amorţită
gioarsă cu trandafiri de cenuşă pe mamele
contemplativ nodul meu de cravată
târziu uitat la gâtul unei fetişcane
de nici douăzeci de ani recent
sfâşiată de haine
ea
era
foarte
îndrăgostită
se
culca
doar
pe
lutul
de
pe
potecă
înmiresmat
de
zvârcolirile
tale
mi-a fost vestită jupuirea
nu-mi venea să cred credeam că mă aflu
pe insula paştelui chiar în plină miercuri a cenuşei
***
mă priveai pătrunzător
înfiorat de rugăciune odinioară
te scufundai în apă până la brâu
atunci îţi anunţai culpabilitatea
te bucurai că exişti îţi croiai o jucărioară de cârpă
cum viaţa
***
da
viaţa e o jucărioară de cârpă
torturată de sine
***
gândul
lui zosima era să-şi tragă pe cap
capul berbecului
***
predestinat
în veci îmi voi lipi tâmpla
de umbletul meu
***
gesturile îmi treceau
prin piele asemenea unei cămăşi
unui pumn fremătând în tăcerea supunerii
să-ţi păstrezi apele
în podul palmelor ei
ca şi cum centrul lumii
s-ar afla sub propriul călcâi
libertatea unui câine unui ochi de câine albastru
se depune spre un dincolo
pustiu al adâncului
***
urmează-ţi calea
şarpe urmează-te îmi aruncă
vorbe zosima
cei ce cunosc teologia negativă a triunghiului
se vor expune lumii
ameţiţi de imperfecţiunea conştiinţei
îndrăgostiţii se vor îmbrăţişa
strâns înlăuntru
polifemantipolifem
priveşte înainte bufniţa îţi va face felul
o ciudată noapte îţi va chinui noaptea
***
vei zâmbi îţi vei desena inima
legat la ambii ochi
vei presimţi
când vei deschide fereastra
că nu te vei elibera de viciul
spălatului pe mâini
dimineaţa vei uita că ţi-ai implorat mila
spre apus izolându-te
în tragedia turnului
***
dansator
al
tarantulei
cândva
se
va
face
lumină
zosima
1.
pe urmele tatălui
zosima încremenit în absenţă
se îmbăia în mlaştina de la capătul fluviului
cu tablele legii dizolvate pe piept
cu braţele muşcate de tăria apelor
eu întors spre numele meu aşa încât
morţii tăcură
şi liniştea se ridică deasupra focului
m-am ferecat în turnul fără de formă
fără de nume lichid mereu supus transformării
întotdeauna mi-am amintit că-i sunt dator
lui zosima un cocoş şi niciodată
nu mi-a mai revenit vederea
|
2.
m-am fixat în coasta unei duminici
presimţeam despărţirea de tată
era vinovăţie şi rană şi tu
mi-ai încolăcit o funie în jurul gâtului
mi-ai lins creierul mi-ai târâit carnea mi-ai ros oasele
şi eu
eu ca un nerecunoscător
mi-am urât singurătatea
l-am privit pe cel care m-a privit
am mers în urma sicriului mi-am smuls inima
totul respiră a om
uriaşe biserici se închină cerului
îmi visez sângele cu care-mi spăl în fiece
zi picioarele
îţi povesteam despre câinele andaluz
era albastru mirată treceai strada
aveai peste douăzeci de ani erai fată mare
te pregăteai să termini facultatea
nu te-ai mai întors
târziu mi-ai scris mi-ai spus
ceva despre umbră totul a devenit confuz
pământul continuă să zacă în pământ
moartea în moarte
am continuat şi după aceea să te caut
am colindat până şi gropile
am străbătut oraşul de la un capăt la altul
era un oraş
precum fiul celui ce este viu
şi chiar în noaptea aceea el muri
muri nemâncat cu o singură lumânare la creştet
3.
l-am strigat pe zosima
cum invocam în timpul acelei nunţi
dimineaţa de trei ori câte trei ori dimineaţa
nu ai avut curajul să-mi atingi umerii
erau vineţi şi goi
îţi era frică să nu eşuezi să nu aluneci
erai amabil însă dispoziţia ta se vedea limpede
era în afara ta memoria ţi s-a lipit de piept
era precum ochiul unui miel
netedă lucioasă întrebătoare
peştera se luminase
m-am făcut ghem
de gânduri
îţi priveam noaptea
pe umerii căreia ţi-ai depărtat coapsele
era încă duminică vie vin beam
printre cotloanele trupului
rod rodeam pustiu plinul
în buzunar de clopotar
zosima sfârtecat de străzi
captiv într-un singur bărbat singur
buzele îţi erau sărutate. în apă
vântul. vid între zare şi za.
osana depărtare chemată din nord
acolo zosima îşi desenă ochiul deschis
îndreptat către fluviu
aproape de foc în foc poemul
poemul meu cu pescari
4.
tramvaie de praf febrile spre
întunericul limitat al secundei
zosima într-un cerc presărat cu ruguri
ochii ei ţi-au fixat tâmplele
într-un preludiu al spaimei
rătăceai aşteptând să-ţi descoperi echilibru
te culcai pe o ureche în pântecul ei
era plin de mâl timpul - copia chipului - coroană de spini
la ospăţ ţi-ai pierdut înţelesul
te grăbeai valul îţi imprimă trecerea
mereu despletită nudă înfrunzită-n nisip
îţi găzduiam carnea neagră-n coagulare muream
teroarea loveşte la casablanca ierusalim hebron
zosima a împlinit 99 de ani şi-a făcut bordel
ca să-şi salveze femeia
5.
putredă primăvară ispitită de oraşul hăituit
de tată
tată al meu
mi-am găsit femeie
ţintuită în pântec cu ţap
tăvălit
trupul mistuit de poftă
zosima
cu mâinile goale roşii
pădure de crini arzând risipindu-şi parfumul
nebunul
copleşit de forma adâncului
dansa dansa şi urla
îşi călca în picioare trecutul
6.
zosima smuls din cămaşa de forţă a nopţii
în zdrenţe maria
înghiţindu-şi sărutul
vorbele tale măcinate-n clepsidră
provocându-te
hilar
viaţa îşi ducea navetiştii
7.
adunat în dimensiunea unde şi-a lepădat
pielea zosima făptură mută
sau poate vie nespus de frumoasă
îşi împăturea integrala zosima
oraşul îi răsună în carne
avea gesturile transcrise pe un sul de papirus
era un altfel de ţipăt mulat pe venele sale
larg desfăcute ca un sex
sub cutele frunţii îi stătea chircit sufletul
îşi intuia viitorul continuă să-şi dea pasenţe
podul adulmecă singurătatea apei
scheletul i se legănă în bătaia vântului. ploua.
în apartament îmi priveam obrajii fardaţi
întregul nord părea îngropat în el
muzica se opri universul şi-a pierdut armonia
umbra contrabasistului se precipită
pe zidul plângerii. se cojea.
s-a cojit ca o mănuşă uitată la soare
ritmul îţi exfolia boala
de a te arunca în gol
fiecare atingere a acelui şarpe torcând
îmi sporea apăsarea mă înghesuia
din flori îngheţate pe fereastră
moartea
era ştirbă sărea coarda…
poemul în mâinile unei femei
I.
în imaginaţia mea
noaptea printre gropile oraşului
între tine şi tine amândoi în zodia tatălui
amândoi necugetaţi cu nervii la pământ
amândoi pe străzi ranchiună în paradis
scriam tăiam ştergeam scriam şi din nou
tăiam frunză la câini ce după un sezon
un sezon de secetă îmi muşcau mâinile
frumoasele mele mâini cu unghiile roase din carne
în nopţile trandafirii în nopţile de după criză
în aceeaşi noapte
îndemnam orbii la crimă
incitam spiritele spre tot ce mişcă
spre viermii ce au asistat la căderea cortinei
era crudă istorie
şi carnea încă nu se prăjise
şi gândurile mă scuipau afară cu tot cu măruntaie
cu tot cu fericirea mea schiţată în sânge
pe tavan
tot eu
înflorind
în gheaţă crucea
urnită de primul îndrăgostit
II.
până la urma scuipătoarea de şerpi
nu mi-a atins foamea
nu mi-a spus despre tălpile-ţi năpădite de furnici
nu a stat alături de mine la cină
nu s-a prefăcut tăiată de fereastră
nu şi-a ascuns dorinţa de a mă săruta
umed sex sinucidere în biblioteca de carne
a fiecărei zile
după parc -ele
voluptatea morţii din ce în ce mai exactă
din ce în ce mai ieftină
cu o morgă tot mai puţin enervantă
pe şira spinării carnea mi-a fost rasă
oasele mă privesc electric blue
oarecum frăgezite
III.
poemul în mâinile unei femei
cu sânii umflaţi din senin
ea
cu gesturile întârziate
posedată de un şobolan mare şi gras
despre care nu pot să spun că era roşu
era război
mă aflam într-o mansardă aplecat
înspre trupul femeii
emasculat de lapte şi miere
ori această femeie ori această femeie
dincolo de pădurea de cimbru
mai încolo de păsări îşi creşte copiii născuţi
spre a nu fi născuţi
IV.
mă aflu în plin secol
e aprilie mănânc încerc să-ţi semăn
să fiu să te scriu să te scald în sânge
fetiş fată mare morgana fabula
freamătă pe stradă pe trotuar
la fostele cozi la pâine la unt la curve
V.
magdala: timp pierdut
o propunere făcută pe marginea chiuvetei
cândva mărginirea era nemărginire
şi porcul porc
prin crăpătura uşii
încă mai apar chipuri-basm cu zmei
şi lună – doamnă bună mătrăgună
cocoşatul s-a apropiat de tine
dezbrăcat de costumul de baie săptămânală
despovărat de starea de drepţi
pulverizat în lumină
era secetă şi chiar şi eu
umblam cadavru pe străzi
VI.
maria: interior contorsionat pe taraba din piaţă
propunere pe teren neutral
alb crin înghiţit de tatăl meu decedat
în sufletul ei nimeni mai prejos decât ea
nimeni mai îngenunchiată decât ea
am venit să plâng la capătul podului
unde tatăl meu şi-a aprins ţigara
în focul războiului fiind
în ţipăt se născu o uşoară femeie
ce făcea cimitirul
era doritoare de ce nu şi-a dorit nimeni niciodată
era desant cu plete şi poală
era teribil de goală
VII.
io(a)na: zgomotoasă transparenţa apelor
VIII.
împart muşte pe stradela sar – de – la
etaj plouă verdele îmi scurmă în carne
nu mai aud venele îmi pleznesc minotaurul
cu ochii întredeschişi
se adapă din palmă-mi pofta
eşuată
ratată
cu umerii
îngroşaţi
cum
dragostea
dintre
două
tramvaie
îţi vine să-ţi trânteşti noaptea
să se ducă dracului
vara
e timp destul să-ţi adulmec nările
să-ţi tocesc oasele
frământându-ţi
sexul în lut
genunchii mi se desprindeau
obligându-mă să trec prin geam
şi atunci întrebam trecătorii cine eşti
IX.
gura mi se făcu pungă
prin luneta neonului
părul îţi ardea lumea mi se părea că se sfârşeşte
într-un nesfârşit monolog despre molii
înveşmântate
în
foaie
de
ziar
în ziua a noua cea de pe urmă zi
ţi-ai mânjit gleznele cu fond de ten
încălcând
până
şi
regula
de
trei
simplă |
